Chiar dacă are același titlu ca și placheta de versuri a lui Vlad Moldovan (Blank, Cartea Românească, 2008), Blank-ul lui Carmen Secere (Neuma, 2023) se diferențiază prin sensibilitatea pătrunzătoare, prin uvertura ritualică (este o carte dedicată părinților și păpușilor sale: Lidia, Ioana, Alis, Marta, dar și pacienților de la azilul unde lucrează) sau prin amploarea pe care o ia jocul poetic, cartea apropiindu-se mai mult de proza poematică. Fiorul existenţei este reperat într-un receptacol de impresii care monopolizează cele mai diferite senzaţii. Avem de-a face cu un amalgam de senzații poetice olfactive, vizuale şi de gust, reţinute în fugă, dar cu exactitate şi bun simţ estetic.
Lejeritatea mişcărilor în acest mediu pare să ţină de o atitudine categorică, de o tentativă de a reface lumea şi de un mod de a se fixa într-un stil:
În dormitorul cu draperii groase, nu intră lumina.
Îmi place să mă-nvârt în cămășile de noapte ale mamei
și să mă înalț pe pantofii ei lăcuiți.
Fac o piruetă. Încrucișez picioarele.
Cad.
Tata intră pe cealaltă ușă. Te doare? Ridică-te!
Întinde mâna. Mâna lui cu o mie de degete, mâna lui,
făcându-mă zbor.
Cred că sunt balerină.
Scriitura aceasta curată în vers alb (blank), transparentă, fereşte poezia lui Carmen Secere de aluviunile unui stil (contra)făcut, oferind în acelaşi timp o marjă de simplitate şi eleganţă. Versificarea scurtă, incisivă, sugerează un ritm alert și susținut:
E târziu. Și frigul de dinaintea lumii.
Vocile se izbesc de geamuri.
Strâng pumnii ca un protest alb împotriva zilelor care vin.
Afară ianuarie zdrențuiește. Deschid ochii.
Plâng.
![[RECENZIE] Carmen Secere – poezia ca exercițiu de respirație](https://www.criticarad.ro/wp-content/uploads/2024/01/Blank.webp)
Blank e în egală măsură o confesiune şi un jurnal, gravate în jurul stării de imponderabilitate a existenţei în „camera de gardă”. Treptele poetizării dispar, nucleul se împrăştie şi el. Impactul cu această artă a fugii de monumental, tragic sau comic ne aminteşte de o carte fascinantă a lui Luigi Malerba: Salto mortale. Scrisul fără prejudecăţi, spontaneitatea unui stil care ignoră cu bună ştiinţă complexul cultural (cartea e scrisă într-un azil/spital din Italia), recidivând parcă intenţionat zeflemeaua spumoasă cu reflexe suprarealiste, chiar urmuziene, toate acestea ne îndreptăţesc să spunem despre Carmen Secere că este o poetă născută din propriul său talent:
Culoarul e alb. Nu se vede ieșirea.
Pe paturi metalice zac tristeți. De sus curge viața.
Picătură cu picătură. Mă opresc să potrivesc ritmul.
Uneori semăn cu Dumnezeu.
Mama muncește mult. Tata suferă de singurătate.
- Vreau aer!, strigă.
Mă rotesc printre umbre.
Balerinele dorm în oglinzi.
Jocul e altfel. Lumina se-mparte greșit.
Miroase a cloramină.
Mi-a căzut un nasture.
Textul-fragment, „scrierea evanescentă, de-o frumusețe calmă și caldă” remarcată de Șerban Foarță pe copertă, existenţa ca realitate asumată în albul steril al halatelor din azil, disoluţia personajului, relativizarea lui, preferinţa pentru problemele mărunte ale individului, toate acestea sunt puncte comune ale autoarei cu explozia poeziei tinere, și aici mă refer în particular la cartea de versuri cu o tematică similară: Noaptea de gardă a Ioneliei Cristea (Cartea Românească, 2015), un volum dur care prezintă evoluția unui medic neurolog prin etapele vieții profesionale. Prin acurateţea stilului, Blank lasă să se întrevadă o luptă tăcută cu reaşezările teoretice de orice fel, mai ales cu acelea care vin dinspre noua poezie. Desigur, unele sintagme se repetă cam mult, revin imagini obsesive, nici experimentul nu lipseşte, dar ele sunt asimilate de o perspectivă mai largă, ce nu va întârzia să se cristalizeze înspre o direcţie sau într-o retorică proprie:
Mi-e sete de alb.
Albul dă dependență. La fel ca pielea copilului.
Împachetez comprese.
Pe noptierele bolnavilor așez flori.
Când ești viu, te doare.
Sunt o rană. Pe un pat de spital
rana este
ca
o duminică
într-un oraș
de provincie.
Citește și:
