Într-unul din comentariile scrise pe un ziar am citit că: ucrainenii de rând nu sunt în favoarea cedării de teritorii rușilor, iar asta ar vrea să ne dea de înțeles faptul că problema ar fi una opțională. Nici vorbă, rușii au luat deja cca 22% din Ucraina și conform lui Medvedev nu se vor opri. Lăsând la o parte orice strategie sau dotare cu armament și folosindu-ne de dotările noastre native ne întrebăm acum la doi ani de război, ce rost mai are să continue?
Speranța unei reveniri a armatei Ucrainei nu face altceva decât să sporească numărul de morți.
Din ambele tabere. Iar moartea este urâtă. Maximus de la Kiev, pe cât de naiv pe atât de guraliv, este ghinionul acestui popor. Dacă în urmă cu doi ani a beneficiat de un suport popular consistent, acum, acest suport scade cu fiecare zi iar el nu pare a fi desfăcut de conexiunile care l-au împins la războiul cu rușii. Își schimbă mereu liderii militari în funcție de susținere mai degrabă decât de pricepere. Sau nu-și dorește să pună în sarcina celor experimentați iminenta înfrângere. Greu de spus. Cert este că acolo se moare zilnic iar cei care ar putea să oprească asta nu mișcă nimic în această direcție. Semn că nu le pasă.
Trecând însă la cei ce par a fi mai interesați de război decât de pace din lumea largă,
vedem lideri de națiuni care se dau cu capul de pereți să convingă guvernele lor să trimită bani și arme ca să moară bieții tineri ai Ucrainei aiurea pe câmpii sau munți. E bine că măcar republicanii din America dau un semn, prin blocarea banilor către Kiev, celorlalți din lume. Semn care ar trebui luat în seamă și de derbedeii noștri de la București. Derbedei care ar trebui să-și deschidă gura când vorbesc despre Federația Rusă și de șeful ei, nu să o facă printre dinți. Nu au timp, sau mai degrabă nu-și pun acum mintea rușii cu noi. Ideea apărării țării de către NATO este doar una teoretică. Pentru a o pune în practică este nevoie de mult mai mult decât un punct al unui tratat. Asta o știe orice prost, doar cei de la televizor ne amețesc de siguranța dată de alianța cu America. În istorie niciodată poporul nostru nu a fost sprijinit militar de vreun aliat. Asta e sigur. Am avut aliați dar numai pentru zâmbete și saluturi binevoitoare. În schimb am avut mai multe dezastre militare generate de neputință și de încrâncenare inutilă. În curtea școlii se mai întâmplă zmuceli și de acest fel, când un copil se ia la harță cu alții mai mari decât el și îi amenință cu fratele lui mai mare. Până să-și facă apariția fratele, cel mic și-o ia cu diplomă de la fârtații de aproape. Un astfel de curaj e bine să-l ții pentru scrieri în hrisoave decât să-l manifești grobian peste tot. Sau o faci tocmai în speranța unui conflict care te-ar duce în prim plan, chiar împins de la spate pe modelul maimuțoiului ucrainian.
Analiza aceasta nu omite deloc starea națiunii americane și ceea ce se întâmplă acolo.
Știm deja că democrații au sprijinit de la început războiul și chiar și l-au dorit din vremea lui Obama, doar că Trump i-a cam încurcat. Acum același Trump le arată degetul arătător dar și mijlociu la nevoie iar asta le strică planurile decisiv. Colegii lui din Senat le-au blocat pentru un timp neștiut miliardele pentru Zelenski iar acum aceștia își caută de sub unghii bani cu care să-și facă pregătiri pentru noiembrie. Sau își fac planuri pentru un noiembrie 1963. Acolo și pretutindeni acum e posibil orice.
În ceea ce ne privește pe noi,
ar fi bine să ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute să păstrăm pacea pe care o avem și să ne delimităm de derbedeii puși în frunte să ne distrugă țara. O țară luată cu împrumut de le nepoții noștri, cum spunea regele românilor, Mihai Întâiul.
