Critic Arad
[email protected]

  Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Prizonieri pe frontul de Vest (1)

Campania armatei române pe frontul de Vest, alături de armata sovietică, împotriva armatelor germano-ungare a durat mai puțin de nouă luni și, prin urmare, numărul prizonierilor de război a fost mult mai mic decât cel de pe frontul de est, mai ales că aliații sovieto-români se aflau într-o ofensivă continuă. Colonelul Alexandru Duțu numără, pe lângă cei 21. 735 morți, un număr de 56.389 dispăruți. În campania din vest inamicul nu a reușit mari încercuiri de trupe românești așa că prizonierii au fost capturați după scurte contraatacuri locale sau pur și simplu accidental, în cursul unor incursiuni românești cu forțe reduse în teritoriul inamic.

Marșuri doar pe jos, adăpostire improprie, aprovizionare deficitară

Tratamentul aplicat prizonierilor români de către autoritățile militare ungare și germane a fost determinat în mare măsură de situația extrem de grea a statelor respective, bombardate continuu de aviația aliată, de constrângerile frontului, de lipsurile materiale de tot felul. Pe măsură ce armatele sovietice și cele românești înaintau pe teritoriile ungare, prizonierii au fost mutați dintr-un lagăr în altul, spre vest. Marșul era efectuat aproape numai pe jos, în condiții grele de toamnă și iarnă, iar aviația celor care înaintau bombarda continuu drumurile, căile ferate, podurile, gările orașele etc, așa încât și spațiile de adăpostit erau supuse pericolului ce venea din aer, iar locațiile potrivite erau din ce în ce mai rare. Aprovizionarea cu hrană în aceste condiții era mult îngreunată, ca să nu mai vorbim de lipsa, în general, de pe piață a produselor alimentare care erau rechiziționate de armată sau ascunse de locuitori. Medicamentele, îmbrăcămintea, combustibilii lipseau pentru că prioritate avea întreținerea armatelor și, la fel, sursa de aprovizionare era tot mai limitată. În ceea ce-i privea pe români, mai intervenea și factorul subiectiv; nemții îi considerau trădători, iar ungurii îi priveau prin prisma celor întâmplate începând cu anul 1918. 

Furam ca să trăim

Primul atac spre Sfântu Gheorghe, dincolo de granița fixată prin Dictatul de la Viena, a fost executat de armata română la 30 august 1944, dată în care se împlineau exact 4 ani de la cedarea Ardealului de Nord. Imediat au și fost eliberate primele localități. Dar, la 2 septembrie, în urma unui contraatac executat de trupele germane, soldații din Regimentul 30 Dorobanți, rămași fără gradați și cu mari pierderi în personal, au intrat în panică fugind până la poziția artileriei, ca urmare mulți s-au ascuns prin pădurile din zonă iar unii au fost capturați. Românii au înaintat totuși spre centrul Transilvaniei, iar la Oarba de Mureș au avut cele mai mari pierderi în morți, răniți și prizonieri. 

Un exemplu concludent despre cum au fost luați românii prizonieri prezintă grupa din care făcea parte și Virgil Dogaru care, în timp ce se afla în misiune de recunoaștere a unui aerodrom militar de lângă Oarba de Mureș, a fost încercuită și luată în prizonierat de batalionul german ce făcea paza: „În noaptea de 17 septembrie, zece grăniceri am fost înconjurați de nemți. N-au obligat să ne predăm  și ne-au dus spre Ungaria, într-un convoi de trei mii de români”. Ei au fost mutați mereu spre interior și au fost triați pentru prima dată în Austria, în Lagărul Kaiser-Staenburg. „După o săptămână 40 de români, buni de muncă au fost transferați la Koln, în lagărul Wahner. Acolo eram împărțiți în trei schimburi și munceam într-o fabrică de pâine. Pentru că furam și noi ca să mâncăm, am fost pedepsiți și trimiși în Belgia la minele de cărbune de la Oder Steine”.

Am reprodus pe scurt acest periplu al lui Virgil Dogaru pentru că a fost simptomatic pentru toți prizonierii români de pe Frontul de Vest, ei fiind mutați, pe măsură ce frontul înainta tot mai mult spre vest, pentru ca după opt luni să fie eliberați de aliații învingători.   

Flămânzi după ce au aruncat pâinea pe jos!

Ungurii au pornit, începând cu 13 septembrie, o puternică ofensivă în est, trecând  granița de stat a României, încercând să pătrundă pe văile Crișurilor și Mureșului în Transilvania. Au ocupat orașul Arad în aceeași zi. Dar au fost opriți de „Detașamentul Păuliș” la intrarea în Defileul Mureșului. 

Din detașament a făcut parte și elev sergent Ion Gherase, a cărui poveste despre căderea în prizonierat și deplasare spre interiorul Ungariei se regăsește la toți cei căzuți în captivitate în această perioadă, de aceea reluăm pe larg periplul lui:

„În timp ce ne organizam în teren, căpitanul Drăghici m-a trimis pe mine, pe colegul Crețulescu Ilie și colegul Dincă Gheorghe să ne deplasăm la pasajul de cale ferată, magazia CFR Ghioroc, să recunoaștem trupele inamice. (17 sept 1944 n. n.). După ce am trecut de magazia CFR, trupele hortiste ne-au atacat din spate, eu am fost rănit la un picior, așadar toți am fost prinși, dezarmați și luați prizonieri.

 Am fost duși în localitatea Panatul Nou și de aici am fost trimiși în Ungaria, prin Curtici. În Curtici exista o colonie de copii din București și directoarea acestei colonii le-a cerut celor ce ne conduceau să-i permită să dea fiecărui prizonier câte o pâine și o lebeniță. După multe discuții s-a acceptat cererea directoarei, dar cu condiția să nu le mâncăm pe loc, ci numai după ce trecem granița. După ce am trecut granița, am primit ordin să aruncăm jos pâinea și lubenița și am fost avertizați că cine nu va respecta ordinul va fi împușcat. Așa am rămas flămânzi trei zile. În interiorul Ungariei coloana de prizonieri s-a îngroșat cu alți prizonieri, inclusiv cu prizonieri ruși. În noaptea când am traversat Dunărea, în localitatea „Dunafelvar” fiind mare învălmășeală, o parte din prizonieri au sărit în Dunăre și au scăpat. Așa a făcut camaradul Simionescu.

 Drumul către interiorul Ungariei a fost foarte greu, mai ales că mergeam de multe ori zi și noapte, fără pauză și fără odihnă, eram lipsiți de hrană, mâncam porumb și dovleci de pe marginea drumului care rămăseseră de la animalele refugiaților, care se deplasau în aceeași direcție.

 Când convoiul de prizonieri a ajuns în județul Mașon, localitatea Mesarsentyans, nemaiavând hrană pentru prizonieri, s-a hotărât ca prizonierii să fie împărțiți la locuitorii din sate pentru diverse munci în gospodăria acestora, dar cu prezentarea zilnică la postul de poliție..

Așa se face că am fost repartizat la familia Wachter Peter, capul familiei fiind plecat pe front, acasă rămânând 5 membri, eu ocupându-mă cu îngrijirea celor 7 animale mari, cu care împărțeam grajdul noaptea pentru odihnă, iar ziua eram la munca câmpului‘.

Marșuri istovitoare

Ceva mai la nord se apăra, pe Valea Crișului Alb, Ştefan Tureanu, care făcea parte din Batalionul 1, Regimentul 93 Infanterie-instrucție.  El  a căzut prizonier la Ineu, în ziua de 16 septembrie 1944, împreună cu comandantul său de companie, Tiberiu Platoş:

„În seara zilei de 16 septembrie 1944, în situaţia de prizonier la unguri, am fost preluat de comandantul unei subunităţi în grad egal cu mine. Eram obosit, înfometat, dezarmat, cu gândul la tortură sau execuţie. Nu s-a întâmplat aşa. Remarc în schimb un gest de omenie în momente când oamenii se ucideau fără milă. Acest comandant m-a servit cu mâncare, ţigări şi cu un pahar de vin. Nu ştiu cine a fost, dar prin comportarea lui a dat dovadă de înaltă ţinută morală.

După un marş istovitor, fără odihnă, am ajuns la Debreţin în grajdurile unui moşier. Aici ne-am întâlnit cu un grup de prizonieri sovietici. Reţin numele locotenenţilor Soldea şi Albu din divizia Tudor Vladimirescu. Pentru mâncare am vândut un ceas de buzunar, primit în dar de la tatăl meu în anul de restrişte 1940, când am plecat de pe meleagurile natale în refugiu în Ţara mamă. 

Din acest lagăr de tranziţie, am plecat  în alt marş istovitor, traversând pusta ungară zile şi nopţi. Am dormit pe câmpul umed şi rece, dar nu l-am simţit din cauza oboselii. În această perioadă ne-am hrănit cu cartofi cruzi şi bobe de porumb.

 La trecerea râului Tisa, garda care ne păzea a forţat marşul,  ajungând, pe mici distanţe, şi în pas alergător, din cauză că trupele hortisto-hitleriste se retrăgeau pentru a ocupa poziţie de apărare pe malul opus al râului. Prizonierii care nu au rezistat au fost loviţi, îmbrânciţi, iar cei care au încercat să se desprindă din coloană  au fost împuşcaţi. Eu, fiind slăbit  în aşa măsură că nu rezistam ritmului de marş, am încercat să rămân în urmă. În acest moment fratele meu, împreună cu prietenul lui Boboc Valer, m-au luat de subţiori şi m-au susţinut până am traversat râul Tisa. În această învălmăşeală, trecând printr-o localitate, am auzit strigându-se în limba maghiară  de către poliţia hortistă: „Valahi puturoşi”, iar în limba germană: „porci de români comunişti”. Ajungând în localitatea Fuzesabony, am fost cazaţi în vagoane de marfă. Istoviţi, înfometaţi, bolnavi, dezbrăcaţi, ne-am bucurat că am primit adăpost în sălaşul vitelor, mai ales că era frig şi noi eram în ţinută de vară.” 

Dezarmat, legat și bătut josnic 

Sergent major Simionescu Emilian, de la Şcoala de Subofițeri Infanterie Rezervă Radna, compania 3-a, căzut prizonier la Păuliş și își va aminti toată viața modul în care s-a petrecut luarea în captivitate. Acest lucru s-a întâmplt în 17 septembrie când

„am trimis pe elevul sergent Dumitrescu la postul de comandă al companiei spre a primi dispozițiuni relative la retragere. Întrucât elevul Dumitrescu nu s-a putut întoarce, am ordonat retragerea celor ce mai rămăseseră, eu rămânând ultimul pe poziție. Când executam retragerea mea, m-am pomenit cu ungurii care înconjuraseră poziția noastră prin golul flancului drept. 

Nemaiputând face față împrejurărilor, am fost nevoit să mă predau. Dezarmat și legat la mâini, am fost bătut în mod josnic, până ce mi-am pierdut cunoștința. M-am trezit datorită palmelor ce le primeam de la un alt ungur spre a porni mai departe. Două zile am rămas în dosul poziției cărând cu targa răniții.

 În ziua de 19 septembrie am pornit spre lagăr în Szegvar. În tot acest timp mâncam numai din mila soldaților”

Tratament bestial  în lagăr

Sergentul major Semionescu a avut amintiri foarte neplăcute despre tratamentul din lagărele de tranziție din Ungaria:

„Tratamentul în lagăr a fost în mod bestial.. În zadar le spuneam felul de viață pe care îl duc prizonierii lor la noi în țară. Ne băteau pentru toate nimicurile. Ca mâncare aveam 200 gr. pâine pe zi din care primeam abia 100-150 gr. În loc de pâine ne dădeau sau morcovi sau varză conservată în care viermii erau mai mulți decât varza. La orele 5 diminața ne aflam pe un câmp unde se lucra la facerea unui șanța anticar. Pentru aceasta jandarmii unguri și-au făcut niște bice cu care ne băteau groaznic atunci când stăteam puțin sau când am fi vrut să facem o țigară. Spre a râde de noi, distrându-se ei, scoteau afară câte un român și câte un rus obligându-i să se pălmuiască unul pe altul.

Lumea civilă care ar fi vrut să ne dea câte o bucățică de pâine era alungată sub pretext că nu au voie să ia contact cu prizonierii. La amiază aveam două ore repaos, în care timp se împărțea aproape 100 gr pâine și 25 gr. slănină. Seara, după ce din cauza întunericului nu se putea lucra, porneam spre lagăr, unde timp de peste 2 ore ni se împărțea ciorba în farfurii. Fiecare prizonier după ce căpăta ciorba, primea câte un pumn după cap datorită căruia se vărsa pe jos jumătate din ciorba din farfurie. Pe timpul ploios lucrul la câmp nu era suspendat. Deasemenea, duminica și în sărbătoare se lucra. Nu aveam timp să ne spălăm, nici barem cu o batistă. Paraziții se încuibaseră cu de-a-binele în fiecare din noi. Râia deasemenea se propaga în măsură destul de mare și repede. Zadarnice erau rapoartele ofițerilor noștri prizonieri. În ultimul timp tifosul a început să se abată asupra noastră. Deasemeni dizenteria. Zilnic erau transportați până la 10 oameni la spital”.

După trei zile de marș prizonierii au căzut pe jos

„În ziua de 7 octombrie, frontul apropiindu-se de Szegvar, lagărul a pornit în marș pe jos spre Budapesta. Pe timpul marșului, din lipsa pâinei nu mâncam, iar mâncare caldă nu se putea face deoarece înaintarea trupelor româno-ruse era prea repede. După trei zile de marș în care timp mâncam numai ce găseam pe câmp, prizonierii au început să cadă pe jos. Care cădea, în loc să fie suit în cele 8 căruțe în care mergeau jandarmii unguri, era bătut și silit prin orice mijloace de a merge înainte. Oameni bătrâni de 45-50 de ani plângeau ca niște copii mici. În noaptea de 10 octombrie am făcut mâncare. Găsind cartofi, i-am pus în cazanele ce erau în căruțe. Mai mult era pământ decât cartofi. Noaptea am ajuns la Dunăre pe care urma să o trecem pe un pod plutitor. Frigul peste noapte se întețise, iar ploaie cădea din abundență. Aici era formată o coloană de peste 5 km de mașini și căruțe ce urmau să treacă podul. Coloane motorizate germano-ungurești și civili ce se refugiau spre Budapesta. Nemaiputând merge am rămas ceva mai în urmă, unde am primit o bătaie strașnică de la un ungur cu patul pistolului mitralieră. Profitând de întuneric, ploaie și învălmășeală, împreună cu subofițerul Drancea Nicolae de la Centrul de Instrucție MTR Breaza, ne-am făcut încurcați printre mașini și căruțe. Am căzut amândoi jos și astfel tărâș am ieșit afară de pe șosea. După ce ne-am depărtat câtva loc de șosea, am început să facem calea întoarsă”.

După marșuri grele și încurcate cei doi au ajuns până la urmă în țară scăpând de prizonierat.

Încuiați în vagoane 16 zile

Cordoș Adrian, din Regimentul 93 Infanterie-instrucție, a fost prins de unguri la Ineu. El s-a ascuns după ce a fost încercuit între niște snopi de tulei, dar a fost pârât de o unguroaică care a strigat după soldați „Gere ide kotom romanom!” Apoi a fost obligat și el să îndure istovitoarele marșuri spre interior:

„Ne-o strâns acolo pe toţi prizonierii şi ne-o dus pe jos şi apoi cu trenul pe la Salonta până la Bereguifold. Acolo ne-or debarcat şi ne-or pus pe jos, pe paie, lângă o colnă. Eram vreo 150 de români şi ne-or întrebat care poate să facă pe bucătarul pentru prizonierii români. Imediat m-am dus şi am spus că pot să fac orice şi am stat acolo două săptămâni, după care ne-or îmbarcat în vagoane şi ne-or dus încuiaţi în vagoane 16 zile şi 16 nopţi, spre Budapesta. În timpul ăsta, ne-or dat de mâncare de două ori, dovleci de pe câmp, cultivaţi pentru porci. Am trecut de Budapesta şi am ajuns la Moşonmogyarovar, chiar pe graniţa austriacă și ne-or băgat în nişte saivane, unde am stat un timp. Întâmplarea o fost că o venit acolo un neamţ din Macea şi o strigat dacă este careva din Arad. Un soldat mă anunţă: „Mă Cordoş, haida că cineva caută arădeni”. Merg şi când mă vede, neamţul mă întreabă: „De unde eşti ?” „Din Şimand”. „Şi bunica mea este din Şimand”. „Cine ?” „A lui Cazanu din Macea”. „Păi suntem vecini cu ei”. „Mai sunteţi şi alţii din Şimand ?” „Mai am doi consăteni”. Merg după ei şi le spun că un neamţ din Macea vrea să ne vadă. Ne ducem toţi la el şi ne spune să aşteptăm, după care vin după noi 3 femei, care ne-or dus la nemţoaice, pentru lucru. Am stat acolo 11 săptămâni. De acolo ne-o dus cu trenul, în 8 vagoane, la Viena, la lagărul de la Kaiseisteinbruck, şi când ne-or dat jos aveam 32 de kilograme, că nu ne-or dat de mâncare pe drum”. 

 Singurele alimente, semințele de grâu și sfecla de zahăr

La Prunișor, o localitate de pe valea Crișului Alb s-au dus lupte grele de către elevii Școlii de Ofițeri de Rezervă Bacău pentru a opri ofensiva ungurească pe Crișul Alb. Acolo a căzut prizonier locotenentul Constantin Cimpoeșu:

«Luni, 18 septembrie 1944. După bombardamentul inamic, mai puternic decât cel cu o zi înainte, a urmat atacul. Infernul a durat toată ziua. O rafală de mitralieră ne-a țintuit locului și ne-am trezit înconjurați de o subunitate hortistă. Sub escortă am fost duși și predați unui ofițer. „Cine sunteți voi cei cu galben la capelă” ? Am răspuns: „Elevi de școală militară”. Infomația nu l-a satisfăcut. A urmat închiderea noastră în beciul unui cetățean din Cărand, sub pază strictă. Acolo am suferit primele dureri pricinuite de legăturile de la mâini precum și de o sete grozavă. S-a pornit ca din senin un tir de artilerie dinspre Buteni. Paza ne-a îndreptat către Beliu. Am sosit la destinație. Deodată au apărut trei avioane românești, care în luptă aeriană cu alte trei avioane nemțești și-au făcut datoria. În urmă au rămas o priveliște de nedescris. Răniții se văitau; prin pomi atârnau resturi omenești și ale animalelor de tracțiune. Pe pământ se formaseră lacuri de sânge. Ici și colo ardeau cauciucurile mașinilor. De cu seară am fost internați în închisoarea militară din Salonta. Acolo am fost interogați noapte de noapte: „Ce fel de armament folosiți? Dacă avem arme cu lunetă? Câți elevi și ostași în termen luptă la Prunișor? Unde sunt instalate subunitățile de artilerie? Am dat răspunsuri aiurea cu țeava pistolului la tâmplă.

 Un subofițer dorea să ne împuște, interogatoriul nu se terminase. Trebuia să ni se smulgă informații militare. Apropierea frontului ne-a scos și din Salonta, Polgar, Debrețin, Seghedin. Am intrat într-o mare coloană de prizonieri. Nimic de mâncare. Nu îndrăznea nimeni să ceară. Singurele noastre alimente erau grăunțele de porumb și sfecla de zahăr.

 Dunărea am trecut-o prin punctul Estergom. Intrăm în pustă. Călătoria spre apusul Ungariei o făceam mai ales noaptea. Dormeam sub cerul liber, chiar și pe vreme rea. Hainele se făcură ferfeniță. Eram flămânzi și extenuați. Trăiam însă cu speranța.»

Dormeau pe unde îi apuca noaptea

Și mai departe, spre nord, au avut loc lupte grele pe Valea Crișului Negru unde unitățile ungare au pătruns până dincolo de Beiuș. Până la urmă au fost oprite și respinse odată cu sosirea unităților sovietice. Oradea avea pentru unitățile germano-maghiare un rol important în apărarea pustei maghiare de „invadatorii” sovieto-români. În luptele pentru acest oraș vestic al României a căzut prizonier Florian Bistrian, din Batalionul 21 munte:

«În 29 septembrie mă aflam cu tot plutonul pe linia întâi, în apropiere de satul Miersig (comuna Husasău de Tinca, n.n.). Eram într-o vale, încercuiţi acolo de mai multe zile. Inamicul era cu tancurile şi a venit peste noi ameninţându-ne cu mitralierele. Eram în total 23 de soldaţi, împreună cu sublocotenentul, plutonierul şi sergentul. Tancurile s-au apropiat, în timp ce noi ascunşi pe un pârâiaş fugeam spre pădure. Atunci am auzit strigându-se: „Fraţi români, predaţi-vă că nu vă facem nimic”. Erau nemţi, nemţi de-ai noştri, din Banat. Ei, ce să facem, am zis, stând pe loc în pârăuţul plin cu apă şi noroi. Sublocotenentul şi-a dat jos diagonala şi epoleţii, plutonierul la fel. Noi soldaţii eram neştiutori, că nu aveam decât trei luni de armată şi nici nu ştiam mânui bine armele, aşa că am ieşit din pârâu cu mâinile sus, fără să avem ceva la noi, după care  ne-au urcat pe tancuri şi am pornit spre Oradea. În Oradea ne-or cazat într-un hotel plin cu prizonieri. Eram foarte înghesuiţi, că eram tare mulţi. Ca norocul că nu am stat prea mult, numai până dimineaţa. Acolo, dacă stăteai jos, nu te mai puteai ridica, atât de mulţi am fost. De cum se făcu dimineaţă, ne-au încolonat pe toţi şi am pornit în marş spre Viena. Mergeam numai noaptea, pentru a nu fi văzuţi de aviaţie şi de multe ori direct peste hotar, pentru a nu încurca drumurile pe care circulau coloanele militare şi pentru a scurta drumul. Dormeam pe unde ne prindea noaptea, dar mai ales în locuri mai joase, iar santinelele pe ridicături, pentru a ne putea supraveghea. Mergeam prin ploaie şi noroaie şi nu prea mâncam. Unii luau sfeclă de pe câmpuri dar eu nu puteam mânca aşa ceva. Mai apucam şi prune din pomii întâlniţi în cale, iar prin sate ne mai aruncau oamenii pe jos câte o coajă de pâine neagră. Mergeam ţinându-ne unul de altul să nu cădem, aşa de slabi am ajuns. Eram, ce să mai spun, morţi de foame încât unii leşinau şi numai cu greu mai puteau merge. Cine cădea, acolo rămânea, dar mort nu viu. Şi ne mânau cât mai repede pentru că din urmă veneau ai noştri. La sfârşitul lui octombrie am ajuns la Viena.»

Sunt câteva dintre mărturiile ostașilor căzuți în prizonierat pe teritoriul românesc, dar armata va continua ofensiva dincolo de frontieră, spre vest și se vor înregistra alți prizonieri și evident mărturiile vor continua în episodul următor. 

Citește și: