[ARGUMENT. Mai toate dicționarele serioase cad de acord asupra ideii că „pălăvrăgeala” este „Discuție despre lucruri lipsite de importanță”. Deci, un fel de vorbărie inutilă… Și totuși întreaga istorie a umanității este punctată – dominant! – de astfel de momente. Când un fenomen „întâmplător” se manifestă repetitiv, enervant de „repetitiv”, atunci el devine necesar!… Cel puțin așa ne spune dialectica: „necesitatea” își croiește drum prin intermediul „întâmplărilor”, la fel cum legitatea obiectivă (statistic-probabilistă) apare în și prin „jocurile hazardului”…]
A DOUA PREFACERE A APEI ÎN VIN: DE LA AGHEASMA DE BOBOTEAZĂ LA „AGHEASMA” DE SFÂNTU’ IOAN…
1. Apa „trece” în vin, iar apoi, vinul „trece” în apă…
Nu sunt teolog, ci doar un simplu liber-cugetător. În această calitate pe care mi-o arog, am făcut „legământ” cu mine însumi să nu aduc „atingere” niciunei religii sau denominații. Le respect pe toate și fac un efort de decenii spre a le înțelege, spre a le pătrunde tâlcul… Acum, spre final de crepuscul, după ce – pentru mine – „numărătoarea inversă” a început, dar nelămuririle mele nu s-au sfârșit, tot ce pot să fac este de-a privi – nu fără „umor bine temperat” – la ce las în urmă… Deocamdată, mi-am re-petat, re-sistematizat și re-evaluat puținele mele cunoștințe de antropologie, în speță, cea religioasă. În contextul strictului prezent, ca martor (încă) direct la sărbătorile Bobotezei și Sf. Ioan, nu pot să nu glosez (i.e., să „chibițez” ghiduș) pe marginea primei mari sărbători (religioase?) a noului an. Mai ales că avem aici o îngemănare între semnificațiile botezeului (iudeo-creștine) și cele ale sărbătoririi poate a celui mai răspândit prenume din onomastica culturii și civilizației de sorginte europeană…
Ce-am vrut să spun prin titlul acestui prim paragraf (de bon ton cu cel al întregului prezent episod)? Înainte de a mă explica, țin să menționez că sunt cantonat în întregime în „mentalul” românașilor-ardeleni… Deci, să începem cu sacramentul botezului noii făpturi omenești venite pe lume. „Botez” vine la noi de la grecescul Baptizo (= a imerge, a imersa, a scufunda << în apă >>). Echivalentul evreiesc este Tevilah (=a înmuia). După ce noul născut este „scufundat” în apa sfințită (agheasma), recte, momentul ritualului de inițiere – creștinarea, oamenii se bucură, sărbătoresc… După cum la Nunta din Cana Galileii, Iisus a transformat apa în vin, (prima mare minune săvârșită de Mîntuitor [ Evanghelia după Ioan]), tot așa vor face și cei ce sărbătoresc creștinarea noului venit pe astă lume: „trec” de la apa sfințită din cristelniță la vinul „sfânt” din pahare… Un fel de „trecere” de la baptisereiu (nu neapărat catolic…) la cărciumă (nu neapărat un pub…). La Bobotează, credincioșii, după ce se bulucesc (la noi!) să capete pet-urile cu Agheasma Mare, fie în drum spre casă, fie ajunși la domiciliu, vor profita de ocazie (gerul năpraznic, „traditional”, care, nu prea mai respectă – tot la noi – calendarul): se vor „cinsti” din greu cu beutură… Dacă nu-i vin, bună-i și o horincă… Vorba aia: NU „lac să fie, că broaște destule”, CI „pretext să fie, că beutură destulă”… Vinul rămâne „în funcție” și a doua zi după Bobotează: urmează „marea aghesmuire”: Ionii & Ioanele sunt toți buni de cinste, i.e., să dea de beut la toți cei din anturajul lor; mă rog, dacă nu-i vin, e bună și pălinca / țuica / horinca… ba, și alte „delicatese” lichide… După eveniment… vinul re-devine apă (poate moare de varză, dar și asta e tot pe bază de apă…). Lichid necesar / „vital” tratării mahmurelii. Ce vreți? Așa-i obiceiul pe la noi, mai ales că (la 7 ianuarie) s-a încheiat „lanțul de petreceri” al sărbătorilor de iarnă: am început cu Sf. Andrei, apoi … 1 Decembrie, apoi Sf. Moș Nicolae (ante-mergătorul lui Moș Crăciun), apoi Crăciunul propriu-zis, apoi Anul Nou, apoi Boboteaza și în fine… Sf. Ion / Ioan… Prin urmare, legea conservării și transformării masei și energiei (nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul se transformă!…): apa (sfințită) devine vin (sau altă beutură), apoi ultima trece din nou în apă (chioară) spre a spăla „păcatele” delirului bahic… legea firii: APĂ – VIN – APĂ!
2. O „arheologie” non-standard a Bobotezei…
Alături de foc, aer, pământ etc. apa a reprezentat și ea unul din „elementele primordiale” cam în toate culturile arhaice și mai noi ale omenirii. Focul este purificator, aerul este vital, pământul ne hrănește… Apa însă, ea este leagănul vieții. Ritualuri inițiatice (pe chestii mai importante sau mai puțin semnificative) există din momentele desprinderii omului din „sălbăticie”. Ele reprezentau o „întâlnire” a oamenilor cu „elementele” devenite sacre. Dar apa, se pare că a jucat un rol deosebit, mai ales în spațiul Orientului Apropiat – sorgintea marilor religii și civilizații actuale – locul de unde „a iradiat” și tradiția iudeo-creștină. Aici, apa devine extrem de prețioasă datorită non-abundenței ei. Marile civilizații s-au născut, preponderent, pe marginea marilor fluvii (Tigru și Eufrat, Nil, Gange, Yangtze ș.a.m.d.). Orașele, cetățile s-au ridicat pe marginea unui curs de apă, chiar și satele mai mici erau în apropierea unor izvoare transformate măcar în pârâiașe… De aceea legătura omului cu apa are – până la urmă – un caracter de-a dreptul mistic. „(…) dacă o persoană nu este născută prin apă și spirit, atunci aceasta nu poate intra în regatul lui Dunmnezeu” [Ioan 3 : 5].
Epifania / Teofania (în greacă, „Arătarea Domnului”, i.e. a Sfintei Treimi) reprezintă Botezul Domnului, Mântuitorului. Întreaga lume creștină acordă atenția cuvenită aceste zile de 6 Ianuarie (excepție, biserica armeană, care, la această dată prăznuiește, simultan, și Nașterea și Botezul Domnului). Dar atenție! Nici Sf. Ioan (primul mare proroc, înainte-mergătorul), nici Iisus nu au fost creștini ! Creștinismul apare – ca religie – în timp, după miracolul Învierii și răspândirii în lume a Vestei, cea Mare (!), de către apostoli. Adevăr zice Sf. Ioan Gură de Aur: „Dar cărui fapt datorează această zi [Boboteaza – n.n.] numele de Epifanie? Faptului că Domnul nu S-a făcut cunoscut tuturor când S-a născut, ci când S-a botezat”. Iar Iisus s-a botezat la vârsta de 30 de ani… Sfânta Scriptură spune că această vârstă este cea de la care se poate porni către păcat (?). Oricum, în creștinismul neoprotestant (denominația baptistă), se cere ca omul care „se botează” să o facă la maturitate, cel puțin la vârsta când ia decizia în cunoștință de cauză, în nume personal și e capabil de actul mărturisirii credinței în fața comunității religioase. Ca fapt divers, din câte știu, nici Moise, la iudei, nu a fost circumcis; nici Constantin cel Mare nu a fost creștinat decât abia pe patul de moarte… La ortodocși, botezul e primit de copii imediat după naștere iar mărturisirea credinței se face de către nași. La fel la romano-catolici, cu mențiune că, aici, după botazul ca ritual de inițiere, urmează momentul miruirii (confirmării), la o vârstă când copilul / tânărul începe să conștientizeze semnificația evenimentului.
Și, din nou, apa. „Apa vie” semnalizată prin „curgerea ei” (e.g. râul Iordan…). Apa, cea care are caracter sacru, mai ales în zonele aride din Orientul antic… Se dicută (mai bine zis, „dispută”) între creștini și evrei despre botez ca un fel de salvare. La iudei, nu botezul este necesar pentru salvare, ci circumcizia. Despre acest act barbar sau nebarbar [?] (practicat la băieți dar și la fete – de o manieră sui generis! – ), alături de alte acte de „autoflagelare” (multe de neînțeles!), voi vorbi în paragraful următor…
Ia iudei este semnificativă îmbăierea (rituală) – „mikveh” – în „apă vie” (mișcătoare); unde apa nu e curgătoare, se recurge la amestecarea (mișcarea) apei. Dar, să ne amintim cuvintele Sf. Pavel (în Gal., 5: 1 – 12): „(…) salvarea nu este rezultatul oricărui fel de acțiune, ci este o problemă de credință (…) este darul lui Dumnezeu”.
La noi, mai ales în tradiția populară, cel ce face legătura între Bobotează și ultima zi de „bairam” creștinesc este personajul Sf. Ion / Ioan. Să nu uităm că tot la noi, îndeobște, între 1 și 6 ianuarie, popa are de făcut un larg periplu pe la casele oamenilor: mersul cu „boboteaza”, prin care se „binecuvântează” – la început de an – oamenii, casele, ogrăzile, animalele etc . … Este și un bun prilej de „rotunjire” a veniturilor bisericii (vorba vine…). Da’, dacă-i tradiție… tradiție să fie!…
Iată, s-a mai scurs o noapte albă și am pășit în zorii zilei de 7 ianuarie… Sfîntul Ion / Ioan!… Yochanan ben Zechariah (= „Dumnezeu este har”) este o figură centrală și în creștinism și în Islam… În lumea sacerdotală este marele proroc ce anunță venirea lui Mesia, cel care îl va recunoaște pe Iisus ca fiind „fiul Omului” și pe care-L botează în apa (curgătoare!) a Iordanului, când, de fapt, ar fi trebuit să fie invers… Dar, așa cum am spus, conștientizarea creștinismului va surveni mai târziu. Iisus Histos este Yeshua HaMashiach – în lumea europeană, devenit Mesia / Messia. Atenție și aici!: scrierile sacre din tradiția iudee fac mențiunea expresă: oamenilor le-a fost dat un Nume în care să poată fi mântuiți, nu un nume și un prenume… Astfel, Yeshua – în ebraică – înseamnă „mântuire” sau „Yahve salvează sau mântuiește”. Mesia este un titlu, nu este un nume propriu: HaMashiach = „Unsul”. Pentru noi însă, ca mireni sau laici, toate aceste subtilități păsărești sacerdotale etc. contează prea puțin! „Te numești Ion / Ioana? Dacă da, atunci La Mulți Ani! și dai de beut! Nu scapi tu așa ușor!”… Iar la sfârșitul aceste sfinte zile de 7 ianuarie, vom putea trage linie și vom putea spune satisfăcuți: „Zis și făcut!”…
3. Nevoia de sacrificiu, mutilare și auto-mutilare a lui „H”-„sapiens-sapiens”
Pentru că prea mulți – din ignoranță, desigur! – asociază Bobotează (Epifania / Teofania) apoi botezul (în general) cu… circumcizia (un corespondent iudeu al botezului creștin???), cred că este nevoie să fac o serie de observații – evident, în notă și răspundere personală…
Nu vreau să mă întorc la începutul manifestărilor de religiozitate ale omului (nici nu am căderea să o fac…) dar m-a intrigat mereu rostul, semnificația, menirea circumciziei… Atât la băieți cât și la fete (la cele din urmă, evident, într-o formă sui-generis…). Fiind botezat întru religia ortodoxă (deși devenit, în timp, relativ devreme, liber cugetător) nu-mi veți putea imputa vreo inclinație de parti-pris…
De fapt, titlul acestui paragraf ar fi trebuit să fie – în re-invocarea lui Horea-Roman Patapievici – „Ce se pierde atunci când ceva se câștigă?”…
De la începuturile vieții sale religioase (de la forme primitive la cele sofisticate), omul, împovărat de dependența sa de transcendent, a simțit nevoia să facă sacrificii. Orice rezultat pozitiv în acțiunile sale are un „preț” (legea compensației!…). Mai mult, prin „sacrificiul” liber acceptat, se urmărește nu numai „răsplătirea” destinului favorabil, ci și „îmbunarea preventivă” a acestuia. La noi, mai ales azi, imaginea iconică a acestor gesturi este… bacciș-ul! Auto-flagelarea, auto-mutilarea (de pildă, și tatuajul este de această speță… ca să dau un simplu exemplu…) se pare că face parte din ființa noastră… Deși asemenea acte n-au nici o noimă, nici o notă pragmatică, ele vor continua. Circumcizia –să mă ierte prietenii mei evrei – este mult mai veche decât tradiția iudaică. Mărturisirea unei anumite credințe prin această formă de mutilare (auto-mutilare) ar avea, mai degrabă, noimă, din rațiuni igienice, mai ale pentru populațiile trăitoare în zonele calde (nu numai populațiile semitice, în primul rând, evreii și musulmanii-arabi, dar și o serie de grupuri umane din zone mai îndepărtate ale Africii etc. …). Medicina contemporană însă nu mai confirmă „igienitatea preventivă” a unor astfel de practici; mai mult, orice parte anatomică a corpului uman își are „rosturile” sale, ca urmare a evoluției naturale… Deși, dr. Adrian Restian („Homo ciberneticus”) ne prevenea asupra imperfecțiunilor anatomo-fiziologice umane, ca urmare a imperfecțiunilor (firești!) ale aceleiași evoluții… Prin urmare, circumcizia (la băieți!) este o procedură de mutilare discutabilă! Dar și mai discutabilă (de fapt, chiar oribilă!) este mutilarea tinerelor fete în cadrul unor populații, mai ales din zona Africii… Extirparea (dacă se poate, cât mai dureroasă???) a clitorisului și a labiilor mici din zona genitală, este un act de-a dreptul criminal… cel puțin din perspectiva noastră, a europenilor… Nu are nici o noimă, nici o sacralitate-rituală… . Are totuși o explicație iar aceasta ar putea veni din zona economicului…mai precis, din zona moștenirii brumei de avere adunată, paradoxal!… nu-i așa?
Ei bine, eu vin cu următorul șir de raționamente:
- Limitarea (chiar privarea) drastică a dreptului femeii la plăcerea împreunării cu „sexul opus” era dictată nu atât din sentimentul excesiv de posesiune al bărbatului, nici măcar din gelozie preventivă, ci, dintr-o prudență economică: când va veni momentul natural ca „masculul” să dispară din această lume, se pune problema cui îi va reveni averea (sau bruma de avere) adunată și deținută 1legal” (i.e., patriarhal!) de 1capul familiei”. Urmașii (mulți, puțini) trebuie să fie – 1biologic”, garantat! – ai persoanei în cauză. Nu 1se transmit” numai genele (ADN-ul) ci și resursele materiale de existență dobândite!
- Garantarea faptului că 1moștenitorii” sunt cei 1îndreptățiți”, ține de asigurarea securității, 1etanșeizării” femeii la riscul 1altor genitori”… Ce să facem, femeia este singura parte a speciei care poate asigura perpetuarea acestei specii (cică, … sapiens-sapiens!). „Pater semper incertus est!” Sau, mai mucalit zis de către orice progenitură: „Am venit cu tata și-am plecat cu mama…”… Ce, în Evul Mediu european nu exista „centura de castitate” (motiv interminabil de glume cu, sau fără perdea…)?
- Prin urmare, păstrarea virginității (până la căsătorie) și apoi, a castității (după…) – lăsând la o parte „dezvirginarea rituală” (din cultura unor anumite populații) – are o noimă clar e-co-no-mi-că!. Ce dragoste, ce gelozie („sentimentală”, sic!)… iubirea e un moft, ceva trecător, comparativ cu averea (fizic-materială)! Viața cu fițele ei sentimentale trece, averea rămâne! De aceea s-a recurs – cu consecințe dramatice, frizând absurdul cel mai „absurd” – la limitarea drastică a accesului femeii la contacte cu alte persoane (nu numai „contacte”…). La asemenea populații – la propriu, primitive! – nu se putea recurge decât la asemenea mutilări oribile… Presa occidentală este plină de relatări de acest gen; ca urmare a valurilor imigraționiste (legale sau ilegale) dar și prin „contaminarea” unor categorii „marginale” (?) (poate iubitoare de exotism?…) din populația de „tip occidental”. Nu vreau să mai intru în „disecări scabroase”…
Iată deci, cum de la taina botezului, apoi destrăbălarea bahică de Sf. Ion / Ioan, am ajuns la chestii ce țin mai mult de antropologia sexuală și, fie-mi permis, „freudiană”. În acest domeniu, cred că fiecare are ceva de povestit, „câte-n lună și în stele”… Și, să știți, și eu aș avea enorm de multe de „povestit”… poate „cu țârâita”, altă dată (în funcție de „răbdarea timpului” cu mine…).
Dar, cât timp se „scurg ultimii stropi” de sărbători de sezon, să o încheiem într-o notă ceva mai optimistă, recte, un banc (să mă ierte prietenii mei evrei dar și musulmani… și chiar că am mulți…):
Un tip bălbâit dar și mai „subțire” la minte, vine la medicul urolog (dacă preferați, androlog ) și îi cere acestuia imperativ: „Do-do…domnu‘ doctor vă rog foar-foarte mu-mult să mă c…c…c… castrați! … Nu o lungesc… La mirarea medicului, „pacientul” nostru insistă și insistă, bașca mai dă și „drepturile” (în limbaj de gang, „tușește”). Până la urmă, medicul în face „moftul”, dar după intervenția chirurgicală îl întreabă totuși: „D-le, păcat de ‹dotarea› dumnitale, de ‹instalație›, de ce a fost imperios necesară castrarea?”. Pacientul: „Ș..ș..știți, eu mă… mă… mă în… în… însor… muie… muie… muierea mea e ev… ev… evreică și, de… de … de dragul ei… ei… ei… ” La care, medicul disperat: „Dom’le, d-ta nu ai vrut să te… te… te… cas… cas… tre.. tre…zi, ai vrut să… să… să.. te circ… circ… cum… cum… cum… cizi! ”...
Citește și:
- PĂLĂVRĂGEALĂ DESPRE CONDIȚIA UMANĂ (3)
- Mai multe articole ale autorului puteți citi AICI – Reportaje și AICI – Opinii
