Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil | Credința satului românesc în ocrotirea divină, în familie și în rosturile vieții de odinioară | Veghetorii familiei, ai vieții și ai satului de odinioară
În prag de iarnă, când toamna își scutură ultimele frunze, când pământul se odihnește după truda unui an, iar satele se pregătesc pentru liniștea Postului Crăciunului, calendarul creștin așază, în ziua de 8 noiembrie, sărbătoarea Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil. Este una dintre marile sărbători ale toamnei, o zi în care cerul parcă se apropie mai mult de pământ, iar oamenii își îndreaptă gândurile spre îngerii care, din porunca lui Dumnezeu, veghează asupra lumii.
În satul românesc de odinioară, credința nu se mărginea la zidurile bisericii. Ea trăia în fiecare casă, în fiecare rugăciune șoptită înainte de culcare, în fiecare lumânare aprinsă la icoană și în fiecare semn al crucii făcut înaintea unei zile de muncă.
Pe pereții caselor țărănești, alături de icoana Maicii Domnului, se aflau adesea icoanele Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, zugrăvite pe sticlă ori pe lemn. Din lumina lor blândă, oamenii simțeau că nu sunt niciodată singuri. Arhanghelii erau priviți ca ocrotitori ai familiei, apărători ai casei și mijlocitori ai rugăciunilor către Dumnezeu.
Bătrânii satului păstrau, din generație în generație, credințe și obiceiuri legate de această zi sfântă. Unele dintre ele împleteau rugăciunea creștină cu datinile străvechi ale lumii țărănești. Se spunea că, atunci când sărbătoarea Arhanghelilor cădea într-o zi de vineri, oamenii porneau dis-de-dimineață spre fântâni și izvoare, înainte ca altcineva să fi tulburat apa. Luau „apă neîncepută”, limpede și rece, cu care își stropeau chipul și trupul, nădăjduind să fie sănătoși și feriți de boli. Cu aceeași apă stropeau pragurile și pereții caselor, crezând că astfel vor îndepărta răul și vor aduce pace și belșug în gospodărie. În această zi, fetele nemăritate obișnuiau, potrivit unor tradiții populare, să spele cu apă neîncepută limba clopotului bisericii, în credința că vor fi frumoase, iubite și că își vor întâlni mai curând ursitul.
Dar poate cele mai duioase credințe erau cele legate de suferința omului. În vremurile în care doctorul era departe, iar durerile trupului erau purtate adesea în tăcere, oamenii își căutau alinarea în rugăciune și în nădejdea ajutorului dumnezeiesc.
Se credea că omul bolnav putea primi vindecare dacă bea apă din pumnii cuiva care purta numele Mihail sau Gavriil, nume socotite binecuvântate prin ocrotirea Sfinților Arhangheli.
O altă credință populară, păstrată în memoria satelor, spunea că Arhanghelul Mihail veghează la căpătâiul celor bolnavi. Dacă se așază la capul patului, este semn de însănătoșire, iar dacă se află la picioarele celui suferind, vestește apropierea sfârșitului pământesc.
Dincolo de aceste reprezentări populare, Biserica ne învață că viața și moartea sunt în mâinile lui Dumnezeu, iar îngerii sunt slujitorii voii Sale.
Pentru omul simplu de la țară, asemenea credințe exprimau, mai presus de toate, dorința de a nu fi singur în fața durerii și a morții. Era nădejdea că, atunci când puterile omenești se sfârșesc, mila lui Dumnezeu rămâne. Sfinții Arhangheli erau chemați în rugăciune și pentru ocrotirea turmelor, a vitelor și a întregii gospodării. Într-o lume în care animalele însemnau hrană, muncă și supraviețuire, oamenii cereau ajutor ceresc pentru a le feri de boli, de fiarele pădurii și de primejdiile iernii. Când păstorii își aduceau turmele acasă, iar gospodarii își numărau roadele toamnei, sărbătoarea Arhanghelilor devenea și un prilej de mulțumire pentru tot ceea ce Dumnezeu le dăruise peste an.
Astăzi, multe dintre aceste obiceiuri au rămas doar în amintirea bătrânilor sau în paginile cărților despre lumea satului tradițional. Fântânile nu mai sunt cercetate în zorii sărbătorii, iar clopotele nu mai poartă întotdeauna poveștile și speranțele fetelor de altădată.
Dar ceva a rămas neschimbat. În bisericile satelor, la fiecare 8 noiembrie, se înalță aceeași rugăciune către Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil. În fața icoanelor lor, oamenii aprind lumânări pentru sănătatea celor dragi, pentru liniștea familiei, pentru cei
aflați în suferință și pentru sufletele celor plecați dintre noi.
S-au schimbat vremurile, s-au schimbat casele și obiceiurile, dar omul a rămas același în fața cerului: cu bucuriile sale, cu durerile sale și cu nevoia de a simți că Dumnezeu nu l-a uitat. Iar Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil rămân, în credința Bisericii, vestitori ai voii dumnezeiești și ocrotitori ai celor care le cer ajutorul prin rugăciune.
Poate că aceasta este cea mai frumoasă moștenire a satului de odinioară: credința că între cer și pământ există o legătură nevăzută, pe care nici trecerea anilor, nici uitarea oamenilor nu o pot rupe. Căci acolo unde o candelă mai arde înaintea icoanei, unde o mamă se roagă pentru copilul ei și unde un bătrân își face semnul crucii înainte de culcare, satul de altădată încă trăiește. Iar îngerii lui Dumnezeu încă sunt chemați, cu aceeași smerenie, să-i vegheze pe cei rămași acasă.
Text: Profesor Ciprian Varga Directorul Școlii Gimnaziale Borșa – Cluj
Cules de Alexandru Bochiș – fiu al satului Borșa de pe pagina Faceook Satul meu Borșa – Cluj
