FURTUNĂ ÎNTR-UN PAHAR CU VODCĂ ȘI JOC CU MIZĂ NULĂ – Vremennîi epilog – (Epilog temporar / provizoriu)
UNU. „Fiecare epocă e un sfinx care se prăbușește în abis de îndată ce enigma i-a fost descifrată” ( Heinrich Heine)
Acest citat apare în Introducerea cărții lui Tony Judt – „Epoca postbelică. O istorie a Europei de după 1945” (Ed. Polirom, 2008). În 24 februarie 2024 s-au împlinit 2 ani de la începutul invaziei Ex-Uniunii Sovietice asupra statutului independent, suveran, neutru- deocamdată (!) – recunoscut ca atare de comunitatea internațională – Ukraina. Nu pot scrie nici că „se aniversează”, nici că „se comemorează” acești doi ani fatidici. Nu pot spune nici Rusia, nici Federația Rusă și – desigur! – nici C.S.I.!… Nu pot vorbi nici de victimele (militare și civile) de o parte sau de alta, nici de pagubele materiale colosale rezultate mai ales în Ukraina (dar nu numai…). Nu pot estima nici gradul de bulversare a ordinii internaționale, cu atât mai puțin de consecințele sociale, politice, economice, dar mai ales umane ce-au urmat… De ce? Pentru că evenimentele nu s-au consumat încă până la „capăt” (?), pentru că informațiile sunt denaturate de propaganda ambelor părți, pentru că există secrete bine ascunse de ochii lumii în toate cancelariile țărilor implicate sau interesate. Singura certitudine este suferința cumplită a oamenilor, mai ales civilii dar și cei aflați „sub arme”… Dacă nu pot aborda astfel de subiecte (topics), atunci ar trebui să tac. Dar nu tac și nici nu mă voi abține de la anumite comentarii… Nu-mi bag nasul în ciorba altuia (?), doar așa, ca să mă „aflu în treabă”… Ceea ce urmează să spun este într-o optică subiectivă (natural!): perspectiva unui român-ardelean aflat pe meleaguri străine, dar nu potrivnice, Anglia, sau dacă vreți, U.K…. Acest rânduri erau proiectate să apară chiar sâmbătă, 24 februarie, dar „capriciile” computerului meu m-au obligat să amân cel puțin cu o zi trimiterea lor. Ei, asta e! Ce ciudat, la noi, în 24 februarie, mai ales prin părțile de Sud, se sărbătorește Dragobetele care „țucă” fetele”. (Am „adaptat” verbul la graiul ardelenesc…). La Est și Nord de Românica, oamenii își șterg cu greu lacrimile și-și înghit disperați amarul. Dar nu numai „acolo”… Și nici nu se întrevede vreo „pată” de senin pe cerul războiului… Citatul din H. Heine, preluat din cartea lui T. Judt are – cel puțin pentru mine – o adâncă noimă: ca să înțeleg ce se petrece în stricta vecinătate a patriei mele sunt nevoit să fac un pas înapoi, în trecutul recent al Europei.
DOI. Paris 1946 – 1947
Conferința de Pace de la Paris a avut loc între 29 august și 15 octombrie 1946.Au urmat apoi Tratatele de pace de la Paris, din 1947. Pentru Românica noastră e capital cel semnat la 10 februarie 1947 (iată, s-au împlinit 77 de ani și două săptămâni!). Fac apel la acest minuscul „excurs istoric” pentru că-mi va servi ca bază rațională a interpretării „strictului prezent”… După sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, este din nou, un crunt, tragic, absurd „strict-prezent”. Nu cred că istoria se repetă, dar o stranie periodicitate pare să se zărească, să transpară dincolo de perdeaua de fum ce ne este azi aruncată drept în față, și de la Moscova, și de la Washington și de la … Bruxelles…
Cele două părți mari participante la Tratatele de Pace au fost Aliații și Statele Axei. Prin „aliați” se înțelege: S.U.A., Marea Britanie, U.R.S.S., Franța, Polonia, Grecia, Yugoslavia și Cehoslovacia; grupul „Statelor Axei”: Germania, Japonia, Italia, România, Ungaria, Bulgaria, Finlanda și Slovacia (N.B. Slovacia deși a fost parte a Cehoslovaciei, aici va fi parte distinctă). Au fost două excepții mari: Franța – nu a fost considerată și perioada regimului lui Petain; U.R.S.S. – nu a fost considerat Pactul Ribbentrop-Molotov. Apoi, la semnarea Tratatelor au mai participat și „puterile asociate” învingătorilor – toți formaseră Marea Coaliție Anti-hitleristă. Aici vor participa, ca semnatari distincți (ne interesează doar Europa) – R.S.S. a Bielorusiei și… R.S.S. a Ukrainei (!). „Excepția” României după 23 august 1944 (deși a fost, așa cum au recunoscut „occidentalii”, a patra forță participantă la înfrângerea Germaniei naziste), nu a fost acceptată: România nu a fost recunoscută drept țară cobeligerantă (alături de „aliați”)!
Consecințe global-europene:
- Sfârșitul „imperiului” colonial al Italiei din Africa
- Modificări ale frontierelor: Ungaria-Slovacia, România-Ungaria, U.R.S.S.-România, Bulgaria-România, U.R.S.S.-Finlanda
- Se produc transferuri teritoriale: Finlanda pierde aprox. 10% din teritoriu în favoarea U.R.S.S.; România: primește înapoi Transilvania de Nord (răpită prin Diktat-ul de la Viena din august 1940); pierde teritorial Basarabia, Bucovina de Nord, Ținutul Herța (toate, în favoarea U.R.S.S.); pierde Dobrogea de Sud (Cadrilaterul) în favoarea Bulgariei; Italia pierde localitățile Tende și La Brigue în favoarea Franței; pierde localitatea Zadar și regiunea Istria în favoarea Yugoslaviei; pierde arhipelagul Dodecanez în favoarea Greciei.
Ca „țară înfrântă”, România va avea de plătit 300.000.000. $, U.R.S.S.-ului, daune de război (evident, dolarul la cursul anului 1938…).
Frontierele României se stabilesc astfel: cele de la 1 ianuarie 1941 (excepție, cu Ungaria); frontiera cu U.R.S.S., conform Acordului (!) Sovieto-Român din 28 iunie 1940 și AcorduluiSovieto-Cehoslovac din 29 iunie 1945; frontiera cu Ungaria – cea de la 1 ianuarie 1938. Supliment: Petru Groza „face cadou” lui Stalin Insula Șerpilor în 1948…
Prăbușirea U.R.S.S., în 1991, NU a dus la revizuirea Tratatelor; ceea ce s-a mai întâmplat, între 1945 și prezent, nu are relevanță pentru relațiile internaționale (de frontieră) din Europa (Cehoslovacia devine, întâi, stat federal, apoi are lor „despărțirea” Cehia / Slovacia; prăbușirea Yugoslaviei și transformarea ei în 6 state distincte ține de „politica internă” a fostului stat federal (rămâne deschisă problema „regiunii Kosovo”); federalizarea Belgiei este tot o treabă internă; apariția regiunilor cu autonomie specială, pe criterii etnice, rămâne o problemă internă a statelor respective; situația din Cipru, cu „ruperea” insulei Afroditei între zona de ocupație turcă și Republica independentă Cipru, este în continuare obiect de negocieri (serioase / neserioase).
Primul atac militar al Ex-Uniunii Sovietice contra altui stat european (!) (de când U.R.S.S. -ul a invadat Afganistanul – 1979), se produce abia în 2008: în 8 august începe scurtul război cu Georgia; consecințe: Osetia de Sud și Abhazia se proclamă „state independente” (evident, recunoscute doar de Rusia și câteva alte state „interesate”). Conflictul dintre Azerbaidjan și Armenia este „gestionat” de Rusia, i.e., nimic nu este „clar” aici… Rămân provinciile caucaziene „aparținând” Federației Ruse (Cecenia, Ingusetia și Daghestan) – pentru ruși verbul „a aparține” are alte „conotații”, comparativ cu restul Europei… Rămâne un adevărat imbroglio (geografic, politic, statal) ceea ce este și ceea ce se petrece cu toată zona denumită Caucaz…
TREI. Anul 2014. (100 de ani de la începtul Primului Război Mondial!)
Ceea ce este notabil, din capul locului, e faptul că în nici unul dintre conflictele militare angajate de „Ex-Uniunea Soviertică” (de după 1945!), rușii nu a vorbit de stare de război! Au găsit tot felul de eufemisme; în caz contrar ar fi fi fost implicații legislative, constituționale diferite și grave, implicit pe plan internațional… Așa cum fiecare țară, regiune sau continent își are marota sa, tot așa rușii trăiesc într-un context socio-psihologic al războiului. El izvorăște din adâncul istoriei lor atât de tulburi…dar, uneori și eroice…Ca exemplu, eu îmi amintesc perfect primul meu manual de liba rusă. Pe acea vreme, era obligatorie în școli… nu mai trebuie să spun de ce… Nu am nimic cu limba și cultura rusă: se spune că limba ar avea printre cele mai mari resurse de exprimare între limbile vorbite (cel puțin) în Europa; cât despre cultura și știința rusă, ce să mai vorbim… Ei bine, în toate manualele (de începători) de franceză, engleză, germană etc. în primele pagini de manual erau imagini cu obiecte familiare elevului începător, sub ele erau scrise cuvintele corespunzătoare (eventual și cu transcrierea fonetică internațională): bancă școlară, clasă, tablă, creion, catedră, fereastră, mama, tata, eu, etc. – înțelegeți prea bine ce vreau să spun… În manualul de Limba Rusă – clasa a V-a, printre primele imagini „subtitrate” figurau: tanc (probabil model T-34…), soldat, pușcă!… De aceea chestia asta mi-a rămas în minte până azi. Și tot până azi, nu mă mir…
„Ex-Uniunea Sovietică” determină „secesiunea” unor regiuni din Estul Ukrainei, având ca nucleu Donbas-ul (Donbas, Donețk, Lugansk), apoi „anexează” peninsula Crimeea! Cum? În primul rând, tratând problema ca o chestiune internă de interes unional (fosta U.R.S.S.); în al doilea rând, pretextând existența unei populații ruse consistente, dacă nu chiar majoritare ! care e privată de drepturile firești rezultând din acordurile internaționale (Celebra Conferință de la Helsinki pentru Securitate și Cooperare în Europa, urmată de cea de la Belgrad ș.a.m.d.; acorduri semnate cu scrâșnet din dinți și de Motanul Arpagic…); în al treilea rând, invocând o politică nazistă și ultra- naționalistă a conducerii de la Kiev (în frunte cu „evreul” Zelenski!…), de deznaționalizare, în primul rând, a etniei ruse!… S-au organizat, evident, referendumurile „corespunzătoare”… și din nou, asta e!
Când a început invazia Ukrainei (24 februarie 2022) eram deja în Perfidul Albion. Britanicii, cu „prostul lor obicei” de-a răscoli adânc „rahatul”, au lăsat să se audă și niște ecouri „ciudate” din tainițele Kremlinului (greu de sesizat altfel, în contextul zgomotoaselor proteste internaționale dar și interne-rusești): cică, prin cotloanele cele mai obscure ale minții lui… Tavarisci, s-a strecurat următoarea idee: S.U.A. și implicit – NATO, pretind că au „obligația” de a interveni (cu sau fără mandat ONU) în orice țară, acolo unde se constată că sunt încălcate grav drepturile omului… cazul fostei Yugoslavii, destrămate printr-un război inter-etnic și de o cruzime nemaiîntâlnită de la al Doilea Război Mondial încoace… (Exemplul războiului actual din Ukraina contrazice faptele anterioare…). A existat sau nu un mandat explicit și…amănunțit (!) din partea ONU? Nu e deloc clar. Mă mai pot referi la ceea ce s-a întâmplat în Afganistan, în Kuweit, în Iraq, chiar și în Siria, mai nou în „zona rebelă” a Yemenului… Chestia e că eu, personal, nu știu să fie înscrise astfel de ”drepturi” în Constituția S.U.A. și nici în celebrele Amendamente la Constituția sa… Mai mult, Alianța NATO este – prin definiție – o alianță defensivă! Da, acum are ca „obiect” Ex-Uniunea Sovietică, apoi China, apoi Iranul și… să nu uităm, Coreea de Nord…
Ciudat, foarte ciudat!: Și „Măreața…” , pe vremea lui L. Brejnev, invoca teza suveranității limitate pentru statele socialiste „frățești”: Pactul de la Varșovia (i.e., Uniunea Sovietică) își rezerva „dreptul” de a interveni acolo unde se considera că „socialismul este în pericol”… Dar să nu fim ipocriți! Și fostele mari metropole coloniale (am în vedere, în special, Franța și Marea Britanie) îți arogau dreptul, datoria morală, responsabilitatea etc., de a interveni în fostele colonii… acolo unde e „cazul”!… Ergo: Ce se tot „baună” despre așa-numita agresiune a Federației Ruse asupra Ukrainei? E totuși o „chestie internă”!… Regiunile Donbas, Donețk, Lugansk și peninsula Crimeea s-au „auto-proclamat” republici independente, apoi au cerut nu „alipirea”, „înglobarea” în „Noua Măreață…”, ci aderarea la Federația Rusă! Prin referendum!… Lucru acceptat „cu plăcere” de către Kremlin… Cât privește Crimeea, părerea mea personală diferă de cea oficială , de la Kiev. M-am mai exprimat aici în Critic Arad… Acum, strict în prezent, ceva-ceva se întâmplă în auto-proclamata (republică populară) Transnistria!… Consecințele – pe plan local (Republica independentă, suverană Moldova), pe plan regional (în primul rând, România), pe plan european… ar fi imense și… teribile! Lucrurile se „mișcă” (are ongoing… cum ar spune englezul…). Îmi rezerv dreptul de a continua în episodul următor cu o Postfață – tot provizorie… Urmăresc atent ceea ce se petrece în mass media britanică, cea occidentale și cea yankee. Am accentuat termenul de „provizoriu” deoarece încă nu avem în clar „vectorul” evenimentelor recente…
Într-un videoclip filmat chiar în Bahmut cu ocazia Crăciunului și Anului Nou 2024, colindătorii spun: „Merry Christmas and the War is not over!” și „Another year over (war is not over)”…
Citește și:
- ISTORIA E O CURVĂ IAR POLITICA, LUPANARUL EI (XII). Despre interviul cu PUTIN (5)
- ISTORIA E O CURVĂ IAR POLITICA, LUPANARUL EI (XI). Despre moartea lui Navalnîi și interviul cu Putin (4)
- ISTORIA E O CURVĂ IAR POLITICA, LUPANARUL EI (X). Despre interviul cu PUTIN (3)
- ISTORIA E O CURVĂ IAR POLITICA, LUPANARUL EI (IX). Despre interviul cu PUTIN (2)
- ISTORIA E O CURVĂ IAR POLITICA, LUPANARUL EI (VIII). Despre interviul cu PUTIN (1)
- Mai multe articole ale autorului puteți citi AICI – Reportaje și AICI – Opinii
- Interviul integral Tucker Carlson – Vladimir Putin | Subtitrat în limba Română
