Bine de știut:
- Toți oamenii se nasc liberi
Cu excepțaia celor care se nasc sclavi sau chiar slugi. Dar în acest secol nu prea mai putem vorbi despre scalvi ca formă acceptată în societate. Născându-ne liberi, ajunși la vârsta responsabilităților noastre cognitive, ne și manifestăm liber. Desigur înăuntrul regulilor de bun-simț și a celor pe care le-am inventat și le-am aprobat. Adevărul și dreptatea însă n-au nevoie de nicio lege. Ele există prin însăși definirea lor. Este împotriva firii să negăm evidențele naturale. Și, ca atare, nici n-o facem. Așa după cum am scris, ne naștem liberi dar și cu drepturi. Pe care nimeni nu are voie să ni le îngrădească. Dacă o fac, atunci se cheamă că nu mai trăim normal. Suprimarea drepturilor umane într-o vreme a dus la semnarea unei Convenții între multe state, pe care au numit-o Carta drepturilor omului. Unde la articolul 1 scrie: „Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unii faţă de altele în spiritul fraternităţii.”
-
Uneori nu se întâmplă așa
Din varii motive oamenii decid că unele drepturi trebuie restrânse. N-o fac oficial prin adoptarea vreunei norme, ci insidios prin comportamente dincolo de limita legii. Comportamente pe care nu și le asumă public. Cu alte cuvinte nu le recunosc. Dar, înregistrați, ei încearcă să deturneze dolosiv situația evidentă prezentată public. De cele mai multe ori nu reușesc să convingă pe nimeni.
-
Noi știm că adevărul nu poate fi decât unul singur
Nicăieri în lumea noastră nu există două adevăruri cu privire la ceva. Pentru construcția unei societăți bine armonizate este nevoie ca adevărul să fie așezat ca bază. O deviere de la el produce consecințe deosebit de grave în întreaga societate. Adevărul are ca efect puterea. De a decide, de a conduce, de a influența. Puterea nu ar trebui să aibă niciun efect asupra adevărului. Vorbesc desigur despre puterea ce emană de la stat. O putere dată de popor prin alegeri. Niciun stat nu poate decide asupra condițiilor meteo. Așa e firesc. Dar tot așa, niciun stat nu poate decide cum gândesc oamenii. Chiar și asupra gândurilor rele statul nu poate interveni. Atunci însă când gândurile rele trec la planuri și statul are cunoștință de ele, poate să intervină și, după caz, să oprească sau să cerceteze efectele produse de planurile rele. Atunci când planurile sunt doar la nivel de vorbe și nu produc efecte criminale ele nu pot fi judecate nici măcar ca și tentativă. Nimeni, normal la cap, nu condamnă intențiile nefăptuite. Cel mult statul poate să-i pună pe oameni sub observație. Fără restricții. Admit și faptul că existând amenințări directe statul poate oferi protecție pe lângă observare. Și, TREBUIE s-o facă. Dacă se probează amenințarea, statul nu are opțiuni. Este obligat să protezejeze. Dacă prin lege se protejează demnitari, tot astfel, prin lege, trebuie protejată orice persoană care solicită și are probe în sensul amenințării.
-
Revenind la dreptul nostru de a ne exprima păreri și gânduri
El nu poate fi în niciun fel restricționat. Noi avem în lege restricția de a vorbi despre chestiuni legate de fascism și legionarism, în sensul dat de mișcarea legionară din perioada interbelică. De fapt se interzice promovarea temelor, fără însă a preciza care sunt limitele promovării. Faptul că vorbești despre ele pur și simplu nu înseamnă promovare, ci doar le reclami existența lor istorică. Este însă corect, știut fiind faptul că aceste mișcări au dus la comiterea multor crime, să fie observate și oprite chiar din start atunci când ele pot să apară. Dar nici nu poți acuza pe cineva că citând din liderii mișcării naziste sau fasciste faci promovare mișcării în sine. Deja ne situăm într-un univers paralel cu dreptatea. Aceasta, ca și adevărul, este strict legată de existența noastră. Toate lucrurile sunt drepte atât timp cât nu vine cineva să le strâmbe. Nimeni nu construiește ceva strâmb. Dacă o face, acel om se izolează și nu primește respectul celorlalți. Cu timpul el dispare.
-
Se întâmplă ca statul să fie construit strâmb
Și consecința acestui fapt se vede imediat în felul cum trăiesc oamenii din acea țară. Este simplu. Dacă oamenii trăiesc rău, statul chiar dacă va spune că și-a făcut bine treaba, nimeni nu-l crede. Pe bună dreptate. Omul vede și simte. Deci bunăstarea sau starea rea a omului din orice țară este strict legată de cât de drept este statul care adminsitreză acea țară. Indiferent de ce statistică ar publica statul, omul simplu știe cel mai bine realitatea.
Pe noi ne interesează mai puțin felul cum statul se organizează pentru a-și îndeplini obligația constituțională de a asigura un trai decent sau acceptabil. Atunci însă când traiul nostru nu se poate încadra în decență sau chiar ne provoacă temeri, devenim interesați de modelul pe care statul l-a urmat, considerând, pe bună dreptate, că acesta este cauza pentru care traiul nu se ridică la standardele măcar minim necesare. Și, prin pârghii legale oamenii pot, sau chiar trebuie să avertizeze statul să-și schimbe modelul de lucru. Dacă statul nu ia aminte la solicitările venite atunci tuturor ne este limpede că avem de-a face cu un stat discreționar care nu mai respectă legea și democrația. În acest caz nici măcar pârghiile legale nu mai funcționează. Iar continuarea pauperizării forțate a populației prin curbe de sacrificiu generează conflict social. Care se poate manifesta în diferite feluri. Cel mai grav este protestul violent la adresa instituțiilor statului. Care, între timp se va fi consolidat tot mai puternic cu oameni de același fel, devenind în realitate o gașcă de infractori. Or, această gașcă are o singură misiune. Cu o miză foarte mare. TREBUIE să-și apere, prin absolut orice mijloace, ceea ce au furat și apoi să se țină departe de lege. Măcar că legile și constituția nu au fost suspendate; ele funcționând, dar în mâna infractorilor devin inutile, situația de conflct poate trena multă vreme. Infractorii pot vorbi națiunii despre multe proiecte, dar oamenii deja știu că ei sunt încă acolo doar pentru că le-a fost înfrântă decizia lor. Or, acest fapt nu poate rămâne pentru mult timp. O minciună nu te ajută să trăiești multă vreme. Poate doar să treci o criză de moment dar, pe lungă durată, nu-ți folosește la nimic. De obicei se întoarce împotriva ta, exact cu argumentele pentru care te-ai folosit de ea.
Permanentizarea conflictului sau tărăgănarea situației pot să ducă la apariția unor forțe ostile dreptului cu manifestare radicală de ambele extreme. Un asemenea risc ar trebui evitat. La noi, în perioada interbelică, mișcarea legionară de extremă dreaptă, a prins mintea elitei tineretului de atunci dar contextul istoric nu a permis mai mult decât deja știm. Tăvălugul bolșevismului nu accepta pe nimeni altcineva cu care să împartă puterea. Chiar dacă pentru început partidul comunist, minoritar fiind, a fost parte a unei coaliții de guvenare.
-
Ca și observație:
Tipul acesta de formațiuni „politice” acționează identic. Neatingând ca pondere un procent cu două cifre, ele compensează vocal încercând să lase impresia că dețin un adevăr și o rezolvare unică, astfel că uneori, conjunctural, reușesc să convingă oameni cu structură intelectuală sub medie. În primele etape, ei încearcă să-și plaseze oameni în aproape toate instituțiile importante ale puterii pentru a fi prezenți și a impune chestiuni neconforme care în final să-i ajute să obțină toată puterea. Căci tipul acesta de partide doar asta urmăresc. Nu au nimic democratic în ele. Cu excepția programului politic scris. Baza politicii lor este manipularea în exces a oamenilor. Să mintă, să înșele, să fure, să distrugă. Și cel mai grav este că ei nu au nici o opreliște să comită absolut orice. Dacă e nevoie de suprimare de vieți o fac. Orice formă de rezistență la tipul acesta de administrare a statului corupt este observată, studiată. Când devine o lucrare, ei folosesc justiția pentru a-i izola și potoli pe reacționari. Nu este nimic spectaculos în modul lor de acțiune. Lenin, pentru a-și asigura succesul în revoluția lui, a ucis tot ce a fost înainte de ei la conducerea statului rus țarist. N-a putut să ucidă sufletul națiunii ruse. Și nici mărturiile. Tot așa a procedat și Hitler. Acum pare că e rândul liderilor din UE să scape de cei care se opun politicii lor de globalizare și deznaționalizare a Europei. Numai că, lecțiile ultimului secol au fost deja învățate și ei nu dețin puterea. Și nici nu se pot sprijini pe SUA. Care au și ele lupta lor acolo la ei. Cu aceleași rămășițe ale globaliștilor progresiști care prin partidul democrat au pierdut supremația. Și, acum, în aceste zile, se zbat prin California să creeze noi premize pentru a-l răsturna pe Trump de la putere.
Ne punem următoarele întrebări: s-au săturat oamenii de bine? De ce au nevoie unii de altceva? Și acel altceva este mai bun decât ceea ce avem acum? Cui folosesc toate astea? De ce nu suntem lăsați în pace?
Am trăit în deplină pace și liniște cu unguri, sași, sârbi, ruși, turci, tătari, unii lângă alții mai bine de un secol deja. În martie 1990 am descoperit că ungurii de lângă noi nu sunt răi și criminali. O mare și ticăloasă minciună. Cui i-a folosit? Nouă, în niciun caz. Am continuat să trăim în armonie cu aceiași unguri de lângă noi. Nu ne-am tăiat, nu ne-am îmbrâncit pe scări. Au fost și au rămas vecinii noștri cu care ne salutăm și ne ajutăm, la nevoie, în fiecare zi. Altcineva a inventat conflictul dintre noi. De ce? Noi n-am avut nevoie de el. Aș zice că din contra. Ne înțelegem la fel de bine cu ei și azi. În ceea ce îi privește pe ruși. Am avut cu ei graniță mai mult de 50 ani. Au fost un fel de „oaspeți” câțiva ani. Știm foarte bine cum s-au comportat. Odată trimiși acasă, prin 1958, am scăpat de infractorii lor de drept comun și de atunci nu am mai avut de-a face cu ei. Decât sporadic, prin proximitatea frontierei cu fostul URSS. Și, în competițiile sportive, desigur. Acum, pe același model „definiția prostiei” de la Cotroceni declară că Rusia este dușmanul nostru. Pe cine vrea să convingă el de asta? Și cu ce argumente? Cum scriam la început, intențiile unora nu pot fi luate în serios decât dacă se întrunesc niște condiții. Este de dorit să aflăm măcar una din condițiile acestea. Să știm și noi de ce trebuie să cheltuim bani pentru o rachetă care să ne ducă pe o planetă despre care nu știm sigur că există viață. Și de ce să plecăm de aici atât timp cât nimeni nu ne amenință tihna de acum?
Sunt o grămadă de întrebări la care, oameni normali socotindu-ne, trebuie să ne dăm răspunsuri. Să ne eliberăm de sindromul prostiei autentice prin care altcineva decide ce e bine și ce e rău. Centrul gândirii noastre, cel care ne afectează direct, este la noi undeva imediat în spatele sprâncenelor. Acolo ar trebui să ni se ia temperatura, nu la axilă. Și unii chiar așa fac.
- Citește mai multe OPINII ale autorului – AICI
