Când am intrat în Piața Catedralei n-am știut exact unde mă aflu, iar bateria la telefon mi-a murit. La ceas de amiază, arșița era dogoritoare. Am intrat în piața pustie, curioasă de șantierul ce se desfășura în fața mea: un loc mare, pustiu.
Am văzut hăul de nisip, pietriș surpat din fața mea. Una dintre grijile mele – ce-i drept, atipică pentru un oraș situat departe de plajă – era să nu duc acasă după mine nisip pe talpa pantofilor.
Piața era mare, pustie și bătea ușor vântul. Singurul lucru care mai lipsea era tufișul de spini care se învârte pe drumu’ pustiu. M-am văzut singură în piața-șantier, am scurtat cu privirea ceasul de pe turla ridicată pe biserică și, din instinct, am vrut să duc mâna la spate, căutând revolverul închipuit de la curea.
Mi-am înfipt adânc picioarele în sol, adulmecând aerul, și simțind pe piele arșița dogoritoare, iar ceea ce îmi lipsea în acel moment era …un adversar.
Adversarul
Deși teoria spune că tu ești cel mai mare adversar al tău, de data asta nu era vorba despre mine. M-am gândit la el și a apărut, de parcă l-aș fi manifestat sau ceva, fiindcă l-am văzut fix a doua zi, când m-am întors în piața-șantier ca să filmez.
M-a scrutat din ochi de parcă as fi vreun trespasser în șantier privat care de fapt este o piață publică – paradoxul paradoxurilor. Adevărul este că m-am simțit oleacă amenințată, așa că mi-am pus de îndată legitimația.
M-am apropiat cu curaj de „nemesisul” meu după ce l-am simțit cum mi-a dat târcoale ca un leu care vede o viperă; aș putea spune că se păstra la distanță, ca Omul în Negru din cărțile lui Stephen King.
Când m-am apropiat de el și-a pierdut intereseul. M-a tratat cu plictiseală și dezgust – poate fiindcă străstrăstră confrații mei cu siguranță au supărat întreaga societate cu ceva.
„Adevărul supără pe om!”, zicea tata la un moment dat. Adevărul este că și piața-șantier și biserica șade așa de ani buni… „Nemesisul” meu, care e de fapt un nene de la pază, mi-a spus că astă iarnă au fost lucrări; dar dacă biserica golașă (sau chioară) ar vorbi ar spune probabil că e veche și că zace fără una dintre turle, ca o mâță fără un ochi.
Și uite-mă pe mine, cu revolverul meu închipuit și legitimația de serviciu ca protecție; cu picioarele bine împlântate în piatră, scurtând din ochi ceasul de pe turlă, ce se topește în arșița dogoritoare din piața pustie, din care mai lipsește doar tufișul care se rostogolește în vânt.
„Nemesisul” păzește cu sârg șantierul privat (care este de fapt o piață publică) fără gard; Oricum, prin ochii mei de „turist” vizionar, locul arată de zici că-i rupt din genul western, care într-un context gen capitală culturală sau serial netflix ar fi rupt, însă e de plâns fiindcă zace așa de ani buni.
1 comentariu. Leave new
Excelent reportajul! A surprins exact senzația de deșert, decor din filmele western. Pietriș și nisip cu o biserică pe fundal.
Felicitări jurnalistei!