O introducere despre Maia Morgenstern, una dintre marile doamne ale artei dramatice și cinematografice românești, e de prisos. Rândurile de mai jos sunt doar o uvertură, o intrare în spațiul dialogului, respectiv o ieșire obligatorie din lumea cotidiană și o intrare, necesară, în lumea artei, situată pe un alt nivel de realitate. După spectacolul „Păsări călătoare” de la Teatrul de Vară din Arad, am îndrăznit să solicit doamnei Maia Morgenstern un interviu, pentru care a consimțit cu aceeași generozitate cu care s-a dăruit publicului în timpul spectacolului.
Maia Morgenstern are calitatea aceea pe care mi-a fost atât de dificil să o definesc, a marilor personalități: de a fi, întâi de toate, o prezență. Ceea ce înțeleg prin prezență s-ar putea compara, eventual, cu conceptul de stea neutronică sau gaură neagră din fizică, entitate care are capacitatea de a deforma spațiul și timpul din jurul ei, și care are o enormă forță de absorbție. Se știe că nici măcar lumina, odată intrată într-un asemenea spațiu, nu mai are scăpare. O prezență nu e doar un centru de greutate, ci unul care reconfigurează lumea, universul din jur…
Am simțit cu claritate cum răspunsurile la întrebările propuse cresc, la rândul lor, din altă dimensiune: de data aceasta nu doar cea artistică, ci cea a sufletului, genuin, fără „farduri” și măști. Am simțit cum lăuntrul ființei unui mare artist se deschide simplu, autentic, sincer, umplând atmosfera din jur cu o vibrație aparte care te învăluie și te vindecă.
J.F.: Primul cuvânt care îi vine în minte spectatorului care vă vede jucând este „forță”. Ființa dumneavoastră, ca actor, dar și ca om, emană indubitabil forță. De unde vine ea?
M.M.: Dacă vine vorba de forță… mi-e greu să răspund…. m-aș gândi la vulnerabilitate, la fragilitate… Mă privesc ca pe un om fragil, vulnerabil. Cred că să fii mereu în căutarea adevărului, oricât de dureros, de incomod ar fi el… cred că și asta îți dă forță… Forță înseamnă să te ridici după o lovitură, mai ales după o nedreptate… Forță înseamnă să-ți recunoști păcatele, greșelile, derapajele… De aici poate să vină forța… Forță înseamnă încredere, prietenie, încrederea de care mă bucur, încrederea pe care, la rândul meu, o acord fără nicio reținere, tuturor. Atunci când mi-e înșelată încrederea de mai multe ori, începe să devină o problemă… asta este însă altceva. Vorbesc de prietenie, de respect, de respectul pe care eu îl acord și îl port oamenilor din jurul meu, publicului în general… De aici îmi vine forța…
J.F.: Preferați rolurile de film sau pe cele de teatru?
M.M.: Iubesc personajele, iubesc rolurile cu mijloacele specifice sau diferite, în film sau teatru… Personajul în căutarea sinelui, în căutarea adevărului, personajul chemat să răspundă provocărilor, întâmplărilor, scenelor din punct de vedere dramaturgic, așa cum e construit un spectacol, un scenariu, o piesă, un film, urmând indicațiile regizorului de teatru sau de film… Iarăși vorbesc despre încredere, despre căutarea adevărului…. Așa că iubesc în egală măsură rolurile în teatru și rolurile în film.
J.F.: Care e rolul în care v-ați simțit cel mai confortabil, pe care l-ați iubit cel mai mult? Și invers, rolul în care v-ați confruntat cu cele mai multe provocări…
M.M: Aici e un paradox… Paradoxal, rolurile care mi-au pus cele mai multe probleme, care m-au provocat… acestea sunt rolurile de care m-am atașat cel mai mult… Poate nu în primul moment, poate le-am descoperit mai târziu… Cu siguranță mi-au pus probleme, dificultăți…
Rolul care mi-a creat cele mai mari probleme și dificultăți, în memorarea textului! – ca să fiu foarte concretă – a fost rolul din spectacolul „Nu sunt eu”. Da, suntem în plin paradox în continuare… Este un spectacol, un fel de autobiografie… o poveste a vieții mele, o piesă produsă la Teatrul Dramaturgilor Români din București… Direcția de scenă: domnul Victor Ioan Frunză, scenografia – doamna Adriana Grand, dramaturgia – Dan Druță. Și… o să râdeți, acu vine marea lovitură de teatru! e un spectacol ce are la bază poveștile mele, textele mele, așa cum au apărut ele în volumul „Nu sunt eu” și apoi în volumul „Eu sunt Maia”, cărți apărute la Editura Litera.
Subliniez: nu sunt scriitor, nu am această pretenție. Nu am veleități de scriitor, nu pretind acest lucru… sunt poveștile mele care au venit, într-o formă sau alta, la suprafață: amintirile mele, poveștile vieții mele scrise de mine, ce au îmbrăcat o formă de dramaturgie, o formă pentru spectacole, în dramaturgia lui Dan Druță, subliniez… Îmi vine să râd! Mi-a fost cel mai greu să învăț textul pentru spectacolul „Nu sunt eu”. Și totuși, înainte de fiecare spectacol repet de nu știu câte ori textul cu sufleorul… Ooo, să vedeți cum mă enervez: cine mi-a mai scris așa ceva?… Iată, provocator…
Confortabil… să mă simt confortabil într-un rol e o iluzie… Poate că mi s-a părut, și nu de puține ori: A, merge, am înțeles, știu!… Eeei, capcanele, și iluziile, și mrejele în care te poate duce o astfel de abordare a unui personaj, a unui proiect pot să fie periculoase… Dar viața a avut grijă să-mi arate că nu e chiar așa…
J.F.: Cât de mult vă solicită „intrarea” în, respectiv „ieșirea” din rol? Când vă întreb asta mă gândesc și la eroul lui Pirandello, Henric al IV-lea, unde actorul care joacă rolul regelui suferă un accident în urma căruia se crede rege, identificându-se astfel cu rolul pe care-l joacă. Și va prefera să păstreze această nouă identitate chiar și după ce își revine din amnezie, pentru că își dă seama că nu se mai poate adapta lumii în care trăiește.
M.M: A aborda un rol, a învăța, a-ți însuși un rol pe toate palierele presupune, din punctul meu de vedere, dăruire totală, implicare totală. Și nu e nimic mistic aici sau paranormal sau mai știu eu ce… Nu aceasta este abordarea mea… Vorbesc din punct de vedere al meseriei mele… Apoi e inspirația… arpia inspirației te poate atinge într-un moment sau altul sau nu. Dar asta este o altă discuție…
Totul începe cu studierea textului. Poate să pară teribil de banal și de arid… Dar totul pornește, în ceea ce mă privește, cu studierea textului. Cheia personajului, dezlegările, rezolvările unei situații sau alteia, răsturnările de situații, felul în care construiești meandrele sufletești, comportamentale ale personajului, toate acestea vin dintr-o profundă, serioasă studiere a textului, a contextului și de asemenea, dintr-un vast bagaj de cunoștințe culturale. Uneori orizontul cultural joacă un rol foarte important.
Am mare încredere în studiu. El poate să-ți ofere multe rezolvări de situații, cunoscând din multe puncte de vedere – istoric, social – o realitate sau alta. Suntem chemați să interpretăm personaje… personaje puse în anumite situații definitorii: cu răsturnările de situație, fie că vorbim de comedie, fie că vorbim de drame, de tragedii, fie că vorbim – și vorbim în ziua de astăzi – de rescrieri, de noi viziuni asupra textelor clasice.
A face o recontextualizare a unui text clasic în funcție de viziunea regizorului, în funcție de realitățile pe care le trăim astăzi, nu mă sperie, dimpotrivă, poate să fie foarte interesant… Dacă am sta strâmb să judecăm drept, vom citi textele lui Shakespeare și vom înțelege că, într-un fel sau altul, dimensiunea politică, socială a teatrului lui Shakespeare vizează drept, exact și imediat realitățile pe care le trăiau cu toții în acele vremuri.
J.F.: Pe de altă parte, în același context interogativ, aș vrea să vă întreb în ce măsură strategiile actoricești v-au ajutat în viața reală. Sau dacă ați apelat la ele (să depășiți o situație dificilă, de pildă)?
M.M.: Nu știu în ce fel strategiile actoricești m-au ajutat în viața reală să depășesc o situație dificilă… Și mi-e teamă… privesc cu grijă… îmi aleg cu foarte multă grijă cuvintele, pentru că nu de puține ori a juca teatru capătă o conotație peiorativă… Or, nu este așa. Suntem în căutarea adevărului…
J.F.: În calitate de actor de film, aș vrea să vorbiți puțin despre o realizare cinematografică de referință: „Patimile lui Hristos”. Ați spus într-un alt interviu că întâlnirea cu Mel Gibson v-a marcat. În ce fel? Pe de altă parte, cât e de dificil să joci rolul unui personaj care reprezintă una dintre marile mituri/figuri religioase ale umanității (Fecioara Maria)?
M.M.: Vorbesc, desigur, cu mare drag, cu mare emoție despre proiectul cinematografic „Patimile lui Hristos”, în regia lui Mel Gibson. Așa cum am explicat, întâlnirea cu Mel Gibson acum 20 de ani a fost o întâlnire între artiști, îndrăznesc să spun. Am fost tratată cu încredere și cu respect…
Nu știu cât e de dificil să joc un personaj care reprezintă unul dintre marile mituri, figuri religioase ale umanității… Ceea ce am încercat, așa cum m-a rugat, m-a îndrumat domnul Mel Gibson în calitate de regizor, a fost să încerc, cel puțin, să arăt – prin mijloacele cinematografiei și ale artei interpretative, ale actoriei de film – dimensiunea universală care este drama, suferința mamei ce-și vede fiul torturat și ucis. Am mai spus lucrul acesta… Gândul, energia, concentrarea, atenția, studiul, lucrul nu s-au îndreptat către „noi știm acum că vom interpreta una dintre marile figuri, și ce ne facem acum”… Nu, dimpotrivă, am căutat umanul, umanitatea, ceea ce este universal, unanim și uman valabil în figura mamei lui Iisus – Miriam, mama lui Yeshua din Nazaret.
J.F.: Una dintre problemele cu care se confruntă astăzi arta (spectacolul de teatru, filmul etc.) este aceea că se vede nevoită să „coboare” la nivelul publicului, la gusturile lui, la nivelul lui de înțelegere. Trebuie arta să se „sacrifice” în acest fel (e vorba de sacrificarea valorii sale estetice) sau să-și păstreze „demnitatea” și înălțimea, ridicând publicul spre ea?
M.M.: Cred că arta, arta teatrului din cele mai vechi timpuri… chiar de la teatrul antic, așa cum ne arată istoria teatrului… a avut menirea ei: de a aduna oameni din diverse straturi sociale, de a-i aduce împreună, de a forma împreună o comunitate pentru a împărtăși, în cele din urmă, o emoție… Vorbim de râs, de plâns, de cutremurare, de catharsis… N-ar fi rău să ne amintim împreună ce înseamnă catharsis-ul, rolul purificator al artei, prin râs sau prin plâns…
Arta spectacolului și formele pe care ea le îmbracă, și azi, și ieri – fie că vorbim de commedia dell’ arte din vremea renascentistă, fie că vorbim despre comediile antice… Dacă stăm să privim, să revizităm puțin comediile lui Aristofan, vai de mine!, spiritul pudibond al unora dintre noi o să fie bine-bine zdruncinat… Hai să ne referim…. și mă voi referi cu drag, cu emoție… mă gândesc acum la „Lysistrata”, la spectacolul pe care l-am realizat în Grecia. Poate a fost ultimul spectacol de teatru „Lysistrata” al lui Aristofan, în regia lui Michael Cacoyannis.
O versiune-cabaret, să zic așa… așa cum a fost viziunea regizorului. Michael Cacoyannis a încercat să pună în scenă spectacolul „Lysistrata” în viziuna domniei sale cu muzică originală, în Statele Unite, undeva în anii 70. A fost un scandal îngrozitor… Oripilată a fost societatea pudibondă de vorbele traduse în engleză, de cuvintele lui Aristofan…
Arta nu trebuie… nu se „sacrifică” ci, într-un fel sau altul atinge – sau asta ar trebui să fie misiunea artei spectacolului – mintea, sufletul, gândirea critică a spectatorilor, constituindu-se în același timp ca platformă educațională. Îmi fac o datorie de onoare în a gândi, a crea spectacole care se adresează unui public divers. Vorbim astăzi, și bine facem, despre publicul țintă… Îndrăznesc să gândesc și să realizez spectacole pentru copii. Fie că vorbesc despre Chirița, fie că vorbesc despre „Alice în țara minunilor” (o versiune de musical așa cum am ascultat-o eu pe un disc și la Teatrul Radiofonic pentru copii, cu muzica lui Aurel Giroveanu), creăm și spectacole dedicate copiilor. Ne creștem publicul.
J.F.: Din perspectiva anilor de experiență în domeniul artei dramatice, care sunt, în concepția dumneavoastră, calitățile ce ar trebui să intre obligatoriu în profilul unui actor?
M.M.: După părerea mea, seriozitatea, pregătirea permanentă, respectul față de public, orizont cultural, demnitate și, mai ales, respectul de sine.
J.F.: Care sunt acele idei/valori care v-au călăuzit în viață, au fost ca un fel de forță care v-a susținut în momentele dificile și v-a dat putere să mergeți mai departe?
M.M.: E o întrebare foarte amplă și foarte dificilă… N-aș vrea să sune nici demagogic, nici propagandistic, ci… așa cum am fost crescută: în spiritul adevărului… E o formă de curaj, de a cunoaște și de a-ți accepta limitele. Cunoscându-le și acceptându-le poate vei ști ce să ceri de la tine pentru a le depăși. Nu mă victimizez, nu încerc să-mi ascund greșelile atunci când sunt – și nu sunt puține – în spatele unor acuzații către alții. Mereu altul e vinovat… Nu! Sunt limitele mele, greșelile mele, căutarea, atenția… Dar mai ales atenția la ceea ce se întâmplă în jurul meu.
Nu de puține ori buna mea credință, vecină cu naivitatea, spun unii (chiar și eu recunosc asta, câteodată)… buna mea credință a fost dată peste cap, a fost înșelată nu de puține ori… Prefer să-mi păstrez încrederea, prefer să-mi trăiesc experiențele așa cum sunt, decât să devin un om cinic și suspicios…
Spun încredere, spun adevăr, spun curiozitate, spun căutare, spun loialitate, spun autoironie… mult umor. Respectul față de ceilalți… Și tare sunt atentă să ascult poveștile celor din jurul meu, celor pe care de multe ori nu-i băgăm în seamă, nu-i vedem. Mulțumesc!
J.F.: Noi vă mulțumim!
Foto: https://www.facebook.com/maia.morgenstern.oficial/photos
