[ARGUMENT. Mai toate dicționarele serioase cad de acord asupra ideii că „pălăvrăgeala” este „Discuție despre lucruri lipsite de importanță”. Deci, un fel de vorbărie inutilă… Și totuși întreaga istorie a umanității este punctată – dominant! – de astfel de momente. Când un fenomen „întâmplător” se manifestă repetitiv, enervant de „repetitiv”, atunci el devine necesar!… Cel puțin așa ne spune dialectica: „necesitatea” își croiește drum prin intermediul „întâmplărilor”, la fel cum legitatea obiectivă (statistic-probabilistă) apare în și prin „jocurile hazardului”…]
COANA ROMÂNICA FAȚĂ CU „REACȚIUNEA”!… – PARTEA I –
1. Să mă ierte Nenea Iancu…
… I-am parafrazat titlul celebrei sale comedii, mai mult, acum iau, „traduc” reacțiunea pe post de război hibrid… căci această sintagmă a devenit aproape nelipsită din narațiunea mass-media de la noi, cu precădere, de la invazia criminală a Rusiei „neo-țariste” în fosta „soră” – Ukraina… Rușii folosesc un eufemism ciudat, ceva în genul „frate lângă frate”…
Întrebarea care a început să mă frământe în ultimul timp este și pe buzele tuturor: se află sau nu Românica în stare de război (fie el și „hibrid”)? Prin „stare de…” nu înțeleg „oprire de…”, „încetare de…” – precum în „careurile de definiții” (evident, cu pistă falsă) din revistele noastre tip – „Rebus” și unde românașii excelează – ci chiar o situație reală în care se află, se găsește ceva / cineva… Cum ar spune englezul, … „something ongoing”…
Dacă răspunsul este afirmativ (și nu prea văd de ce nu ar fi așa), atunci djaba’ mai latră o parte a presei (și a lumii cu gura slobodă) cum că Herr Klaus – Carmen, despachetează ar fi acum un uzurpator al „tronului” de la Cotroceni… Conform ultimei Constituții, care e încă în vigoare!, în situația de catastrofă sau război, președintele rămâne „în foncție” pe o perioadă nedeterminată. Cu toate atribuțiunile constituționale… Cum tot suntem în „război” (fie el și hibrid!), ceea ce echivalează și cu o catastrofă, atunci… Pe mine mă doare-n cot cine „tronează” la Cotroceni… oricum, suntem „ceva” între republică semi-prezidențială și republică semi-parlamentară, recte, „cu curu-n două luntri”… Apoi, nu un singur om stabilește politica externă a Românicăi, principalele sale linii directoare, eventual, „o rostește”. Nici nu este în mod real (efficaciter) „comandantul suprem” al Armatei; și aici este ceva doar „simbolic”. Pentru operații militare (nu contează anvergura) există cadre specializate, deținătoare de „expertiză”… Nu suntem într-o dictatură unipersonală (gen Putin…). Cât despre „reprezentarea simbolică” a statului, ei bine, la asta se și pricepe Herr Klaus – Carmen, despachetează: s-a văzut lumina luxuriantă cu care se înconjoară în ieșirile sale „afară”… Deci, cu sau fără Herr…, cel puțin din acest punct de vedere, putem dormi liniștiți… Problema e guvernarea efectivă și nu simbolizarea ei! Dar să revenim la ceea ce – tot englezii – numesc inspirat warfare (= nu război, stricto sensu, ci ceva mai vag, mai larg, mai sugestiv: „stare / situație de beligeranță”).
2. „Doar morții văd sfârșitul războiului” [Platon]
Adevăr grăit-a marele filosof… L-am citat ori de câte ori am avut ocazia, la temă. Ce am înțeles eu până acum, chiar plecând de la „zisa istorică” lui Carl von Clausewitz – „Războiul nu este decât o continuare a politicii cu alte mijloace”?
- Nu știu ce este pacea. Dacă ar fi s-o definesc în termenii dreptului internațional, atunci m-aș împotmoli într-o terminologie păsărească ce n-ar fi utilă nimănui. „Pacea” și „Războiul” par să fie două concepte corelative. Deci, a defini pacea ca „absență a războiului” și vice versa, ar însemna a comite un lanț întreg de erori logice (sunt cel puțin trei, nu le mai enumăr aici…). Dar știu altceva: în toată istoria ei, umanitatea nu a cunoscut niciodată un război absolut global, mondial, unde nici un teritoriu să nu „scape” de angrenarea în acest tip de conflict paroxistic. La fel, nu a existat nicio zi dată de la Dumnezeu, când să fi existat o pace „absolută”, pretutindeni. Au existat grade diferite (și relative!) de conviețuire pașnică și grade diferite de conflict. Mergând pe urmele lui von Clausewitz, dacă politica (cel puțin pentru mine!) este „reglarea” intereselor diferite sau chiar opuse, inerente vieții în orice fel de comunitate, atunci continuarea ei „cu alte mijloace” ar însemna a merge pe urmele lui Niccolo Machiavelli, după care „scopul scuză mijloacele” (adânc adevăr!)…
- Nu uit nicicând eroarea de a-l separa prea mult pe om (homo sapiens? -sapiens?) de „animalitatea” obiectivă ce zace în el. În orice cotlon al lumii vii se produc ierarhii unde ultimul cuvânt îl are Forța, Puterea… Nici lumea umană nu face excepție, chestia cu „morala, rațiunea etc.” având menirea de a mai atenua animalitatea concurențial-distructivă din noi… nu e decât „apă de ploaie”. De aceea, îmi vine să ricanez sarcastic ori de câte ori aud de „legile” războiului… Aici, este ca în cibernetică – „legea totul, sau nimic” . Ori, ori! Sau, altfel spus: „Decât să plângă mama, mai bine să plângă mă-ta!”… Continuând, ca logician, răscolirea „rahatului terminologic”, constat că, în loc să ne clarificăm, ne adâncim – și mai și – în confuzii „cețoase”: orice act uman poate fi „perceput” ca un act „de război”, de vreme ce reprezintă interese diferite de cele ale altui individ (nu există, nicăieri și nicicând, „identitate perfectă” de interese <<ăsta da, pleonasm>>!). Prin urmare, totul este război, la fel cum totul poate fi pace (cu grade diferite, relative), ceea ce ne apropie periculos de absurd…
- S-a acreditat – în mod eronat – ideea că războiul hibrid este apanajul vremurilor noastre, cele mai recente… nimic mai fals! „Războiul hibrid” a existat din totdeauna – nu uitați „zisa” lui Machiavelli! Să nu uităm că „hibrid” vine din latină (hibrida = „încrucișare”) și are sens mai ales în biologie. Cei ce invocă originea greacă a termenului (i.e., hybris = „mândrie nemăsurată a unui individ, supra-apreciere în confruntarea cu destinul”), paradoxal, nu se înșală prea mult: cam asta e atitudinea „combatanților” în orice act belicos… Tot repet, la nesfârșit: nu există război dus după anumite „reguli prestabilite”, respectate cu sfințenie… Nu suntem nici la un meci de fotbal (parcă aici?!…), nici la o confruntare cavalerească din Evul Mediu (cel puțin așa cum ne-au învățat poveștile…). Franțujii, dragii de ei, ipocriți subtili, au perfectă dreptate: A la guerre, comme a la guerre! Nici cu englejii, dragii mei perfizi și cinici, nu mi-e rușine: au inventat celebra sintagmă fair-play!…
Un război – fie el de orice tip – presupune o adversitate, recte, două tabere. Deci, se poartă de o entitate (social-statală) împotriva altei entități. Poate ați observat: întrebându-mă dacă Românica se află sau nu în stare de război hibrid, nu am menționat și „împotriva cui?”. Nici nu am de gând s-o fac… Deși, multă lume arată cu degetul „adversarul”: Rusia (post-țaristă, post-comunistă, neo-sovietică), sau China (cea ambiguă ca regim politic și economic), sau chiar întreaga lume occidentală (civilizată, super-dezvoltată, avidă de o nouă împărțire a lumii – în frunte cu Unchiul Sam al lui Donad-Duck-Dick), sau… poate, extraterștrii (aflați, de fapt, între noi… e.g. Călin-File-din Poveste…)… Nu o voi face pentru simplul motiv că nu e deloc clar ce este totuși un „război hibrid”?
3. Românica se află în „război hibrid”, în primul rând, cu ea însăși!
Să ne înțelegem: războiul e „război de război”, războiul hibrid este, mai degrabă, o metaforă…
Lucian Negrea [știripesurse.ro, 9 ianuarie, a.c.] face o inspirată recenzie la un material publicat recent în Frankfurter Allgemeine Zeitung: „Frankfurter Allgemeine, cotidianul principal al <<capitalei financiare a Europei>>, analizează situația din România și notează faptul că tot mai mulți cetățeni cred că alegerile au fost anulate nu din cauza ingerinței Rusiei, ci pentru că rezultatul nu a fost cel așteptat de guvernanții de la București. De ce și-ar fi consumat Kremlinul roboții și trolii doar în alegerile prezidențiale din România pentru a sta apoi departe de alegerile parlamentare, desfășurate doar șapte zile mai târziu? Sună ciudat pentru ziarul german Frankfurter Allgemeine Zeitung, care știe că alegerile parlamentare sunt cele mai importante în România, țară în care <<șeful statului are o poziție puternică, dar care nu este o republică prezidențială>>. Analiza publicată de ziarul conservator care apare în capitala financiară a Europei, dedicată, din nou, anulării primului tur al alegerilor prezidențiale din România, subliniază faptul că <<oricine dorește să exercite influență la București ar face mai bine să manipuleze alegerile parlamentare în loc de cele prezidențiale>>. Pentru FAZ, <<este cel puțin ciudat>> că algoritmii TikTok au denaturat alegerile prezidențiale câștigate de opoziție, dar nu și legislativele, în care forțele guvernamentale s-au putut impune.” Am citat copios, din simplul motiv că cele relatate corespund 100 % cu ceea ce gândesc și eu. Articolul lui Michael Martens – „Mitul interferenței ruse”; trad. Rador Radio România – este deci pe aceeași lungime de undă cu mine, când susțineam îndoiala că File-din-Poveste ar fi „calul troian” rusesc vârât în „Troia”, zisă Bula lu’Pândaru. Kremlinul nu putea fi așa de idiot încât „să parieze” pe un astfel de „cal”, plecat la păscut cu vacile de’alde Șoșoacaia, Țața Leana of Câmpulung, Gavriloaia of Deva (?)… sau cu mânzul de Gică a lu’ Simion… („ladies, first”!…). N-am „băunat” în vânt!…
Dar, ca să știm ce vorbim despre Românica – aflată în „război hibrid” cu ea însăși – cred că trebuie totuși să descâlcim tenebroasa sintagmă – război hibrid.
Voi recurge din nou la niște citate (de data asta, din pură lene de a parafraza). Frank Hoffman scria, încă din 2007, despre „războiul hibrid” că este: „emergența uzului simultan de multe tipuri de război [warfare] de către adversari flexibili și sofisticați care înțeleg că un conflict de succes cere o varietate de forme proiectate să atingă scopurile la acel moment”. Apoi, Thomas Gomart, în Le Monde: „Noțiunea de război hibrid ajută la definirea conflictelor actuale care combină intimidarea strategică a statelor cu arme de distrugere în masă, operațiuni comune care implică și unități speciale, și mercenari, și manevre de dezinformare la scară largă”. De aici, esența „războiului hibrid ”: capacitatea de a folosi simultan mijloace convenționale și neconvenționale adaptate urmăririi obiectivelor. Cele „convenționale” le știm cu toții – forța armată; cât despre cele „neconvenționale”… aici „merge” orice. Din nou, pace, Machiavelli!… pace, von Clausewitz!
O simplă aruncătură de privire în ograda noastră ne dovedește cele enunțate mai sus. Suntem un popor conflictual. În ciuda asigurărilor date de niște romantici retardați cum că noi am fi „blândețea întruchipată”, mielușeii coborâți direct din „Miorița”…
4. Între „Războiul este modalitatea lui D-zeu de a-i învăța pe americani geografie” [Ambrose Bierce ] și „Spun unii că e mai bine să faci dragoste decât război, dar dacă aveți chef de amândouă, căsătoriți-vă!…” [Jerry Seinfeld]…
Ambii autori sunt americani: primul – veteran ar Războiului Civil American, scriitor, jurnalist etc. , dar și autor al lăudatului „opus” Dicționarul Diavolului; al doilea, un cunoscut actor, regizor și scenarist tv. contemporan ale cărui sitecom-uri le-am gustat și noi, aici, pe sticlă… Primul, mi-aș fi dorit să fie britanic (mai precis, pur-englez), având în vedere felul „de dulce” cum îi vorbește pe yankei; al doilea face parte din rândul marilor comici cu rădăcini iudee, de unde și cinismul său particular… Ce legătură au aceste citate cu tema „rumegată” de mine, aici? Mare! Pentru că definesc – sui generis – alternativa pe care o au azi românașii în față!
Am conceput episodul „Coana Românica față cu <<Reacțiunea>>!” în mai multe părți.
„Intriga” sau „chintesența ideatică” (sic!) este dată deja în paragraful în care vorbesc despre Românica, aflată în „război hibrid” cu ea însăși. Cum văd eu această masturbare belicoasă și urmările ei, în părțile care vor urma. Dar, mai întăi și încă în această primă parte, „să traduc” cele două citate „americănești”.
- Donald-Duck-Dick – viitorul recidivist la Casa Albă – și-a re-iterat recent pornirile sale belicoase: În primul rând, vrea Canada, ca cel de-al 51-lea stat al USA. Faptul că premierul „Frunzei de arțar”, Justin Trudeau și-a dat demisia, nu pare să aibă legătură cu enormitatea utopică proferată de viitorul locatar al Biroului Oval… Îi ademenește pe vecinii săi nordici cu un mare salt economic, dobândibil în brațele Unchiului Sam… Plusează cu avantajele enorme ce le-ar putea aduce deschiderea completă a „Pasajului de Nord-Vest”, Atlantic – Pacific, în comerțul dintre Europa dezvoltată și Asia extrem orientală (așijderea). „Ben-sur”, a l’americaine… În al doilea rând, vrea Groenlanda (nu i-ar displace nici Insulele Feroe…). Fie prin cumpărare, fie prin… forță! Cea mai mare insulă a planetei, pe lângă resursele sale enorme (zic unii) are și o poziție strategică vitală pentru securitatea „lumii libere”… Chiar dacă e de vreo 600 de ani sub „aripa” Danemarcei, azi nu mai este decât un „teritoriu autonom”, în căutare de independență totală, bașca, e parte geo-fizică a Continentului America… În al treilea rând, vrea Canalul Panama în deplină re-administrare… acum e sub „aripa” Hong – Kong (regiune administrativă specială a Chinei! – horribile dictu…). Yankeii au băgat banu’ la construcția Canalului (Ferdinand de Lesseps s-ar răsuci în mormânt… da’ numa’ pe juma’…), ei trebuie să administreze… America nu poate permite Chinei ca – prin intermediari (vorba vine!) – să-și vâre coada și „aici”!… În al patrulea rând, vrea schimbarea denumirii „Golfului Mexic” în ”Golful American”… Doar yankeii sunt cei care mai fac ceva „treabă” pe acolo?!… În al cincilea rând… dracu’știe ce o să mai vrea… Păi, n-avea dreptate Lenin cu „Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismului”? Da, azi s-a dus la naiba stau-quo-ul post-belic… O lume deja complet „împărțită”, trebuie „re-împărțită”, ca răspuns la noul „echilibru” (???) de forțe. Căci de forță, de putere, de zone de influență e vorba! Tonul cel mai recent, l-au dat rușii. Și așa cum yankeii și rusnacii se înțeleg de minune cu privire la cercetarea (științifică!) a spațiului cosmic (cu mici excepții, e drept…), tot așa se vor înțelege… „nu numai în ceruri, ci și pre pământ”… Lătrăturile și mârâiturile reciproce sunt doar praf în ochii lumii. Așa a fost dintotdeauna… „marile puteri”… Numai că la masa abundenței s-a mai ivit un pretendent, China! Deci, Românica trebuie să opteze pentru o tabără sau alta… altfel nu se poate… Nu sunt sigur că – în ciuda clamărilor de „dragoste veșnică” pentru tabăra euro-atlantică – alegerea va fi…???
- „Parșivul” de Jerry Seinfeld are dreptate! Noi suntem un popor cârcotaș, de când ne știm. Pe de altă parte, nu mai contenim cu proclamarea iubirii aproapelui, a păcii, ambele sub glorioasă oblăduire a Bisericii noastre strămoșești, cea care ne inundă cu D-zeu peste tot, vrem nu vrem, unde ne așteptăm și unde nu ne așteptăm deloc… Deci, un „mariaj” între dragostea mărturisită și spiritul nostru etern belicos ar fi binevenit!… Avem însă o problemă: de care parte „iubăreață” a lumii trebuie să fim? Cea occidentală, tot mai încărcată de raționalism și pragmatism? Sau cea ortodoxă (chiar pravoslavnică!…), încărcată de iraționalism și obscurantism? Apoi, trebuie să dăm frâu liber și pornirilor noastre belicoase (nu erau daco-geții cei „mai viteji și drepți” dintre traci?)… Nu spunem noi că „întreaga noastră istorie a fost o luptă”, evident, punctată și de interminabile momente închinate zicalei sănătoase „capul ce se pleacă, sabia nu-l taie”? Și aici, de care parte „belicoasă” a lumii ar trebui să fim? Din nou nu sunt prea convins că cea nord-atlantică își va mai respecta „blazonul”… Mai ales în cazul bătrânei Europe, având în vedere tandemul Donald – Elon, ce se arată deja la orizontul extrem de apropiat? Un căpcăun fără minte și un altul cu prea multă minte!… Dar, știm și noi că „unde e prea multă minte… e și prostie destulă”… nu și vice-versa! Dinspre „tabăra aialaltă”… numa’ bine! Zău, că pare mai predictibilă azi, mai ales după ce „am gustat” peste patru decenii din „deliciile” ei!…
Nu ne mai rămâne, boieri dumneavoastră, decât să vedem cum se va descurca Românica cu războiul ei hibrid cu ea însăși. Căci, de aici pornesc toate… „și mai bune și mai rele”… „și noroi, și stele…”; vorba (ne?)-regretatului Adrian Păunescu… În cele ce vor urma, vom trăi (?) și vom vedea (?)… tot franțuzul are dreptate: A LA GUERRE, COMME A LA GUERRE!…
Citește și:
- PĂLĂVRĂGEALĂ DESPRE CONDIȚIA UMANĂ (4)
- Mai multe articole ale autorului puteți citi AICI – Reportaje și AICI – Opinii
