În ultima lună am ascultat trei cărți despre tehnologie. Acum o ascult pe a patra, „Supremația cuantică”, a lui Michio Kaku. Primele trei mi-au prăjit creierul. Una m-a pus să alerg după progres, alta să încerc să-mi recuperez sufletul din telefonul Diavolului, iar a treia mi-a explicat că oricum alerg și încerc degeaba, fiindcă vin roboții și s-a zis cu noi.
Și uite-așa, eu, care doar voiam să înțeleg încotro merge lumea, am ajuns să mă uit suspicios la aparatul de cafea.
În „Exponențial”, Azeem Azhar ne vâră sub nas o problemă pe care o știm: tehnologia avansează mai repede decât instituțiile și creierele noastre. El numește această distanță „decalaj exponențial”. Citind cartea, n-ai cum să nu te întrebi: ce reguli trebuie schimbate, cum se adaptează școala, cine suportă costurile schimbării și cât putem explica prin viteză? Uneori, o instituție merge prost fiindcă e prost condusă. Poți avea internet rapid, dar un șef care procesează o idee / lună.
Alain Grosrey, în „Imperiul digital și mistica lui”, mută discuția dinspre instituții spre omul care stă cu telefonul în mână. Îl preocupă felul în care tehnologia ne ocupă atenția și viața, iar răspunsul propus trece printr-un consum digital conștient și prin recuperarea unei dimensiuni spirituale. Aici m-am simțit puțin prins cu mâța-n sac. Ascultam despre nevoia de a-mi recâștiga autonomia folosind un dispozitiv care putea, în orice clipă, să mă întrerupă ca să-mi spună că mie nu-mi recomandă să consum mai mult de trei cafele pe zi. Întrebarea lui Grosrey merită pusă: cât mai aleg eu din ceea ce fac zilnic? Intru să citesc un mesaj pe telefon și îl închid după patruzeci de minute, informat despre divorțul unor vedete de carton și despre X-ulică, ce-și dă cu părerea zilnic, de la lenjerie până la încălzirea globală.
Apoi am ajuns la „AIpocalipsa”
Chiar prezentarea cărții intră direct în al cincilea război mondial, cu ChaosGPT, arme de distrugere în masă și armate de roboți. Brusc, îmi dau seama că am rămas în urmă cu știrile: nici nu știam când trecuseră al treilea și al patrulea război mondial.
Prima întrebare este de ce vrea ChaosGPT să distrugă umanitatea.
Stați puțin. Întâi ar trebui lămurit ce poate face sistemul, la ce are acces și ce dovezi avem. Dar cartea ne așază în sala de judecată, cu inculpatul condamnat și groapa săpată. Mai rămâne să aflăm motivul crimei. Ca o carte conspirativă, vorbește despre „controlorii umanității”, fără a detalia cine sunt, ce fac și de ce. Controlorii dezvoltă o inteligență care, potrivit prezentării, îi va executa mai întâi chiar pe ei. La asemenea planificare, încep să mă îndoiesc că acești oameni pot conduce o scară de bloc, darămite umanitatea.
Cartea anunță și dispariția locurilor de muncă, indiferent de profesie. Copiii ar urma să se pensioneze imediat după grădiniță.
Gluma se termină însă unde începe pretenția de analiză. Automatizarea unor sarcini, transformarea unei profesii și dispariția tuturor locurilor de muncă sunt lucruri diferite.
În prezentarea „AIpocalipsei”, toate posibilitățile par să ajungă repede certitudini.
Dacă un cercetător cu pitici în păr avertizează, clar că întregul scenariu se va întâmpla. Astfel poți construi orice profeție. Pui câteva riscuri reale într-o oală, adaugi Marea Resetare, niște „controlori” ascunși și un termen: 2030. Amesteci până dispare diferența dintre documentare și scenariu de film și gata. Avem rezultatul: interzicerea globală a inteligenței artificiale.
Simplu. Comparându-le, diferența care mă interesează este ce pot face după fiecare carte. Azhar îmi dă motive să cer instituții mai capabile. Grosrey mă face să mă uit la propriile obiceiuri. „AIpocalipsa”, judecată după programul anunțat în prezentare, mă invită să-mi aștept cumințel sentința. Acum îl ascult pe Michio Kaku vorbind despre computere cuantice și despre posibilitățile lor în medicină, energie și alte domenii. Și acolo sunt promisiuni care trebuie cântărite. Deocamdată ascult, verdictul mai încolo.
