E ceață în decembrie, iar din tramvaiul Imperio care mă duce în centrul Aradului la opt dimineața, deasupra magazinului Leroy Merlin nu se vede altceva decât cerul mohorât. Îmi spun un Doamne ajută iluzoriu, dar rămân cu gândul la bolțarii de BCA cocoțați pe umerii și așa grei ai Abatorului. Despre această ultimă inepție imobiliară arădeană s-a mai scris, îndeosebi prin prisma juridicului și a regulamentelor urbanistice, dar văd necesară o discuție estetică, despre semnificația gestului arhitectural și, să o spunem drept, despre lipsa de cultură și viziune care domnește în Arad.

Odată cu noile locuințe și spații comerciale create, zona 6 Vânători se bucură de o atenție mult așteptată. Existând, astfel, inițiative implementate, demarate sau în stadiu de propunere, este absolut firesc ca zona Abatorului să fie de asemenea supusă unor modificări în vederea integrării pe deplin a acesteia în noul ansamblu urbanistic propus.

Acest tip de schimbare a tipologiilor urbane, de la zonă industrială, la câmp părăginit, la vad comercial și cartier rezidențial, impune o serie complexă de provocări legislative, funcționale și estetice. Pe la noi, o inițiativă de asemenea anvergură e încă tânără, dificil de implementat, dar absolut necesară ca proces de adaptare și readaptare la noile condiții comerciale, de trai, de ocupare și întrebuințare a teritoriului. Iar pentru asta avem nevoie de educație și cultură. Abia mai apoi de bani.

Pierre Bourdieu teoretizează fenomenul fluid al gusturilor și preferințelor estetice sau de stil de viață drept capital cultural, indicator al apartenenței la o clasă dominantă care deține autoritatea în a dicta bunul gust. Istoric vorbind, această autoritate a fost formată din clasele sus-puse care, spre deosebire de marile mase, se bucura de un nivel de educație cultivată în decursul vieții. Țăranul nu putea dicta moda, întrucât nu dispunea de resursele materiale, sociale sau chiar numerice pentru a se distinge. Boierul, pe de altă parte… În secolul nostru, discrepanța dintre acești doi poli sociali se contractă și devine ambiguă, cel puțin la nivelul percepției individului. În orașul nostru, binomul se răstoarnă. Capitalul cultural devine capital politic(nu că n-ar fi fost vreodată), capital de influență mijlocită de relațiile și interesele mai mult personale decât profesionale sau, dacă îndrăznesc, meritocratice.

Astfel, mersul și aspectul lucrurilor ajunge să fie orchestrat de nulități precum Ela Falcă,

o arhitectă care, dacă nu se năștea în familia potrivită, ar fi ajuns în cel mai bun caz o desenatoare tehnică și cam atât. Dar, născându-se în cumetria locală, are întâietate atât în licitațiile pentru Maternitate, cât și în licitațiile pentru un coteț de găini. Să se parafeze și să se încaseze, căci Dubaiul nu-i departe. În tot acest timp, arhitecții care au și dat pe la școală, care au cultura și, mai important, viziunea necesară pentru a realiza arhitecturi valoroase pentru comunitate, sunt angajați în subordinea unor astfel de precupețe care taie și spânzură în numele banului murdar.

Ceea ce se întâmplă în cazul Abatorului este pur și simplu unul din rezultatele acestei orgii de incultură și prost gust care sunt ridicate la nivel de onoare în Arad. Și mai rău, căci pe cei săraci cu duhul îi mai poți ierta, este un gest tupeist cras, care sfidează orice fărâmă de bun simț încălcând regulamentele, legea, recomandările și exemplele corecte realizate în cazuri similare de regenerare urbană.

Dar pentru a explica și exemplifica gravitatea situației, am să vă rog să vă imaginați Primăria Aradului, una dintre cele mai lăudate clădiri ale orașului, cu două containere mari cocoțate pe aripile laterale și vopsite gri(poate mai bine decât să fie portocalii). Vă place? Ce frumos sunt dispuse simetric, ce comod stau ele pe coama acoperișului, parcă plutind fără vreo greutate fizică sau vizuală, ce bine încadrează frontonul și turnul central, fără a-l sufoca aproape deloc. Aproape. Acest simplu exercițiu de imaginație nu este singurul argument pe care îl aduc.

Vă rog să vă uitați mai jos pe hartă, la vreo 50 de kilometri

Abatorul din Timișoara, precum și terenul amplu din jurul acestuia, trec printr-o intervenție și investiție mai mare, care implică refuncționalizarea Abatorului în spații comerciale și de birouri, terenul urmând a fi ocupat de locuințe și spații publice verzi. Ba mai mult, reușesc să valorifice ansamblul clădirilor istorice prin generarea unor puncte de atracție turistică precum o terasă panoramică și zone expoziționale dedicate istoriei Abatorului și patrimoniului industrial de factura acestuia. Poate planul lui Țiriac nu e nici el perfect, mai ales din punct de vedere civic și politic se poate dezbate mult, însă vorbim despre o viziune mult mai apropiată de adevăr. Abatorul va fi restaurat, adiția scheletală din vârful turnului central îmbogățind edificiul și peisajul urban, conformându-se caracterului vizual și plastic al clădirii, fiind discretă, respectând geometria și proporționarea arhitecturală. Propunerile nu vor mutila în mod tupeist peisajul urban, dar vor asigura funcționarea eficientă a noului spațiu obținut într-o manieră atractivă. Se vor asigura că spațiul devine parte activă a orașului, parte a vieții locuitorilor săi. Se vor asigura că oferă și creează ceva durabil, că se scoate investiția, ca să înțeleagă și mai marii oameni de afaceri din Arad. În Timișoara, cumva, au reușit să se descurce cu spațiul disponibil, iar supraetajările parazitare au putut fi evitate. Mă întreb cum și de ce.

foto - proiectul abatorului din timișoara — Foto – Proiectul Abatorului din Timișoara

Viziunea aceasta ciuntită, care nu merge mai departe de primii ani de viață ai investiției, care nu vede mai departe de momentul în care registrul contabil iese pe plus, este un alt factor local care duce la astfel de rezultate. Și degeaba există toate aceste fonduri, tot acest capital, dacă presupusa autoritate estetică și culturală își limitează viziunea în același mod, alegând prostituția de moment în detrimentul dezvoltării sustenabile, cu cap. Lăudat este centrul istoric al orașului, lăudate sunt clădirile mai vechi de un secol, nu halele prefabricate ridicate peste noapte. Arhitectura cu mulți bani, dar fără om și fără suflet, e mausoleu, așa cum și cotețul fără găini e lemn de foc.

Vezi și: