Critic Arad
[email protected]

 Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Crimele Germaniei naziste (8)

Regimul de detenție din Dulag-uri 

Cea mai mare problemă care s-a pus Wehrmachtului, în primele luni de război, a fost aceea a încartiruirii prizonierilor imediat după ce au fost capturați, înainte de a fi transportați spre interior. Nu existau pregătite din timp spații cât de cât amenajate, așa încât de multe ori aceștia erau ținuți în spații împrejmuite cu sârmă ghimpată, fără adăposturi, apă, condiții de igienă etc și iarna rusească se apropia tot mai mult. Xaver Diorsch descrie astfel un lagăr de lângă Minsk de 140.000 prizonieri, din care 40 mii civili:

„Prizonierii sunt atât de înghesuiți încât abia se pot mișca și sunt nevoiți să se ușureze acolo unde stau. Sunt păziți de o companie de soldați. Din cauza numărului mic de paznici, măsurile punitive sunt extrem de brutale. Nu s-a găsit nici o soluție pentru hrănirea prizonierilor. Unii dintre ei nu au mai mâncat de 7-8 zile. Foametea i-a aruncat într-o stare de profundă apatie, mânată de o singură obsesie: să găsească ceva de mâncare  Singurul mod prin care micuțul corp de paznici poate să comunice cu ei, zi și noapte, e țeava puștii și paznicii se folosesc de ea fără scrupule”.(Richard J. Evans, Al treilea Reich, p. 191-192)

 Condiții dintre cele mai grele: Prizonierii au ajuns scheletici

Condițiile oferite de Dulag-uri (Lagărele de tranzit) erau erau dintre cele mai grele. Acolo totul era improvizat și nu exista nici o preocupare față de soarta prizonierilor. O mărturie făcută făcută chiar de un german, caporalul Karl Frei (Bat. 889) care se afla în lagărul de la Pskov spune totul:

„Condițiile de viață erau groaznice. La minus 40 de grade prizonierii trăiau în vizuini, mâncând o farfurie de de apă fiartă cu cartofi putreziți. N-a existat nicio distribuire de pâine. Prizonierii au ajuns scheletici. În fiecare zi între 70-80 dintre ei mureau”.

J. Z., gardian aflat în Stalagul 319 din Chelm îi scria soției sale:

„Nu credeam că rușii sunt atât de limitați din punct de vedere cultural, până când i-am observat zilni. Ei mănâncă iarbă ca vitele. Dacă găsesc bucăți de mere în jgheab, se aruncă asupra lor ca lupii asupra prăzii. Traversarea celui celui mai mic câmp decartofi cu aceste bovine necesită ca acestea să fie bătute cu patul unei puști, altfel nu mișcă”. 

Focurile execuțiilor sumare răsunau neîncetat

În jurnalul său, Johannes Gutschmidt, comandantul Dulag-ului 231 din Kricev se exprima în felul următor:

„16 octombrie 1941. Începând din această dimineață putem găzdui, dacă este necesar 10.000 de prizonieri. Oferta este acum foarte redusă. Pentru masele enorme pe care le așteptăm, vom putea, încel mai bun caz, doar să oferim rațiile  regulamentare, deja insuficiente. Astăzi am primit deșeuri de  de cai și de bovine de la abatoare”.

A doua zi a aflat că lagărul său proiectat pentru 5000 de oameni va primi 52 de mii. A încercat să-i evacueze pe prizonieri cu trenul și pe jos până la Moghilev. Focurile execuțiilor sumare răsunau neîncetat. La 20 octombrie, între 4000 și 6000 de oameni au scăpat dintr-o coloană de 20 de mii. A fost întinsă sârmă ghimpată iar asupra celor care încercau să fugă s-a tras fără avertisment.

La 24 octombrie el spune că

«„rușii ar fi mâncat un cadavru. Au pregătit carnea după toate regulile artei”. La 13 noiembrie mulți ruși au murit deși aveau hrană suficientă. 14 noiembrie 78 de prizonieri au murit și 47 au avadat. La 26 noiembrie aproape unu la sută din forța de muncă a pierit astăzi”. Gerul a revenit ”.»

Tifosul a pus stăpânire pe mai multe lagăre. La Dulag-ul 126 din Smolensk mor în fiecare zi între 200-250 de prizonieri, reprezentând de la 2% până la 2,5%” (Jean Lopez, Operațiunea Barbarossa, p. 846/847). Regimul de detenție nu era același în fiecare dintre lagărele de tranzit (Dulag), diferențele fiind uneori substanțiale:

„Totul este așa de pașnic, așa de în ordine”, scria în august 1941 un plutonier, relatând despre lagărul de tranzit în care era repartizat ca gardian. Curând însă tonul scrisorile lui avea să se schimbe:

„Moartea asta copleșitoare te înconjoară din toate părțile (…) „E înspăimântător”, scria el într-o scrisoare din noiembrie. „Atunci când înțepeniți de ger  – azi sunt vreo minus 10 grade, iar ieri au fost minus 15 – vin la masă, se clatină, cad din picioare și mor”. (Christian Hartmann, Operațiunea Barbarossa, p 92)

Lagărele din încercuiri

În încercuirile efectuate de armatele germane, situația soldaților sovietici era mult mai grea decât pe front. Acolo nu ajungeau aprovizionările decât în foarte mică măsură, iar viața putea fi mai dificilă decât în lagărele de prizonieri. Cu atât mai mult dacă în încercuire se aflau și lagăre de prizonieri. În încercuirea de la Stalingrad se aflau și două lagăre de prizonieri sovietici. Lipsiți de orice hrană, pentru a nu reduce rațiile germanilor, puținii supraviețuitori erau siliți să mănânce cadavrele propriilor camarazi.. (Antony Beevor, Al Doilea Război Mondial, p. 409).

Condiția voluntarilor sovietici din armata germană

În Armata a 6-a germană erau încadrați peste 30 mii hiwi (foști soldați sovietici) care lucrau pentru front în mod voluntar sau siliți, iar situația lor era evident dezastruoasă. Dietrich Goldbeck, Abteilung-ul 160 artilerie antitanc, din Divizia 60 infanterie motorizată, căzut în încercuire la Stalingrad vede însă viața acestor Hiwi puțin deosebit, punctând asupra caracterului voluntar al prezenței acestora în unitățile germane, spunând că traiul lor pe front nu se deosebea mult de a soldaților germani și, mai mult, erau de-a dreptul terorizați de gândul de a putea cădea în mâinile „roșiilor”:

„Uimitoare era în acel moment comportarea așa numiților „Hiwi”, care erau folosiți ca forță de muncă auxiliară în Abteilung. Lucrau în special în serviciile auxiliare, dar și la posturile de comandă ale unității, spărgeau lemne, construiau buncăre de pământ, spălau rufe și erau mecanici pe vehicule. Locuiau în buncăre proprii. Erau foarte bine informați despre încercuirea noastră, care dura deja de o lună, dar nu au manifestat niciodată nicio înclinație să se revolte, în ciuda lipsei de stimulente din partea noastră și își făceau munca și acum la fel ca mai înainte, cu toate rațiile reduse pe care le primeau. Erau siguri că este mai bine să fie alături de trupele combatante, decât în  zonele de adunare a prizonierilor și teama lor cea mai mare era să nu fie eliberați. Mai târziu, în ianuarie, au existat dezertori în sectorul nostru, încurajați prin strigăte. După cum afirmau prizonierii pe care i-am capturat în acest fel, zvonul se răspândise pe tot frontul de la nord, iar distanța de 30 km nu îi împiedica să vină aici… În ajunul Crăciunului le-am explicat pe scurt soldaților hiwi de la postul de comandă al Abteilung-ului semnificația Crăciunului și le-am distribuit o cantitate mică de țăgări și de mahorcă capturată. Au fost vizibil impresionați și unul dintre ei și-a exprimat sentimentele în cuvinte de mulțumire în care a spus că știau că lucrurile nu merg bine pentru noi, deoarece eram încercuiți; dar erau hotărâți să rămână cu noi, chiar dacă vor merge spre înfrângere!”.(Reinhold Busch, În Infernul de la Stalingrad, E. Corint, p. 151) 

Sentimente de camaraderie!

Între hiwii și germani se stabileau chiar sentimente de camaraderie, după cum povestește Franz Kumpf,  din Regimentul 194 infanterie, care era și frizer, despre soldatul rus Alex, telefonist,

„care era asistentul meu de mult timp; ne înțelegeam bine. Dorea chiar să aibă pușcă. I-am spus că dacă voi fi rănit, să o ia pe a mea să ne apere. I-am arătat chiar și gloanțele. Se întâmpla adesea ca el să nu aibă rație. Atunci o împărțeam pe a mea cu el”.

Hiwii erau extrem de numeroși pe frontul de la Stalingrad, numai în Divizia 75 erau la Stalingrad 1000 de hiwi dintre cei 5000 de soldați. Sigur că situația acestor nefericiți nu era una de invidiat, iar după ce au ajuns în mâinile armatei sovietice soarte lor a devenit cu adevărat tragică.

În imediata apropiere a liniei întâi se aflau și prizonieri care erau ținuți acolo nu pentru că așa își doreau ci pentru anumite necesități ale frontului, acceptau situația pentru că viața acolo era suportabilă comparând-o cu ce a tovarășilor din lagăre. Wilhelm Eising, curier motociclist, Divizia 16 blindate de la Stalingrad, i-a întâlnit pe frontul Stalingradului:

„La 1 septembrie (1942, n.n.) noi curierii stăteam în gropile noastre unghiulare din pământ, acoperiți cu o prelată împotriva ploii. Se anunțase construcția buncărului; prizonierii aduși pentru interogatoriu ne-au ajutat. Erau toți dispuși, ba chiar dornici să ne ajute pentru a fi răsplățiți cu pâine și cu țigări. Dar, când chiar au ajuns sub focul puștilor, în timp ce îndepărtau traversele de cale ferată de pe rambleu, nu au mai fost atât de dispuși să ne ajute; nu le plăcea ideea să cadă sub focul prietenilor, fiind în captivitate! Nu ne-am mai putut înțelege cu ei decât după lăsarea întunericului. Printre ei era și un muncitor de la uzinele din Stalingrad care fusese înarmat în urmă cu câteva zile”. (Reinhold Busch, În infernul de la Stalingrad, Editura Corint, p. 59)

Desigur, prezența prizonierilor în apropierea câmpului de luptă contrazicea prevederile Convenției de la Geneva!

Prizonieri zidiți de vii

Modul în care au fost tratați prizonierii sovietici avea să fie descoperit atunci când „Armata roșie” a pătruns în zona încercuită de la Stalingrad. În 10 ianuarie începea „Operațiunea Inelul” pentru spargerea cercului de la Stalingrad, împărțind în două suprafața aflată sub asediu, eliberând mai multe localități.

„La eliberarea cătunului Novo-Maksimovici – raportează secția NKVD a „Frontului Don” – soldații noștri au găsit în două clădiri cu ferestrele și ușile zidite cu cărămidă 76 de prizonieri sovietici, 60 dintre ei morți de foame, unele dintre cadavre fiind în descompunere. Restul prizonierilor sunt vii doar pe jumătate și cei mai mulți dintre ei nu pot sta în picioare, atât sunt de înfometați. Se pare că acești prizonieri au petrecut cam două luni în clădirile respective. Germanii îi lăsau să moară de foame. Uneori le aruncau bucăți de carne de cal putrezită și le dădeau de băut apă sărată”.

Ofițerul responsabil cu „Du-lag 205” declara mai târziu, la un interogatoriu al SMERSH, (Serviciul de Securitate al Armatei Roșii) că

„de la începutul lui decembrie 1942, comanda Armatei a 6-a germane, în persoana generalului-locotenent Schmidt, a oprit cu totul aprovizionarea cu mâncare a lagărului, iar moartea prin înfometare în masă a început”.

După această descoperire soldații sovietici nu mai arătau milă răniților germani, mai ales după ce găsesc ultimii prizonieri ruși supraviețuitori care fuseseră înfometați în alt lagăr, la Gumrak. În mod tragic, salvatorii lor îi omoară din greșeală, dându-le prea multă mâncare. (Antony Beevor, Al Doilea Război Mondial, p. 412) 

 Și-a încheiat ziua de muncă cu o execuție!

Un untersturmfuhrer SS care a murit în Rusia a trimis o scrisoare acasă  la sfârșitul lui 1942:

„Dragă Else.  Este din nou noapte, după o zi plină de evenimente. A trebuit să-mi închei cu o execuție ziua de muncă. Am primit ordinul să iau trei soldați și să execut doi bărbați din Armata Roșie, pentru ca ei să nu mai prezinte niciun pericol pentru noi. Apatici și istoviți, ca animalele, mi-au fost dați mie. Le-am înmânat fiecăruia câte o lopată și ei au început să-și sape propriile morminte. M-am liniștit cu o țigară. Nu se rostește o vorbă. Rușii nu au suflet, ei sunt animale. Mai mult, ei au devenit așa pe timpul anilor trecuți. Ei nu imploră pentru viața lor, ei nu râd și nu plâng. Ei sapă. Trei țevi de pușcă sunte îndeptate spre ei; sunt terminați, se presupune că vor păși în mormintele lor. Unul se întoarce și fuge. Se îndepărtează 20 m și cade (…) Celălalt stă împietrit. Apoi el cade în mormânt. Două minute mai târziu, bunul pământ coperă totul. Noi ne aprindem o altă țigară (…) Am aflat că este cumplit de greu atunci când contează! Rusia ne-a învățat să ștergem o viață umană, impasibil și inexorabil”. (Dannny S. Parker, op. cit. p. 141 – Scrisoarea a fost publicată în revista „Leitheft”).

În Rusia noi nu luam prizonieri

Rottenfuhrerul SS Paul Zwigart era conductor de SPW din batalionul lui Peiper din Leibstandarte și a declarat la un interogatoriu:

„În Rusia, în general, noi nu luam prizonieri. Când începea lupta să fie mai grea, iar înaintarea forțelor germane devenea mai lentă, prizonierii de război erau luați doar în anumite situații. În diverse ocazii, noi am ars din temelii satele cu aruncătoarele noastre de flăcări. Îmi amintesc două cazuri. Unul în primăvara lui 1943 când primisem ordin  să incendiem un sat de lângă Harkov și să lichidăm toți locuitorii, inclusiv femeile și copiii…” .(Danny S. Parker, Războiul lui Peiper, op. cit p. 119)

Crimele de la Harkov

Sorții războiului erau schimbători în primăvara lui 1943, pentru că nemții încearcă să recucerească ceea ce au pierdut în iarnă. În prima săptămână din luna martie, Armata 4 Panzere avansează din nou spre Harkov distrugând și omorând tot ce întâlnește în cale. Pe 6 martie, Erhart Guhrs comandant de companie în batalionul lui Peiper spune că

„atunci când inamicul a încercat să fugă a accelerat urmărirea lor și a omorât 80 de oameni în același loc. Nimeni s-a gândit la aceste crime pentru că nimeni nu prea lua prizonieri”.(Danny S. Parker, Războiul lui Peiper, p.. 120)

Generalul Hauser recucerește în cele din urmă orașul, la 14 martie, după o bătălie extrem de costisitoare. Ploile torențiale din primăvară opresc în curând operațiunile următoare. În bătălia Harkovului de la început s-au dus lupte deosebit de crâncene, în care prizonierii sovietici au cunoscut atrocitățile săvârșite de trupele SS ale Corpului de Panzere. Un ofițer neidentificat din detașamentul de ambulanțe Leibstandarte a fost acuzat că a incendiat un spital rusesc în Piața Dzerjinski, pe 13 martie. Soldații SS împușcau orice rănit care încerca să scape din flăcări. Circa 130 de soldați răniți ai Armatei Roșii, care săreau disperați pe ferestre, au fost împușcați, iar alții care încercau să fugă s-au baricadat în clădirea incendiată. Trei sute au murit. A doua zi, nouă SS-iști au intrat în ce mai rămăsese din fosta clădire medicală și după ce au dat afară personalul medical, au împușcat 400 ofițeri sovietici răniți, aflați pe paturile de spital.. (Danny S. Parker, Războiul lui Peiper, 128) Tot acolo, la Harkov,  sovieticii erau măcelăriți fără milă chiar și cei care încercau să se predea. La cei trei sute de cai capturați, spre exemplu, nu este consemnat niciun prizonier. N-a existat îndurare. 

Crimele comise de SS-iști la Harkov nu au fost recunoscute după război, dar există suficiente mărturii și dovezi, inclusiv imagini fotografice ale acestora. Unul dintre cei care au mărturisit devărul a fost Alfred Kilian, membru al Statului Major al Regimentului 2 SS  Grenadieri Panzer. Rănit în acțiune Kilian s-a întors  în Statul Major  al Comandamentului,  lângă aerodromul de la sud de Harkov. Acolo a observat mai mulți prizonieri ținuți în apropiere. După aproape o săptămână, Kilian a întrebat ce s-a întâmplat cu prizonierii aflați acolo. Un anume Schermeng a răspuns  că „acei prizonieri au fost împușcați”. 89. (A. Beevor, Al Doilea Război Mondial, p. 422)

Măcelăriți cu grenade

Un alt grenadier panzer din Leibstandarte, numit Rothling, și-a amintit despre comandantul său de pluton, care se lăuda că în Rusia ei adunau câte o sută de prizonieri ruși și făceau cu ei marșuri peste câmpurile minate. Ei îi făceau pe ruși să-și explodeze propriile mine. 88. Bineînțeles că la interogatoriile de după război ofițerii SS au contestat acuzațiile Concluzia procurorilor a fost că aceste crime s-au datorat faptului că pe durata campaniei din est, inclusiv în Harkov, membrii Leibstandarte capturați au fost găsiți morți, cu semne de tratament îngrozitor aplicat înainte de deces..

Soarta celor care erau luați prizonieri era cumplită, aceștia fiind puși în primă fază la îngropat cadavre. Cei mai mulți erau atât de înfometați, încât căutau resturi de mâncare în buzunarele decedaților, faptul fiind considerat drept jefuire a cadavrelor. De obicei sunt împușcați, dar câte un sadic împinge lucrurile mai departe. Un german leagă împreună, de o poartă, trei prizonieri sovietici acuzați de furt.

„Când victimele sale fost fixate, scrie un soldat, „a băgat o grenadă în buzunarul unuia, a scos cuiul și a fugit la adăpost. Cei trei ruși ale căror măruntaie au fost aruncate în aer, au cerut milă până în ultimul moment”.

Spectacolul prizonierilor înfometați îi dezumaniza pe ruși în ochii multor germani în așa măsură încât orice sentiment instinctiv de milă dispărea. Un soldat al Wehrmachtului scria:

„Se văicăreau și se târau în genunchi în fața noastră. Erau ființe umane care nu mai aveau nimic omenesc în ele”.. (Max Hastings, Iadul dezlănțuit, p. 244) 

Crime din răzbunare 

Răzbunarea SS-iștilor era teribilă atunci când era provocată de soldații ruși. Un exemplu de acest fel este deosebit de concludent. La comandamentul diviziei SS „Leibstandarte” se anunță că au fost capturați de sovietici șase membri ai unei patrule. Mai târziu aceștia au fost găsiți ciopârțiți, aruncați într-o fântână. Generalul SS Sepp Dietrich ordonă: „Până la noi ordine toți prizonierii vor fi împușcați pe loc”. După trei zile, șase mii de prizonieri ruși au plătit cu viața pentru cei șase germani. O mie de ruși pentru un SS-ist. (Henri Lendemer, Waffen SS, p 122). 

 Adolf Voss, locotenent, translator la Divizia 16 blindate, povestește și el despre o astfel de intenție, dar oprită în ultimul moment din lipsa asumării responsabilității: 

„Invdarea Uniunii Sovietice a început în câteva zile. Rușii se răzbunau pe prizonierii germani: aceștia erau aruncați pe câmpul de luptă cu organele sexuale tăiate, cu o secure în spate – o priveliște cutremurătoare. Colonelul Muller, ofițerul de informații al statului major al diviziei mi-a spus: „Voss, atât de mulți germani au fost asasinați, trebuie să ne răzbunăm. Alege 300 de ruși dintre prizonieri – să nu fie ucrainieni – care vor fi uciși ca represalii pentru ceea ce le-au făcut prizonierilor noștri. Trebuie să transmitem acest lucru trupelor”. Voss a întocmit lista, dar întrucât colonelul a refuzat să o semneze, prizonierii au scăpat.(Reinhold Busch, În infernul de la Stalingrad, p. 381)

Ajunseserăm în pragul nebuniei!

În primele săptămâni ale „Operațiunii Barbarosa”, este posibil ca germanii să fi executat chiar 600 mii de prizonieri. La sfârșitul primei ierni a campaniei, în jur de 2 milioane muriseră. Amintirile unui soldat german oferă un indiciu cu privire la atitudinile ce s-au impus curând și în rândul soldaților de rând:

„Uneori, unul sau doi prizonieri ieșeau din ascunzătoarea lor cu mâinile sus și, de fiecare dată, se repeta aceeași tragedie. Kraus a ucis patru la ordinul locotenentului; sudetul doi; Grupul 17 nouă. Tânărul Lindberg care era într-o stare de panică de la începutul ofensivei și care ori plângea de teamă ori râdea plin de speranță, a luat mitraliera lui Kraus și a împins doi bolșevici într-un crater de obuz. Cele două victime nenorocite implorau să aibă milă. Dar Lindberg într-un acces paroxistic de furie necontrolabilă a continuat să tragă până n-au mai zis nimic.

Ajunseserăm în pragul nebuniei din cauza hărțuielii și epuizării. Ni s-a interzis să luăm prizonieri (…) Știam că rușii nu iau prizonieri, că era care pe care, și de aceea prietenul meu Hans și cu mine am aruncat grenade spre rușii care încercau să fluture un steag alb”. (Niall Ferguson, Războiul lumii, p. 526)

În episoadele următoare, vom prezenta și alte dovezi ale crimelor de război naziste împotriva soldaților sovietici, numărul morților ridicându-se, până în iarna lui 1942, la peste jumătate dintre cei capturați. 

Foto: prizonieri de război sovietici Smolensk 1941 / sursa: Revista militar-istorica Rusia 

Citește și: