[ARGUMENT. Mai toate dicționarele serioase cad de acord asupra ideii că „pălăvrăgeala” este „Discuție despre lucruri lipsite de importanță”. Deci, un fel de vorbărie inutilă… Și totuși întreaga istorie a umanității este punctată – dominant! – de astfel de momente. Când un fenomen „întâmplător” se manifestă repetitiv, enervant de „repetitiv”, atunci el devine necesar!… Cel puțin așa ne spune dialectica: „necesitatea” își croiește drum prin intermediul „întâmplărilor”, la fel cum legitatea obiectivă (statistic-probabilistă) apare în și prin „jocurile hazardului”…]
„SINGURĂTATEA ALE(R)GĂTORULUI DE CURSĂ LUNGĂ” sau „REBEL FĂRĂ CAUZĂ”
MOTTO: „… partidul e în toate, în cele ce sunt, / și-n cele ce mâine vor râde la soare…” [… din poezia prolecultistă a unei anumite epoci (dorit) apuse…]
1. Ziua în care românașu’ își pune gândurile la clocit…
Probabil că măcar ați auzit de nuvela „Loneliness of the Long Distance Runner” [autor Allan Sillitoe – 1959, premiul «Hawthornden» pentru literatură] și, tot atât de probabil, unii dintre boieri dumneavoastră ați vizionat și ecranizarea, în regia lui Tony Richardson, 1962 ( cu Michael Redgrave și viitorul faimos – Tom Courtenay). La fel, în cazul celebrului film al anului 1955, unde „rebelul” era magistral jucat de marea promisiune tragic-ratată a ecranului american, James Dean… Probabil!…
Prima mențiune este unul din strălucitele produse ale curentului literar-artistic britanic „tinerii furioși”, apărut ca reacție la ultra-conservatorismul „insular” din anii imediat de după cel de-al Doilea Război Mondial. A doua mențiune este un alt strălucit exemplu al unei furii „americane” din anii postbelici, furie (mai degrabă, dezamăgire, scârbă, degringoladă) alimentată de noile realități social-politice, pe fondul exacerbării maladive a unui anti-comunism (practic, fără adversar real în țara Unchiului Sam): mccarthysm-ul. Cele două filme (în primul rând) au mai multe în comun; pe mine mă interesează – hic et nunc – doar un singur aspect: eroii principali sunt tineri!… Dezamăgirile produse în societatea anglo-saxonă post-belică buimacă s-au „focus”-at, cel mai sensibil, pe generația tânără ce nu-și mai găsea nici orizontul de perspectivă și nici sensul existenței într-o lume încărcată de precaritatea poleită cu strălucirile false a la Hollywood…
«Cred că eram cândva prin liceu, când am ascultat prima oară piesa celor de la Iron Maiden, The Loneliness of the Long Distance Runner. Mi se părea că, în spatele unui titlu cât se poate de melodic, piesa avea un aer și un mesaj tare trist: era vorba despre gândurile unui alergător [„Maratonistul” Colin Smith – n.a.] aflat într-o cursă care parcă nu se mai termina. Alergătorul își simțea inima pulsând asurzitor, simțea vântul care îl lovea și continua să alerge mânat de o determinare inexplicabilă spre finalul cursei. Partea care mi se părea tristă apărea de două ori în cântec și reflecta revelația alergătorului care percepea că întreaga cursă e zadarnică și nefolositoare (it’s all so futile) – victoria sportivă fiind total lipsită de relevanță. Această revelație, ivită chiar în momentul alergării îmi părea că transformă întreaga cursă într-un soi de pedeapsă de proporții infernale, sisifice: alergătorul dedicat și capabil să își ducă la bun sfârșit misiunea, tentat să abandoneze cursa atunci când conștientizează inutilitatea eforturilor sale, în baza unui soi de rațiuni filosofice care la vremea aceea îmi scăpau>>. [Sever Gulea, LIBRIS Blog, 23.07. 2012]. Nu cred că, eu, aș fi putut spune mai bine…
«Rebel fără cauză (titlul original: în engleză Rebel Without a Cause), este un film dramatic, lansat în anul 1955, care are în centrul acțiunii sale un tânăr confuz, un rebel fără nici o cauză, Jim Stark (interpretat de James Dean). Regizorul Nicholas Ray aduce în lumină delicvența urbană din Statele Unite din perioada imediat postbelică. (…) „Mă distrugeți!” le striga Jim Stark, interpretat de Dean, parinților săi cicălitori, dând glas confuziei și alienării sfâșietoare resimțite de atâția dintre protagoniștii lui Ray. Încă de la primul său film, „Amanții nopții” (1949), regizorul tratase în mod repetat destinul singuratic al marginalizaților Americii, arătându-și simpatia în special față de tinerii vulnerabili care căutau un soi de îndrumare din partea generației mai vârstnice, ea însăși, la fel de lipsită de înțelepciune…»[Wikipedia].
Lămurirea cea de taină. De ce am pornit de la invocarea celor două filme (cel puțin „de colecție”, pentru cinematecile serioase)? Ce naiba vreau să spun…, la urma urmei?…
a) Duminică, 4 mai A.D. 2025, se „joacă” prima „repriză” a unei piese dramatice de importanță capitală pentru Românica. Unii cred că poate se exagerează importanța momentului, eu, personal, cred că nu. Chiar dacă președintele unei republici „semi-prezidențiale” (ca a noastră, i.e., cam „nici în car, nici în căruță…”), nu are un rol atât de covârșitor, așa cum apare în mentalul social („horribile dictu”!). La urma urmei, există un parlament democratic, ales și el, în mod democratic (!) și având puterea (legislativă) supremă. Dar trebuie totuși să plecăm de realitățile acestui „mental public”…
b) Societatea românească actuală este multi-fracturată: ca o oglindă ce se sparge într-o multitudine ce cioburi după ce a căzut, de la mare înălțime pe granit… Îmi este foarte greu să fac o oarecare ordine / sistematizare în această grămadă de cioburi. Voi încerca, totuși, după cum, poate, veți vedea (citi).
c) Filmele invocate reflectă un anume „mental colectiv” de după un război crunt. Atmosfera de azi, de la noi – atât de încărcată de angoase – reflectă o situație simetrică: „mentalul” de dinaintea unui ipotetic război și mai crunt (posibil… „ultimul” de pe Planeta Albastră…). De aceea, m-am gândit la efectul de „oglinzi paralele”…
d) Generația vârstnică „și-a trăit traiul, și-a mâncat mălaiul”, cam nimic n-o mai clintește din clișeele sale; generația „mijlocie” este deja (!) destul de intoxicată și obosită de pendularea între o „societate de consum” și una a „supreviețuirii”, raționalitatea sa depinde doar de gradul de cultură, educație, instruire și, de ce nu?, de inteligență… A rămas generația tânără! În aceste circumstanțe eRectorale, ei mă adresez!… Veți spune, cum aș putea eu – boșorogul!, închistat dogmatic în clișeele inevitabile ale vârstei – să mă adresez (cu sens!) celor tineri? Iată că se poate! Este un răspuns sec!
e) Canoanele legislației nu-mi permit să fac propagandă eRectorală în pre-ziua primului tur de scrutin prezidențial; cu atât mai mult în așteptata zi de 4 mai… Sper să nu fie o nouă „duminică a orbului”. Cerberii „legii” pot fi liniștiți: nici n-aveam de gând… nu numai că sunt „neutru perfect”, dar am și o justificare obiectivă: nu am pe cine alege… Așa că, dragi „milițieni ai ordinii și disciplinei publice”, puteți continua să dormiți liniștiți!
De ce am ales drept titlu de paragraf chestia cu „clocitul gândurilor”? Pentru că exact așa ceva trebuie să facă tot omu’ „sufraget” și – mai ales! – tineretul care votează (unii, pentru prima oară!). Pentru aceștia îmi storc creierii spre a mă face cât mai înțeles…
2. Când confuzia-i mai mare ca deruta…
Într-una din „zonele albastre” ale Românicăi (recte, micro-regiuni unde mai trăiesc mulți nonagenari și… peste!…) un sondaj de opinie pre-electorală (dat și pe sticlă) a surprins doi venerabili „seniori”; la întrebarea directă „Cum ar trebui să fie un președinte al României?”; bătrânul de 103 ani (!) dar și „baba” de 93 de ani au răspuns cam la fel: „să fie un bun gospodar!”. Confuzia este evidentă: statutul unui președinte (de țară / stat) – cel puțin în lumina actualei Constituții – nu este cel al unui premier (& guvern – ca executiv). Sau ca unul al unui edil. Probabil că cei doi și-au amintit de „vremurile de aur” când existau președinți de… C.A.P.!… Nostalgia subliminală!…
În altă ordine de idei, a propos de nostalgii sau acceptări de regim politic „mână-forte”, paradoxal (!) la generații tinere ce n-au apucat „deliciile” aferente, apare o tendință stranie: mulți înclină spre așa ceva, fără să fi apucat să trăiască pe viu acest „așa ceva”. Și ca să nu fim național-subiectivi, iată rezultatul unui sondaj recent de la capătul celălalt al Europei (Spania): peste 20 % (ei zic „unul din cinci”) din generația tânără declară că ar accepta lejer o reîntoarcere la regimul lui Francisco Franco?!… Să mai vorbesc de Românica? Mai degrabă, de revoltații „tineri furioși”, „rebeli fără cauză”… care, ca orice nouă generație, intră inexorabil în conflict cu establishment-ul: trăsătura definitorie este și va rămâne (veci-pururi!)… con-tes-ta-rea! Un ultim exemplu peremptoriu aici: valul Hippy – curentul Power-Flower – obsedantul slogan „Make Love nor War!”. Anii ’60…S.U.A., apoi Europa (de Vest, evident!…). Un fel de „Azi în Timișoara (pardon, America), mâine-n toată țara (pardon, Occidentul)! ”… Dar să revenim la „oile” noastre…
Peisajul doctrinelor, curentelor, fanteziilor politico-ideologice de la noi este extrem de pestriț. La fel ca interesele indivizilor, grupurilor sociale și chiar ale fantomaticei „clase politice”. De aceea, vorbind de „interese”, nu putem evita și termenul „ideologie”… Între „stânga” și „dreapta” tradiționale și care nu mai au sens decât cu prefixul „ultra-”, „extremă-”, se așază o paletă de nuanțe confuze, la care nici dracu’ nu la mai dă de capăt… De aceea, mi-am propus o altă abordare (nici politologică, nici sociologică, nici… nici…). Voi aplica „încrucișarea” între două polarități (binare, ca să spun așa!), recte, „metoda Zwicky”.
Panoramând societatea noastră actuală, constat – pe de o parte – existența polarității „pro – euro-atlantic” vs. „suveranism” (mai degrabă, „izolaționism”, cu simpatii spre Est…”); – pe de altă parte – polaritatea „conservator-nostalgic tradiționalist” vs. „progresist- neomarxist (?)- sorosist (?)”. Dacă le încrucișăm, cf. metodei Zwicky, se vor forma patru „căsuțe” (mai bine zis, tendințe):
- Pro – euro-atlantic conservator
- Pro – euro-atlantic progresist
- „Suveranist” conservator
- „Suveranist” progresist (această combinație, mai degrabă <<contradictio terminorum>>, e prea ambiguă, prea șocantă spre a fi reală; de aceea, cel puțin, deocamdată, o voi ignora).
A. Tendința pro – euro-atlantică conservatoare. Aici, cred că avem de-a face cu ceea ce reprezintă o continuare a doctrinei lui Ch. De Gaule – „Une Europe des patries”, i.e., continuarea neabătută a orientărilor pro-Europa și pro-NATO (singurele care s-au dovedit benefice și promițătoare pentru destinul țării). Dar totodată, o „suveranitate” (în sensul bun al cuvântului), recte, cea care dorește afirmarea specificului național în marele „concert european”. Se conștientizează că nu e acceptabilă o cedare totală de suveranitate, mai ales în fața tendințelor super-birocratice ale Buxelles-ului. Până la „Statele Unite ale Europei” va mai dura „ceva” timp… Apoi, se conștientizează că o apărare eficientă a independenței țării nu se poate realiza decât în tandem cu NATO, singura ce dă garanții reale de securitate. Evident, nu trebuie să lipsească efortul propriu, național.
B. Tendința pro – euro-atlantică progresistă. Acceptarea fără discernământ a tuturor comandamentelor U.E. și NATO ceea ce ar fi o utopie, în raport cu starea economico-socială a Românicăi care, totuși, se află încă în „lumea a treia” a spațiului european. Aici, se remarcă o continuare a vechii teorii a „formelor fără fond”. Totuși nu se pierde din vedere „unitatea în diversitate”. Chestia cu „neo-marxismul” (în înțeles preponderent cultural <<?>>) și, mai ales, cea cu „sorosimul” reprezintă o simplă „gogoriță”. Este totuși o opțiune de preferat în raport cu varianta „re-întoarcerii” în brațele „primitoare” ale marelui vecin de la Răsărit…
C. Tendința suveranist – conservatoare. Este „moștenirea” (de tip Călin Georgescu… pot da acum acest nume!…) unde se întrepătrund tradiții proto-croniste, legionare și… ceaușiste (!). Culmea e că acest ghiveci urât mirositor este îngurcitat pe nemestecate de o „anumită parte” a tineretului („parte” destul de consistentă!?). De degenerațiile „trecute”, cu propensiunea evidentă spre decrepitudine, nu mai e cazul să vorbesc… Aici, „locul și rolul” bisericii ortodoxe își cam depășește limitele rezonabile. În toate „căsuțele” construite pe metoda Zwicky, religiozitatea este afirmată apăsat (ceea ce pe mine, ca i-religios, nu mă încântă deloc), dar aici, se alunecă într-un habotnicim / bigotism irațional pentru vremurile noastre. Mai lipsește momentul „scurgerii”, alunecării din icoane și fresce, a sfinților domnitori printre noi…
La o primă aproximare, cam așa mi se per mie lucrurile… Dar, boieri dumneavoastră, de ce alegător de cursă lungă, de ce rebel și mai ales fără cauză? E clar, aici e neîndoielnic vorba de cei tineri… Evident, în toate cele trei ipostaze tronează sin-gu-ră-ta-tea! Și tocmai această tentă nedorită pătează periculos cea mai mare parte a generației tinere de azi (și instruită și…). Și înrobirea față de mijloacele de comunicare (ultramoderne… „social media”) care – paradoxal – însingurează!… și deruta dată de lipsa perspectivei în lipsa unei educații-instrucții adecvate, în pas cu timpurile…Dar despre asta, într-un alt material pe care-l coc de multă vreme și încă-l țin „la sertar”.
Desigur, tentativa mea este super-simplificatoare, dar n-am avut încotro, trebuind să mă supun la canoanele legislative ale acestor „zile fierbinți”. Eu vă doresc tuturor succes, raționalitate, responsabilitate ș.a.m.d. pentru momentul în care vă veți afla în cabina de votare și (atenție!) în fața urnei de vot!…
Citește și:
- PĂLĂVRĂGEALĂ DESPRE CONDIȚIA UMANĂ (11)
- Mai multe articole ale autorului puteți citi AICI – Reportaje și AICI – Opinii
