„Fiecare zi ar trebui să fie o sărbătoare…”
„Păsări călătoare”, jucată recent pe scena Teatrului de vară din Arad, este un spectacol a cărui premieră a avut loc la Teatrul Evreiesc de Stat în decembrie trecut. Suportul textual al spectacolului este un colaj de texte de poezie feminină ale autoarei prof.dr. Riri Sylvia Manor.
Piesa nu dezvoltă la modul tradițional un conflict dramatic,
ci se situează în categoria teatrului modern, creator de atmosferă, generator de tensiuni și de trăiri. Astfel, sub raportul conținutului, putem spune că „nu se întâmplă nimic”, pentru că rolul replicilor nu e acela de a dezvolta o poveste, ci de a surprinde drama comunicării dintre doi oameni care nu pot fi împreună, dar nici despărțiți. Dar tema comunicării, asociată iubirii, e transgresată spre condiția general umană, căci niciunul dintre personaje nu are nume. Ei sunt un el și o ea care rememorează, fiecare din propria perspectivă, acel „a fi împreună” imposibil.
Piesa devine prin urmare o meditație asupra rosturilor existenței:
a ceea ce e semnificativ, respectiv mai puțin important în viața noastră. Din perspectiva unei vârste care a depășit maturitatea și se află în pragul bătrâneții, personajele știu că accentele vieții ar fi trebuit puse altfel. Dialogul este o reflecție asupra trecutului, a ceea ce a fost și a ceea ce nu a putut fi, deoarece, după cum mărturisește personajul masculin: „Eu nu cred în plural. Pluralul, ca și secolul, s-a compromis”. Prin urmare, trăim într-o lume în care nu mai există noi decât eventual sub forma pluralului „care mai poate fi aripi în interiorul nostru”. Pe de altă parte, la frumoasa vârstă de 75 de ani, personajul feminin descoperă ce înseamnă cu adevărat a-ți trăi viața: „Sunt ocupată să trăiesc… La 25 de ani mă simțeam moartă…”.
Lipsa de comunicare dintre parteneri (respectiv a comunicării umane în genere) e sugerată printr-o interesantă construcție a discursului dramatic, bazată nu pe replici sub formă de dialog, cât mai degrabă pe monologuri adresate, alternativ, de personaje, unul celuilalt.
Monologul e rostit într-o aparență a prezenței celuilalt: celălalt e prezent în același spațiu scenic, dar absent din punctul de vedere al „ascultării” a ceea ce are de spus celălalt. Acest mod de construcție este totodată un pretext prin care discursul verbal iese din tiparele replicii dramatice și se apropie de discursul reflexiv, respectiv de cel poetic. Frumusețea, dar și contrastele vieții pot fi exprimate mai ales de limbajul poetic sau de cel filozofic-reflexiv, precum: „Ea își desface ușor fermoarul durerii”, „Nu există umbrelă de desfăcut peste suflet”, „El are inima ca o talpă de țăran…”, „Fiecare culoare se așterne în fața ei ca o potecă deschisă”, „Femeia și pomul își ascund în sân frunzele căzute.”
Lipsa de armonie din interiorul perechii apare ca „joc” între tendința de apropiere și respingere, ca dialectică împreună – separat.
Tensiunea dramatică e creată practic prin sincretismul artelor: replicile actorilor sunt întrerupte de intervențiile limbajului muzical instumental, respectiv vocal, de jocul cuvânt – tăcere, respectiv de mișcări pe scenă (jocuri ale limbajului nonverbal) care se apropie, elegant, de mișcările dansului, dar și prin jocul din interiorul paraverbalului (ritmul, volumul vorbirii, relația cuvânt – tăcere etc.) în rostirea replicilor. Partea muzicală însăși e eterogenă, îmbinând diverse stiluri în funcție de modul în care se așază accentele lirico-dramatice. Regăsim astfel fragmente din Albinoni, Beethoven, dar și prelucrări muzicale ale folcorului românesc (Béla Bartók), elemente de romanță, dar și cântecul-blestem popular al Mariei Tănase. Ultimul dintre ele aduce în piesa modernă accente ale teatrului antic, căci vocea care interpretează cântecul pare a fi una dintre vocile corului din tragedia greacă. Sub raport instrumental, pianul pune accentele dramatice ale piesei, în timp ce clarinetul sustine tonul nostalgic al evocării trecutului.
În condițiile unui decor minimal, totul devine limbaj:
cuvintele, tăcerea, sunetul muzical, gesturile și mimica actorilor, mișcarea lor pe scenă, vestimentația (în special eșarfa personajului feminin, care arată și ascunde în același timp, care subliniază intensitatea bucuriei sau a durerii etc.). Toate acestea devin instrumente la care spectacolul recurge pentru a crea o atmosferă, lucru extrem de solicitant pentru actor și care măsoară forța expresiei sale scenice. Astfel, la Maia Morgenstern „vorbește” totul: dicția, inflexiunile cuvintelor rostite, tonul și ritmul vorbirii, tăcerile, felul în care șade pe scaun, gesturile de balerină ale mânilor și degetelor, eșarfa valorificată la maximum ca modalitate de expresie a stărilor sufletești, ridicarea sprâncenelor, orientarea privirii.
Maia Morgestern nu „joacă” pe scenă.
Ea își dăruiește, efectiv în fiecare secundă, întreaga ființă rolului. Și o dăruiește cu aceeași generozitate cu care, după un spectacol care epuizează, se dăruiește spectatorului-om (care-i cere o fotografie spre a eterniza un moment memorabil din viața lui), purtând încă pe chip cuvintele personajului feminin întruchipat pe scenă: „La orice vârstă poți să fii prea tânăr…”
* afișul premierei https://teatrul-evreiesc.com.ro/premiera-la-tes-pasari-calatoare-
dupa-o-idee-de-riri-sylvia-manor/
- Foto – spectacolul PĂSĂRI CĂLĂTOARE, la Teatrul de Vară din Arad, miercuri, 12 iulie
