Interviu cu Vlad Gheorghe – America ideală prin voci est-europene

Pink Floyd, Joni Mitchell, o chitară și o muzicuță se unesc pe o scenă din Arad.

Universul funcționează în moduri inedite.

Acum câteva zile, aveam o discuție foarte aprinsă cu colegii din redacție despre dominația culturală a Statelor Unite în epoca modernă, iar pe 23 februarie am avut deosebita plăcere de a vedea exact lucrul pe care îl spuneam cristalizat în fața mea prin spectacolul lui Vlad Gheorghe de la teatrul Ioan Slavici.

Nu susțin că prezența elementelor culturale americane precum Jazz, Blues și Country în Europa este un lucru rău, ba din contră, auzindu-l pe Vlad interpretând piese originale în stilul lui Johnny Cash și Neil Young cu o voce tânără și acel bine-cunoscut accent semi-rusesc pe care îl au toți românii când vorbesc în engleză a fost o experiență care m-a făcut să apreciez mai mult acest stil de muzică, care la urma urmei a fost și rămâne strigătul clasei muncitoare în lumea artei, un sentiment universal, dar codificat permanent în conștiința noastră de arta americană.

Absolvent al profilului de Mecanică și Calculatoare în cadrul Politehnicii din Timișoara, Vlad a ales să nu continue munca în domeniu și în schimb să se  mute la București pentru a face muzică full-time. Un lucru foarte respectabil în ziua de azi, când toți oamenii fug după bani și poziții de developer în multinaționale.

Spectacolul a fost superb, dar și mai superbă a fost povestea relației lui Vlad cu muzica, care ne duce cu gândul la începuturile lui Janice Joplin sau Sheryl Crow. Precum acestea, el își câștiga existența cântând în parcuri în București, alături de oameni ai străzii care, în cuvintele lui “Îl protejează”. Nu cred că există ceva mai Jazz decât asta.

Dar am pregătit destul scena, e timpul să vă las să vă adânciți în conversația noastră.

Ce te-a atras către muzică?

Când aveam în jur de 10 ani, tata avea foarte multe discuri cu fel și fel de formații și cumva când am auzit pentru prima oară chitara, m-am îndrăgostit și le-am cerut să fac cursuri de chitară. Din nefericire, eram prea mic ca să pot ține chitara în mână, așa că m-am dus inițial la tobe un an. Odată ce mi-a crescut mâna, am început să învăț chitara clasică, lucru pe care l-am urât teribil deoarece doream sa cănt la chitara electrică foarte mult. Am fost vândut cu ideea că o să mă ajute în viitor să am experiență pe acest tip de chitară, ceea ce s-a dovedit a fi adevărat.

 Poți detalia cum te-a ajutat experiența cu chitara clasică?

 Mi-a oferit dexteritate. La o chitară clasică folosești toate cinci degetele pentru a cânta, la una electrică cânți folosind doar pana. În mod normal doar cu pana cânt dar când e nevoie să îmi folosesc și degetele pot face asta, mi-am păstrat abilitatea de a le folosi.

 Din artiștii și trupele pe care le ascultai cu tatăl tău, care te-a marcat cel mai mult?

Pink Floyd au schimbat destul de mult felul în care percep muzica și asta s-a întâmplat acum 3 sau 4 ani. M-au făcut să îmi dau seama că trebuie să învăț foarte mult și că pot să rup barierele compoziționale. Poți să faci piese de 12 minute, de 9 sau chiar de 23. Poți avea abordări mult mai filozofice cum ar fi motive, să ai părți experimentale care duc la părți concrete. Pe scurt, mi-au oferit încrederea că poți să faci orice muzical dacă ai destulă încredere în tine și dai valoare oricărei chestii experimentale.

Tu faci chitara și în trupa Desolate Moors, vreau să te întreb: preferi să lucrezi într-un colectiv sau solo?

Sunt două abordări foarte diferite. Când am pornit cu Desolate Moors la început fiind doar doi oameni, eu am înregistrat și tobele și chitările și bass-ul. Partea solo s-a născut în perioada în care masterizam albumul “Garden of the Madman” și cumva totul era pus pe pauză și nu mai înregistram muzică deci am încercat să învăț mai clar cum pot să scriu o piesă la un nivel de singer-songwriter, cum e de exemplu Joni Mitchell. Așa am dat de abordarea asta mult mai folk și bluesy, în care scrii versurile și apoi compui piesa. Așa că dacă scri o piesă și sună mai bine doar cu voce și o chitară ca mai apoi să adaugi bass și tobe și alte instrumente clar va suna și mai bine. Dar dacă sămânța în sine are o valoare și îți transmite un mesaj, atunci și ridicată la puterea a treia va fi mai spectaculoasă.

 Am observat în timpul repetițiilor că tu cânți și cu vocea și cu muzicuța, ai dorit de la început să faci ceva și pe voce și alte instrumente, sau a fost o evoluție naturală?

Păi cum am făcut tobe inițial, m-a ajutat să am o progresie naturală. Bass-ul de exemplu este asemănător cu o chitară. La muzicuță cântam și la 6 ani și suna bine, doar că mi-a luat o perioadă să învăț să mă coordonez când cânt la chitară și suflu în același timp.

În cariera ta de cântăreț, care a fost cel mai greu moment?

 Cred că cel mai greu dar și cel mai bun moment a fost când m-am hotărât să fac asta full-time. A fost o decizie majoră, și terminându-mi studiile era de așteptat să o iau pe altă cale în viață dar făcând muzică de destul de mult timp cumva îmi tot stătea în spatele minții ideea că o să ajung cumva să am un job și o să fac muzică și cu cât o făceam mai mult și observam că îmi oferea tot mai multă bucurie și mi-am dat seama că dacă în viață vrei să încerci să faci un lucru cât mai bine posibil, asta poți să o faci când ești 100% dedicat acestui lucru. Probabil a fost procesul acesta de a te împăca cu gândul că o să existe niște ani dificili social și financiar. Știi și tu că în România e foarte ușor să fi considerat un eșec dacă nu ești doctor, avocat sau inginer.

Deci au existat obstacole din partea familiei?

Au fost niște reticențe, dar din ultimii doi ani de facultate începusem cu Desolate Moors. Aveam concerte și observam o schimbare din partea părinților mei când vedea că eu chiar cânt și am spectacole. Deveneau tot mai curioși de faptul că îmi schimb corzile la chitară sau că am un concert și simțeam că încearcă tot mai mult să se apropie de mine și să înțeleagă pasiunea mea. După niște discuții absolut necesare în care i-am făcut să înțeleagă că nu e o decizie luată aiurea în tramvai, mi-au înțeles punctul de vedere și au devenit fani.

 Ultima întrebare, cum definești succesul?

 După părerea mea ar fi momentul în care știi că poți să creezi muzică la cea mai înaltă calitate posibilă. În momentul de față tot ce am înregistrat a fost cu echipamentul nostru, în casele noastre, în subsolurile noastre și cu toate că depunem un efort major și dorim să fie o calitate completă auditivă ne dăm seama că depinzi foarte mult de echipamente de calitate, de un studio bun și nu în ultimul rând de libertate. Libertatea de a te risca, lucru care pe piața din România nu se prea face, muzical vorbind.

Primul album solo al lui Vlad este aproape gata de lansare, acesta țintind spre o dată în luna aprilie.