DE PE MALURILE MEDWAY-ULUI, PE CELE ALE SOMEȘULUI | DE LA CHATHAM, LA CLUJ, VIA ARAD (3)
1. Gustul amar al istoriei…
Istoria – mai precis, conștiința istorică – nu este o simplă rememorare și judecare (mai mult sau mai puțin critică) a trecutului… înseamnă (poate, în primul rând!) o asumare a acestui trecut… Noi, cei de azi, nu ne putem simți mândri sau vinovați de ceea ce s-a petrecut înainte de venirea noastră pe astă lume; am găsit-o „pret-a-porter” / „ready-to-wear”… devenim responsabili abia după ce „ne-am îmbrăcat” cu ea… fie prea „strâmtă”, fie prea „largă”… vorba miticilor: „asta e!”…
Vreau acum să „refac” insolitul triunghi Cluj-Arad-Chatham. Nu voi urma un fir neapărat cronologic, ci mă voi lăsa dus de valurile de flash-back-uri ce-mi asediază mintea, chiar în clipa de față…
a) În a doua jumătate a ultimului an de liceu (așa cum menționam în părțile precedente ale acestui „episod”) învățam, de mă rupeam, istoria Clujului. Apoi. Oradea, Baia Mare, Suceava… Pe măsură ce câștigam și mergeam mai departe… Reprezentând urbea mea (altături de alți patru nebunatici), debutam în concursul TV național „Cheia orașului” [realizator – Emil Ghițulescu; examinator – Mihai Florea]. Autoritățile clujene de atunci au avut grijă „să ne bage mortu’-n casă” cu marea responsabilitate ce apăsa pe umerii noștri… mai ales ai mei, fiind „puștiul” și singurul născut, școlit și trăit exclusiv în orașul de pe Someșul Mic… E drept, ne-au și scos pe toți „din producție” (cred că eu am profitat cel mai mult, scăpând de școala care, zău, mă plictisea!)… Ei bine, în cursul „documentării” pentru concurs – asistat și de cadrele de specialitate ale U.B.B. – am întâlnit (adesea…?!) expresia „Clujul este (paradoxal!) un oraș fără (prea multe?) monumente istorice”!?… Evident, comparativ cu alte vestite centre istorice ardelenești… „Măi, să fie!” (acum, aș putea zice „fuck!”)… Sar acum peste timp, și-mi amintesc, extrem de limpede, romanul lui Romulus Zaharia, „Ademenirea”, unde „eroul principal” este Clujul cumpliților, mocirloșilor ani ’45 – ‘ 65 (pentru mine, luați ca extreme!). Mai precis, Universitatea și studențimea acelor ani… urma să intrăm în ceea ce N. Labiș considera că „trăim în miezul unui ev aprins”… Și, din nou îmi amintesc anul 1970… Un gând, încă foarte periculos, chiar în acei ani: ne falsificăm istoria de dragul unui „național-socialism” aiurea! Oameni de bună credință și intenție m-au sfătuit – încă de atunci – „să-mi țin gura”… Grea sarcină, până și în ziua de azi, ajuns un boșorog insignifiant… Rețineți, boieri dumneavoastră: aceasta a fost prima premisă!
b) A doua premisă: ea mă trimite la Arad (primii ani după Decembrie ’89)… Îmi amintesc de regretatul meu prieten – doctor în arte vizuale – Virgiliu Jireghie. În prima jumătate a anului 1990 (deci, după „Revoluție”…) mă găseam, pe atunci, profesor de științe socio-umane (venit prin „detașare” <și… însurătoare… horribile dictu!…> de la Cluj) la un bine-cunoscut liceu din Arad. Abia ceva mai târziu, am făcut „saltul” (prin concurs) la „profesoratul academic”… La acea vreme, noi, profii de științe sociale, trebuia să fim „denazificați”: ca atare, n-am avut „voie” la catedră până la reînceperea unui nou an școlar 1990-1991… Dar salariul venea… Perioadă fără cap și coadă (ar fi prea puțin să zic „aiurea”!…). Deci eram liber (dar plătit!) să tai, într-o veselie, frunză la câini… Atunci m-a „înhățat” distinsul și regretatul meu viitor prieten – Virgiliu Jireghie. Tocmai înființase primul post-tv Arad. Cum într’ale jurnalisticii nu eram chiar străin, a fost o plăcere să colaborez cu domnia sa (o scurtă perioadă, totuși). M-a scos din marasmul tocării neașteptatului „timp liber”, mai mult prin berăriile arădene… Ce am învățat de la un maestru al privitului în jur (prin obiectivul camerei de filmat)?: În primul rând, să văd cu complet alți ochi, orașul! Să știu cum să privesc (dar să și văd!) superba arhitectonică (eclectică, dar splendidă!) a urbanisticii de pe malul „râului care-mi poartă numele”… sorry, nu mă pot abține… Sine ira et studio… că-i de origine maghiară, germană, evreiască… într-un oraș unde „s-a copt” spiritul Marii Uniri de la 1918! Chestia asta o „măcinam” în secretul gândurilor mele și la Cluj, în anii ’70, dar eram supus legii Omerta… La fel și cu istoria locului… nu mă puteam lua după istoriografia de tip Motanul Arpagic… Marea deschidere a ochilor (mei) „larg închiși” [vă mai amintiți de filmul genialului Stanley Kubrick – „Eyes Wide Shut”- 1999?] o va face reputatul istoric Lucian Boia – dărâmătorul de mituri protocroniste comuniste… Deci, boieri dumneavostră, iată cea de-a doua premisă…
c) Iar acum, „să sar” – direct – în Chatham upon Medway și, indirect, în Anglia (prin extensie, U.K.)… Prima impresie (pe care am menționat-o insistent, încă în „Un ardelean la Kingsway House”), a fost că englezoii nu se grăbesc deloc să dărâme spre a construi! Chiar de era vorba de vreo coșmelie (da’ ce „coșmelie” când e vorba de sec. XIV, XV ș.a.m.d.?). Există tradiția unei griji sfinte față de tot ce le putea aminti trecutul! Prin opoziție – la Cluj – (din câte știu), singura construcție din sec. XV rămasă în picioare (și bine întreținută!) este casa în care s-a născut Matei Corvin… (Matyas kiraly szulohaz); acum adăpostește (cel puțin, Rectoratul!) Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu”, mai nou, numit Universitatea de Artă și Design… O casă în stil gotic și renascentist. La englezi, cel puțin în Kent (ținut super-istoric!), cam la tot pasul vezi clădiri ce amintesc de perioada elisabetană (stil „Tudor”) și apoi, venind… spre prezent. Ce să mai vorbesc de impozantele ruine ale castelului-fortificație din Rochester (prelungire – în conurbație – cu Chatham & co.), care datează cam de pe vremea lui William I – the Conqueror? De câte ori n-am fost cu nepoțelele mele englezoaice pe acolo! Tot în Rochester se află a doua catedrală (în ordine de succesiune în timp) din Regatul Angliei. Sec. XII-XIII ! Și câte și mai câte! Să mai vorbesc de Canterbury (un fel de leagăn al limbii engleze culte!)? La doi pași de „noi”… Cât sunt toate de îngrijite cu pioșenie? Să nu uit să menționez că pe deasupra zonei, unde am locuit cei patru ani, se afla culoarul principal de zbor al Luftwaffe – spre Londra – în timpul marii „Bătălii a Angliei” (al Doilea Război Mondial)… Ruine mai noi (poate și mai mărețe) și care atestă încăpățânarea unui popor de a fi „încăpățânat” în a se bate eroic… Mă consolez cu gândul că și la noi, în Ardeal, avem nemaipomenitul Castel al Corvinilor (corbul, deși rudă cu cioara, este simbolul multor familii nobiliare medievale, inclusiv din Valahia…). Mă mai consolez și cu constatarea că, în zilele noastre (trecând peste naționalismul șchiop și chior al unor români – d’ai noști’…), a început reabilitarea multor castele și conace străvechi din tot Ardealul. Cu ce fonduri, Doamne?… În mare parte din Bula lu’ Pândaru (să vezi și să nu crezi!… ). Aceasta a fost, boieri dumneavoastră, cea de-a treia premisă!…
2. Întorși cu curu’ spre „Republica”, cu nasul înfipt sub „coada calului lui Mihai Viteazul” și cu privirea îndreptată spre „Belvedere”…
Dacă vă imaginați că intenționez să vă „recit” istoria Clujului (pe care, chiar că o am în dej’tu’ mic!) vă înșelați amarnic… Ar fi și plictisitor… în definitiv, cei mai curioși, găsesc puzderie de date, nu neapărat, în cărți și manuale de istorie, ci, mai simplu, în puzderia de ghiduri și pliante turistice…Voi face, uneori, unele referiri la trecutul glorios, dar numai de amorul umorului…
Să începem cu „explicitarea” titlului acestui paragraf… În anii comunismului clujean, printre primele blocuri „centrale” și „monumentale”, s-a aflat și cel din actuala piață Mihai Viteazu’. La parter, cu ieșirea în spate, în curte, s-a inaugurat cinematograful numit (întâi) „Republica”… primul din Cluj, dotat cu ecran panoramic și instalații stereo…Mai recent, poartă numele maestrului Florin Piersic. În copilăria mea (tinerețea sa), am fost vecini în cartierul „Andrei Mureșan(u)”. Distanța (strict lineară) = cca. 150-200 m.
Mai târziu, pe „Felekvar” – o colină înfiptă în inima Clujului (actual!) – fostă fortificație habsburgică – s-a construit modernul hotel în trepte, „Belvedere”. Devenise „perla” industriei hoteliere din Cluj. În jurul lui s-a țesut un banc fain. Deșii miticii sunt mai buni ca noi la miștocăreală, totuși nici noi, ardelenii nu ne lăsăm. Numa’ că noi, nu „sărim”, nu ne grăbim, riscând a fi superficiali!… Pe acele vremuri „glorioase” în Cluj trona un prim-secretar (de județ!) – originar din Curtici-Arad (!) – numit tov. Mocuța (prenumele nu mi-l mai amintesc). Ăsta (iertate fie-i păcatele… în Iad!) era „mai catolic decât Papa”… La orice indicație dată de Motanul Arpagic, el plusa!… Să fie mereu Cluju’ fruncea!… La un moment dat (delir naționalist-comunist!) și-a amintit (nu era prost!) că „Belvedere” este și numele unui palat din Viena unde s-a semnat (1940) Diktat-ul de „cedare a Ardealului către Ungaria hortistă” (mai precis partea de nord-vest, inclusiv Clujul… și zona secuimii). Deci, cum să poarte frumosul hotel clujean (care, chiar că era într-o zonă de „belvedere” asupra urbei) acest blestemat nume? S-a hotărât: schimbare! Din câte îmi mai amintesc, a fost „rebotezat” parcă „Napoca”… Problema era că deja exista un alt hotel, tot, relativ, nou, cu acest nume, pe malul Someșului (zonă, tot splendidă!). Nu mai știu cum a fost „rebotezat” cel din urmă, oricum, pe clujeni îi durea, undeva la spate, de toate fițele tov.-ului Mocuța, numa’ ca să-i fie pe plac… știm noi cui…!
Pe de altă parte, între blocul cinematografului „Republica” și Palatul Poștei (clădire valoroasă, dar stilistic, detestabilă… după mine…) într-o piață (Mihai Viteazu’) ce se formase, la indicațiile „prețioase” ale Motanului Arpagic, s-a „trântit” statuia ecvestră a lui Mihai Viteazu’… operă decentă – comparativ cu altele (omonime) din alte orașe ale țării… Dezvelirea: 17 decembrie 1976; autor – Marius Butunoiu. Și aici, „istoricii” clujeni au „cârtit”… Se zice că Mihai Vodă era stângaci, dar la statuie, purta arma sa favorită (ghioaga), în mâna dreaptă… Povești! M-am dus personal și am studiat atent „locul faptei”… ei bine, în dreapta ține hățurile calului iar în stânga, ține mâna lipită pe teaca sabiei… Ghioagă?… nema! A fost o întreagă aventură cu plasarea ei în Cluj! (la concurență cu Alba Iulia!). Deși Marele Voievod nu a avut tangență cu Clujul, se zice că fiul său Nicolae Pătrașcu ar fi studiat aici, la Colegiul iezuit… [… și a venit momentul să-mi cer umile scuze, boieri dumneavoastră: printr-o regretabilă confuzie a memoriei mele – deh, vârsta! – în loc de Nicolae Pătrașcu, am scris Benone Neagoe (în partea a II-a, paragraf 1, a acestui episod)… Mea culpa …miliarde de scuze!].
A sosit momentul bancului promis – corelând cele trei „elemente”: „Republica” – Statuia ecvestră pomenită – Hotel „Belvedere”… Din „Dragoste în vremea holerei (…comuniste)” [Plecăciune și iertare, pentru „adăugire”, maestre Gabriel Garcia Marquez!], clujenii adevărați au copt-o (din dragoste pentru Clujul lor adevărat!): Clujenii s-au întors cu curu’ la „Republica”, și-au vârât nasul sub coada calului lui Mihai Vodă (ghiciți unde?!…) și și-au ațintit privirile spre „Belvedere”… (pentru că e spre Vest și e menită să arate o priveliște mai frumoasă)!… Formularea – uneori, mai puțin frustă – a fost o vreme prea subtilă pentru „băieții cu ochi albaștri”… Dar în timp, li s-a luminat și lor tărtăcuța… așa că… unii care și-au permis să spună bancul, chiar în „cercuri aparent sigure (!)”, au cam dar de dracu’…
De fapt, poveștile vesele cu Clujul și caii au dus la pariuri, unde mulți au fost „fripți bine”. Inclusiv eu, din păcate… Să mă explic: în vremea tinereții noastre zglobii, cum nu locuiau toți pretenii chiar în buricul târgului, ne dădeam rendez-vous în centru, chiar la statuia ecvestă celebră a lui Matias Rex (compromis terminologic între română și maghiară: nici în ungurește <kiraly>, nici în românește <rege>; s-a adoptat latinescul < Matias rex>!). Nouă, băieților, ne convenea: la câțiva pași era Terasa „Conti” (vechiul hotel <<Continental>>, unde a adăstat pe vremuri și cunoscutul Jean Marais – când se turna, în zona „Cheile Turzii”, coproducția româno-franceză „Șapte bărbați și-o ștrengăriță”). Acolo – în zilele bune, i.e. când eram „în bani” – ne destrăbălam cu beri… Evident, gagicile nu se lăsau mai prejos! Dar ca să facem mișto de ele, nu spuneam că ne vom întâlni la „statuie”, ci la… cojones (am dat-o în spaniolă; bănuiți ce însemnă în jargon iberic…). Referirea era la testiculele uriașe ale armăsarului lui Matei Corvin. Ben-sur, între noi, foloseam termenul neaoș românesc… Dar nu aici era problema… Dacă doreai să faci ceva bani pe spinarea unor „fazani” (de preferință, chiar clujeni!) puneai pariu: câte și care picioare ale calului lui Matei Corvin sunt ridicate? Ei bine, niciunul! Dar să știți, cu chestia asta s-au fript o groază de tipi și… au plătit… beri… Culmea, în primul rând… clujeni (inclusiv eu!)… După ce „am luat-o, și eu, în freză”, fiți siguri că „m-am despăgubit” din plin cu alți … fraieri… Apoi, mutatis mutandis, am extrapolat „rețeta” și în cazul lui Mihai Viteazul (tocmai fusese instalată!). Aici „treaba” e că roibul lui Vodă avea piciorul din față-dreapta ridicat și nu ținea nici o ghioagă-n mână! (nu mai vorbesc de stânga-dreapta!). … Apoi, am început să îmbătrânim și ne-am mai ogoit…
Revenind la filmul în care juca Jean Marais (coproducția! 1967), mai am câteva „bârfe” de zis: nu a mai fost cazul – „ei cu actorii, noi cu caii”… Alături de Jean Marais au jucat Florin Piersic, Jean Lorin Florescu, Șerban Cantacuzino. Apoi, o prezență insolită (rolul „ștrengăriței”) – Marilu Tolo… Bârfele de pe Dâmbovița-river zic că muierea s-ar fi încurcat cu un român (devenind Marilu Dobrescu?…), apoi… D-zeu mai știe… a intrat (pentru mine) într-un anonimat definitiv. Unii zic că filmul ar fi fost un fel de „replică șampanizată” la un text din Jean Cocteau. Ceva tipic comediei de bulevard, a la francaise… Nu știu… am văzut filmul – la vremea lui – și m-a lăsat de „lemn Tănase”… Față de „marea cinematografie franceză”… s’avem pardon!…
Important este că cele relatate de mine, până acum, sunt tot atât de eterice ca o poveste de vară nordică… îmi place că vajnicii cai au avut un rol ceva mai semnificativ decât cel al oamenilor. Voi reveni cu alte impresii – adânc subiective! – după prima mea întâlnire serioasă cu radio-activitatea cea „tămăduitoare”… Nu cred o iotă din tot ce mi se spune, spre a mă „aburi”. Sunt suficient de pregătit și sceptic (științific vorbind) spre a privi în ochi…. Vă amintiți (unii?) sketch-ul tv. prezentat, cu mulți ani în urmă, de Teatrul Evreiesc de Stat, unde un pictor fițos, le spunea celor nedumeriți de „mesajul” său pe pânză: „Dom’le, d-ta ai privit vreodată vântu’, drept în față?…” Mișto bășcău!
În schimb, eu am privit, „drept în față”, cu oroare (!), ce se întâmplă cu multe monumente din Cluj (dar și de aiurea): mulți loviți de dambla, dat mai ales chinuiți de „talent”, se exprimă prin graffiti, pe unde-i apucă… „chinurile creației”… de preferință, pe monumentele istorice refăcute cu multă migală… (de efort, ce să mai vorbesc!…). La Constanța – de pildă – recent, au avut ce-au avut cu clădirea Cazinoului… Câți bani, efort și timp s-au investit pentru refacerea (extraordinară!) a unui monument arhitectonic de referință (Art Nouveau)! Ei bine, în Anglia, cei „prinși” (și dovediți!) cu așa ceva, se aleg cu o astfel de sancțiune pecuniară, de ajung să nu mai îndrăznească să pună mâna nici măcar pe tacâmurile de la masă! Parol! La noi, de ce dracu’ nu se poate?…
Gata pe azi, am obosit…mă duc să mă „întind” pentru o improprie siestă… Așadar, NO, SERVUS de la CLUJ!… „Arădeni, voi nici nu știți în ce oraș frumos trăiți”… Citiți ce scrie pe soclul bustului lui Bujor Buda (lângă „Astoria”…). Păcat că-i șes și crăpăm (cu toții!) de cald…
Citește și:
- DE PE MALURILE MEDWAY-ULUI, PE CELE ALE SOMEȘULUI | DE LA CHATHAM, LA CLUJ, VIA ARAD (2)
- DE PE MALURILE MEDWAY-ULUI, PE CELE ALE SOMEȘULUI | DE LA CHATHAM, LA CLUJ, VIA ARAD (1)
- seria AMINTIRI DIN COPILĂRIA CRETINIEI MELE
- seria de reportaje UN ARDELEAN LA KINGSWAY HOUSE
