1. ARGUMENT sau CEVA PRELIMINARII
I se atribuie marelui Voltaire zisa dacă vrei să stai de vorbă cu mine, atunci definește-ți termenii. Poate o fi de la el, poate de la alții, dar se non e vero, e ben’ trovato… Deci, în învălmășeala sfâșierilor mele lăuntrice, între șablonul inoculat (și…imaculat…) din fragedă pruncie despre „perfidul Albion”, îmbrăcat într-o ceață romantică și Marea Britanie reală, de azi, „updated” , văzută de la ea de-acasă, din mijlocul oamenilor de rând, dar cu ochi româno-ardelenesc, trebuie să clarific termenii. Deci, așadar și prin urmare… (ha,ha,ha…) anunț cititorul că voi folosi când, cuvântul Anglia/englez, când Marea Britanie/Britania/U.K./britanic; despre ei poate voi mai folosi și termenul de briți, deși ăsta nu-mi place… Nu vreau să jignesc sensibilitățile scoțienilor, velșilor (galezilor), irlandezilor; departe de mine gândul… Ei există atât de inserați în peisajul uman de aici încât e greu să găsesc un termen generic pe placul tuturor. Ca să nu mai vorbesc de puzderia de „venituri” din lumea largă (aș vrea, în sensul bun al cuvântului, dar…) printre care mă număr și eu… Totodată, zbuciumul meu balansează între duioșie și spirit critic, între ironie și realism, bășcălie și seriozitate. Nu pot, nu simt, nu-s în stare de altceva…
2. DEZVRĂJIREA ANGLIEI
În 15 septembrie, ora 7 și un sfert (GMT) s-au împlinit trei ani bătuți pe muchie de când un Wizzair, plin ochi, după ce m-a săltat de pe aeroportul Traian Vuia din Timișoara, mă plonja pe Luton Airport (nordul Londrei). De atunci n-am mai părăsit teritoriul Majestății Sale. Mărturisesc – crossed fingers – că atunci, he, he, he ! …n-am vrut să părăsesc dulcea noastră Românică: rațiuni mai înalte, de familie m-au obligat la acest lucru. Șocul Vestului nu mai era cazul să-l am; l-am avut într-o seară de S’ânta Mărie Mare (tot o zi de 15 ! sic !…) când coboram din tren in Westbahnhof Wien; trecusem – în premieră – de Cortina de Fier… Din nou, ehe, he… ou sont les neiges d’antant ?…
Plonjam într-o Anglie în plină pandemie de Covid-19, într-o Britanie aflată spre sfârșitul chinurilor facerii Brexit-ului. Nu știu ce-mi veni, dar, în acele clipe, dramatice totuși pentru mine, a început ceea ce am numit DEZVRĂJIREA ANGLIEI…
3. TO SUIT SOMETHING AS THE SADDLE SUITS THE SOW…
… Aproximativ „A se potrivi ca șaua pe scroafă”, la noi, ar fi ceva legat de potrivirea nucii în perete… Și mai pe românește: la pomul lăudat, să nu te duci cu sacul… sau … socoteala de-acasă (Britannia din mintea mea) nu se potrivește cu cea din târg (Britannia reală)…
Ca să se producă o dezvrăjire, trebuie ca, în prealabil, să existe o vrăjire… Prin ce oare a devenit Britannia atât de fabuloasă în mintea mea ? Care o fi obârșia acelui fior mitologic și mistic ce mă cutremura adânc atunci când era vorba de marea insulă enigmatică de la vestul vestului Continentului (cum le place britanicilor să-i spună Europei-Mainland – de parcă ei n-ar fi….). Totul a început în copilăria mea – și aceasta, oarecum, tot atât de fabuloasă. Când scriu aceste rânduri îmi amintesc de mai multe versiuni pe care le-am încercat; niciuna nu m-a satisfăcut; motivul ? aș fi avut nevoie de o relatare de dimensiuni astronomice ca să povestesc ce am citit, vizionat, auzit despre țara celor trei mari regine (Elisabeta I Tudor, Victoria și Elisabeta a II-a Windsor). Imaginați-vă un tărâm, cu dealuri împădurite, mereu învăluite într-o ceață prevestitoare de rău, cu falnice castele în stil neapărat gotic-englez, strălucind în shower (= duș, i.e. o ploaie măruntă ca făina cernută), sub palide și răzlețe raze de lună anemică și ticăloasă. Peste tot bântuie fantome înfricoșătoare, gnomi, vrăjitoare mai rășchirate ca un baobab. Apoi, imaginați-vă un galop înspumat de cavaleri rătăcitori, înțoliți în zale, până-n dinți, neapărat venind nehaliți de la o masă rotundă, căutând vreun loc bun de turnir (azi, meci) și trecând pe lângă un donjon de castel, cu o fereastră îmbrăcată a la hollywood, în pânză de păianjen, la care jelește, ostatecă și fecioară neconsolată, o fragedă domniță…etc. etc. Vă ajunge ? Am vrut să fiu un pic sarcastic, dar în viața de foarte tânăr școlar, abia inițiat într-ale cititului, vă asigur că luam totul foarte în serios… Căzând totuși într-o dulce nostalgie, vă sugerez cântecul legendarului grup Queen – Who Wants To Live Forever. Fiind una dintre ilustrațiile muzicale ale cunoscutei francize Immortals („Nemuritorii”), cu Christopher Lambert și – nemuritorul – Sean Connery, piesa spune mult mai mult decât am vrut eu să scriu.
Dezvrăjirea Angliei – dacă mă gândesc totuși bine – a început cu un preambul, în anii studenției, acasă, la Cluj. Poate că unii își mai amintesc de un film foarte englezesc – After The Fox („După Vulpe”)… un amestec de cruzime și umor … tipic britanic… Începea șocant: un grup de oameni (tineri și bătrâni), înarmați cu lopeți, topoare, sape și alte specimene agrare din aceeași tagmă, descopereau (premeditat !…. – se poartă in țara lui Aghata Christie) în niște boscheți de pădure un cuib de vulpe cu pui. Mici și, probabil încă alăptați… Începe masacrul. Redarea – a la cine-verite – este odioasă, de o cruzime ce m-a oripilat. Vulpea-mamă încearcă cu disperare să-și apere puii dar…Mă miram că nu curge sânge și prin ecranul cinematografului. Ca prin minune, doar un pui scapă și fuge. Punct. Trece un timp și ne reîntâlnim cu fostul pui, acum un spledind exemplar de Cumătru’ Vulpoiu, o frumusețe de roșcat, singuratic, vânat cu aceeași acribie prin coclaurile Angliei de urmașii vajnicilor „ecologiști” de la început. Numa’ că tenacitatea anglo-saxonă pălește rușinos – versus viclenia inteligentă a animalului… Inteligența tenace a naturii. Tot restul filmului este versiunea britanică de umor – să-i zicem, cenușiu – a șirului interminabil de ratări ale oamenilor. Filmul are un schepsis: vă las să-l descoperiți Dv…. Azi, moda vânătorilor de vulpi a trecut, mi se pare că e și în afara legii. Iar la acest capitol britanicii nu glumesc deloc. Există acum un număr semnificativ de vulpi “urbane”: mai ales noaptea dar, uneori, le văd și în plină zi, aleargând pe străzi, printre mașini, prin parcurile ce abundă pe aici, prin cimitirele vechi; nu e nici o metaforă, sunt vulpi de vulpi… se află la mare concurență cu veverițele. Ciudat, vulpile de azi, ca și veverițele, sunt cenușii, nu mai sunt roșcate; or fi de import, de la yankeii de peste gârla Atlanticului (acolo am întâlnit exemplare la fel, tot cenușii, numa’ că veverițele yankee erau mai grase, deh, nivelul de trai ?…
4. ÎN LOC DE EPILOG…
Le roi est mort, vive le roi ! spuneau francezii… Cam același lucru spun și englezii. Cine, sau ce a murit pentru mine ? Britannia himerică, dar cât de ademenitoare. Cu Britannia copilăriei și tinereții mele a murit o epocă: prima jumătate a vieții mele e legată de Cluj – acolo m-am născut și școlit, pe malurile Someșului am trăit cam până la vreo 35 de ani. Apoi, am plecat pe malurile Mureșului unde am trăit a doua jumătate a vieții. Îmi plăcea la nebunie să le reamintesc prietenilor mei arădeni că trăiesc pe malurile râului care îmi poartă numele (Sic ! ce plăcere sadică !…). Acum trăiesc pe malurile Medway-ului, în “județul” Kent… sper, a treia… jumătate a vieții…
Când mă gândesc că, la început, n-am vrut Anglia, dar, apoi, am sfârșit prin a mă îndrăgosti de ea…
Long live Britain ! De ce? PENTRU CĂ EXISTĂ!
În episodul următor vom plonja direct în stradă. Raționamentul este simplu: civilizația înseamnă urbanism (cam pleonastic, căci urbs-urbis și civitas-civitatis sunt, în latină, tot un drac); urbanismul înseamnă comunicare interumană (de vreme ce ne înghesuim mai mulți pe aceeași felie); comunicarea are nevoie de spațiu comunicațional; cel mai bun spațiu de acest fel este strada; pe stradă circulă, se ciocnesc, se intersectează oameni; omul, cică, sfințește locul; ERGO: strada este prima scenă, unii actorii umani dau seama de ceea sunt ei în crunta realitate. Prim-balerinul sau junele-prim este acel ordinary man… Voi încerca să vi-l prezint pe englezul/britanicul de rând. The Street Show. Dar cum toate au un început, și conform preceptului politeții britanice – ladies first – aici voi deschide spectacolul străzii cu Despre muierea (englezoaică…) și alte belele sau lighioane… Până atunci,
God save the King and Britain!
