DE PE MALURILE MEDWAY-ULUI, PE CELE ALE SOMEȘULUI | DE LA CHATHAM, LA CLUJ, VIA ARAD (5)
1. Luptând cu morile de vânt: Este Clujul un oraș unguresc?…
…De ce nu un oraș german (săsesc)? Sau, mai realist: de vreme ce Clujul este pe teritoriul statului român (de la 1918… 1920), de ce nu, un oraș românesc?… Poate, patagonez?…
Formularea unor astfel de interogații n-are – în sine! – nimic malign, dar într-un context istoric ca cel actual – unde naționalismele se cam exacerbează, peste tot în Europa – problema devine delicată, mai ales pentru un român ardelean… Aici ne jucăm cu focul! Cu acest puzzle m-am ciocnit de multe ori la viața mea… de la discuțiile cu unii dintre bunii mei prieteni maghiari (încă din fragedă pruncie!), la prima afirmație netă, ce m-a pus, serios, pe gânduri: în 1979, în (fosta) RFG, la Hanovra, când a trebuit să completez (ad hoc!) formularele înscrierii pentru o bursă de ședere, la un Congres Internațional de Logica, Metodologia și Filosofia Științei, cineva, de la secretariatul (german) al respectivului congres, s-a uitat nedumerit la numele localității scris pe hârtie – Cluj (Rumanien cu umlaut pe a!). Atunci am plusat: Klausenburg! Și m-am ocoșit, „și mai abitir” – Kolozsvar… „Oh, ja! Zeit; aus… Ungarn!…”. M-am „înfoiat” și am trecut pe engleza internațională: „Cluj (Cluj-Napoca, from 1974) is a Romanian town and a well-known University Center; Klausenburg and Kolozsvar are German and Hungarian names respectively of this Romanian town!”; reacția… „Hm, egy magyar varos …” (în original!)… Să pic în cur, nu alta!… Cum se făcuse coadă în spatele meu (majoritatea petenților veneau tot din țări, pe atunci,n comuniste…), am lăsat-o baltă… Da’ țin minte, clar, ca și cum ar fi fost ieri…
Boieri dumneavoastră, cred că v-ați întâlnit cu situația ilară (dar de râs mânzește!), când – noi toți – auzeam sau citeam că Budapesta este capitala României… niciodată n-am întâlnit însă situația în care să se spună că București este capitala Ungariei!… Asta spune ceva! Și vă mai mirați când (eu) îndrăznesc să zic despre Românica – „o țară din lumea a III-a din U.E.”?!… Oricum, mă consolez cu gândul că – spre deosebire de Bula lu’ Pândaru – numele de Cluj / Kolozsvar / Klausenburg – este foarte cunoscut în lume! Chiar în Anglia locuind, englezoii mei dragi nu ezitau să recunoască numele orașului meu natal. Cu o mențiune (la care contribuiam și eu, zicându-le că vin din Dracula’s Land…), mai toți răspundeau „Oh, Transylvania!”… Da’ știau și de Cluj!… „capitala Țării lui Dracula”… Am făcut, zău, bătături pe buci, de câte ori am picat în cur!…
Ergo: să revin la interogația „Este Clujul un oraș unguresc?”… Din ce punct de vedere?: istoric, lingvistic, arhitectonic ș.a.m.d.? Morala? Vorba prof. Adrian Cioroianu – „puțină istorie nu strică!”…
2. Prolegomene la o „etno-neaoșism-ologie” aplicată
Cum spuneam și în alte rânduri, nu am intenția să vă stric cheful cu relatări istorico-eroice amănunțite despre Cluj. În titlul paragrafului, am introdus un concept inventat ad-hoc, plecând de termenul cunoscut de „neaoș”. Pentru că am de gând să arăt că se poate face o trecere în revistă a evoluției structurii etnice a Clujului (în fapt, a oricărei localități din Românica) fără a cădea în păcatul unui naționalism deșănțat (așa cum „se mai practică”, alocuri, și pe la noi…). Teza de bază de la care plec este următoarea: nu există puritate etnică absolută în cazul niciunei localități mai „răsărite” din lumea aceasta. E.g. visul nazist al „arianului pur” (… pleonasm!) este o fantasmagorie psiho-patologică dovedită… Există chiar un substrat biologic obiectiv – analog: fără variabilitate („motorul” selecției naturale și deci, al evoluției unei specii) lumea vie nu poate progresa. Evident, hazardul nu se lasă trișat și își face și el „jocul”: există erori și în lumea viului. Experiența istorică ne arată clar că acolo unde sunt comunități mici, izolate unele de altele, (genetic, implicit etnic), condamnarea lor la dispariție este o certitudine… Pe această bază, construcția unor teorii despre „superioritatea cultural-civilizațională” a unui popor / grup etnic față de altele, devine superfluă! Gata cu teoria!…
Istoricii (mai ales, cei locali, dedicați) au probat că pe aceste meleaguri s-au perindat – de-a lungul timpului – mai multe valuri de populație și că au existat mai multe… „Clujuri” (nu pot zice „mai multe Napoace”?!…). E drept, situate extrem de aproape unele de altele (chiar lipite). În fapt, mai ales în țara Unchiului Sam, există destule localități ce poartă (repetitiv, ca veșnică readucere aminte) numele unor așezări din Europa (există chiar și toponimicul Transylvania!).
Pentru simplificare (și… din lene…) voi cita direct din Wikipedia: «Istoria Clujului începe cu popularea teritoriului orașului modern de triburi de daci și celți, care se presupune că au dat zonei denumirea de Napoca, și cucerirea acestuia de către Imperiul Roman. Promovat la rang de colonia, castrul roman Napoca este pentru o perioadă capitala provinciei Dacia Porolissensis. După retragerea romană și secole de invazii ale popoarelor migratoare, Clujul a fost repopulat cu coloniști sași în secolul XIII, aceștia constituind majoritatea populației până în secolul al XV-lea, orașul devenind ulterior majoritar maghiar. Clujul a găzduit mai multe sesiuni ale Dietei Transilvaniei și a fost capitala administrativă a Principatului Transilvaniei în secolul al XVIII-lea și secolul al XIX-lea (alternativ cu Sibiul). În secolul al XX-lea Clujul a devenit parte din România, iar populația orașului s-a schimbat treptat din majoritar maghiară în română».
Să continuăm, tot pe scurt, cu Demografia Clujului. «Conform recensământului din 2011, populația municipiului Cluj-Napoca în acel an era de 324.576 de locuitori, în creștere față de recensământul din 2002, când se înregistraseră 317.953 de locuitori. Din punct de vedere etnic, populația orașului era alcătuită din 245.737 români (75,71%), 49.565 maghiari (15,27%), 3.273 rromi (1,01%) și 2.601 alte etnii (8,01%). (…) Apartenența religioasă era majoritar ortodoxă română, de această confesiune aparținând 212.975 de oameni (65,62%). Restul populației era împărțită între un număr mare de culte: reformați (9,73%), romano-catolici (4,6%), greco- catolici (4,36%), penticostali (2,49%) și baptiști (1,11%). Aproximativ 9% din populație nu și-a precizat apartenența religioasă la recensământ sau nu are una».
Mda, datele sunt destul de vechi, dar nu dispun de altele… E de presupus că – odată cu „ocuparea” Clujului de noile valuri de studenți străini și de asiatici (mai ales din Asia de Sud și Sud-Est – sărmani căutători ai unei vieți mai bune), structura etno-religioasă s-a mai schimbat… dar pentru mine, acum, nu are nici o relevanță deosebită… Trebuie să răspund la întrebarea formulată în titlul primului paragraf…
Mda, după mitici, „noi”- clujenii și , în general, ardelenii – suntem niște boanghine… Un fel de periorativ la adresa celor născuți în Ardeal (cu sensul de „maghiarizați”?….). Miticii (?), n-au decât, nouă ardelenilor ni se rupe-n paișpe… O altă „legendă”, ce a circulat – vreme bună – era că dacă nu ceri pe ungurește ceea ce vrei să cumperi într-un magazin cu angajați maghiari, nu ești servit… O fi (sau, mai bine zis, poate o fi fost…). Cert este că – în toată copilăria și tinerețea mea clujeană – nu m-am întâlnit cu așa ceva. În general, clujenii get-beget vorbesc sau o mai „bunghesc” pe ungurește și nu e de mirare să auzi – curent – pe străzile sau în instituțiile Clujului vorbindu-se maghiara (inclusiv de către români ardeleni!). E o stare de normalitate! Trăim într-o lume multi-culturală (deci și multi-etnică)… Pe vremea lui Funar-bacsi (ex-primar de tristă amintire), s-a ajuns ca nu numai băncile din parcuri, ci și coșurile de gunoi de pe stâlpii străzilor (!) să fie vopsite tricolor! Câte bancuri nu s-au născut atunci… dar și reacții – la fel de necivilizate! – din partea unor capete înfierbântate, de altă etnie (în primul rând, maghiară). În școală (grdiniță, ciclurile primar-gimnazial-liceal, la facultate) am avut – absolut normal! – colegi maghiari. Dar și de alte etnii… evrei, germani, chiar și sârbi…). Noi, cei tineri ne înțelegeam aproape perfect între noi… Nu țineam cont de capetele înfierbântate și manipulate de interese complet străine adevăratului interes național… Restul… lucrurile curgeau normal, cu sau fără antipatii sau parti-pris-uri, subiective sau dictate de rivalități de altă natură decâte cele etnice… ca în orice comunitate (mare sau mică) de pretutindeni. Doar o mențiune specială (probabil o impresie mai mult subiectivă): anii comunismului (cel puțin, apucați de mine) în Cluj, nu au prea afectat normalitatea unui stil de viață clujean (așa cum am văzut prin alte locuri; înclusiv în Ardeal). Perioada cea mai sumbră au reprezentat-o anii de super-austeritate economică impusă de „plata datoriilor”… „Baiul” cel mare a fost perioada prim-secretarilor PCR la nivel de județ, „tovarășii” Ștefan Mocuța (cu origini curticene… sic!) & Ioachim Moga (vinovat și condamnat pentru genocidul din decembrie 1989)… Îmi amintesc, cu zâmbet amar: la o „vizită de lucru” a Motanului Arpagic & Ovarășei Codoi, pe traseul de la Aeroport la sediul de partid, în zona Mărăști, „băieții” au vopsit (la propriu! parol!) toți brăduții (proaspăt sădiți) pe marginea drumului, în verde!… să pară orașul mai primitor! Ha,ha,ha!… (da’ nu-i râsu’ meu…). Dar tot așa, după experiența tristă din alte orașe, probabil tot alte „vizite de lucru”, Motanul Arpagic nu a fost „plimbat” și prin cartierul Gheorgheni (unde locuiam în acei ani), să nu-i vină, și aici, „ideea genială” a îndesirii blocurilor de locuințe… De aceea, acest cartier, mai ales partea mai veche (din anii ‘65-’66) arată azi ca un parc autentic!… Să nu fiu exclusivist! Majoritatea cartierelor noi (deja terminate – la propriu!) și care „încercuiesc” orașul (acum, de la mare distanță…) au fost amenajate după criterii de civilizație autentică… Dar dacă tot am pomenit de arhitectura orașului, ei bine, pot spune – cu mâna pe inimă – că zona central-urbană a Clujului modern (a doua jumătate a sec. XIX – prima jumătate a sec. XX) poartă clar o amprentă maghiară. De fapt ceea ce am numi, cu rezervele de rigoare, azi, un oraș unguresc (lucru valabil și pentru Oradea, Arad, Satu Mare, Timișoara, Târgu Mureș ș.a.m.d.). Dar și epitetul de „maghiar” este relativ: de fapt și în Ungaria s-au preluat diverse stiluri „la modă” din Imperiul habsburgic, de la barocul târziu la toate fițele eclectice dintre cele două secole menționate. Să nu uităm: și în Cluj s-au păstrat amprente germane, evreiești chiar armenești (e.g., Gherla), la fel ca pretutindeni în Ardeal. Din nou, o nor-ma-li-ta-te!…
Voi încheia acest paragraf cu o referirea la viața cultural-spirituală (în primul rând, maghiară) din Clujul contemporan. Pe bună dreptate, ungurii clujeni se mândresc că vorbesc o maghiară (literară!) mult mai curată ca la Budapesta și restul statului ungar… O recunosc persoane „avizate”!… NO, „annal jobb es szebb Kolozsvarrol!”… O ultimă amintire („la temă”): anii 1974-80. L-am cunoscut (și am devenit prieteni) pe Deak Tamas – scriitor clujean, de limbă maghiară (de etnie, evreu), emigrat și decedat la Budapesta, la scurt timp după plecarea „acolo” (cauza? inima, bat-o vina!). Ceea ce m-a făcut să-l caut – insistent – și să-l găsesc, apoi să cultiv relația noastră, a fost afinitatea amândorura pentru burlăcie: el tocmai ieșise dintr-un mariaj ratat, eu eram – pe atunci, burlac convins (până am dat și eu de dracu’…). Câteva romane – devenite, la vrema aceea, celebre, mult gustate de public – au fost traduse și în limba română: „Memoriile unui celibatar”, „Un celibatar în lumea largă”, „Maimuța plângăreață” (toate, Ed. Kriterion). Eu le-am savurat. Mai ales primul. Apoi, ultimul menționat, relatează despre un celebru bordel din Clujul dinainte de 1918 și apoi, interbelic… Evident, se chema „La Maimuța plângăreață”!… savuros! (mai ales finalul, în care „lucrătoarele” erau trimise – de noul regim comunist-prolecultist – în „producție” ‹la propriu!›). Făceam împreună plimbări destul de lungi prin neștiute cotloane ale orașului. De cîte ori am trecut (singur) pe acolo și n-am băgat nimic în samă… El m-a învățat cum să „citesc” orașul meu natal într-o altă cheie… Fascinant! Teoria lui era despre „lumea care și-a pierdut deminatea”… Eu, tocmai îmi cristalizasem convingerile mele ferme misogino-antifeministo-sexiste (sic!)… o țineam langa cu „muieretul care și-a pierdut demnitatea” – exclusiv! – atunci când s-a apucat de poltikie… „Cea mai veche meserie din lume” își are totuși demnitatea ei…. Aveam – și pe vremea aceea – multe mândre (multe… „în paralel”…) dar fugeam ca dracu’ de tămâie” când le apucau pandaliile politice… Și azi avem astfel de exemplare grotești: Țața Șoșocoaia cea „șunculoasă”, Țața Gavriloaie of Deva, cea habotnică și defectă mintal… până și Țața Lavinioaia di Dej, „mămica ‹Legii mămicilor›”…
Așa cum regretatul prieten, Virgiliu Jireghie m-a învățat „să citesc” Aradul într-o altă cheie decât cea încetățenită pentru „venituri” ca mine, tot așa s-a întâmplat, mult înainte, cu alt regretat (pomenit deja) prieten, Deak Tamas… Despre afinitățile aruncării „privirii, cu alți ochi” asupra Clujului și Aradului… poate într-un alt material… Dixit…
Acum, chiar vreau să fiu „rău” :
Bancul care gâdilă orgoliul clujenilor:
La o școală din Oltenia, profesoara îi întreabă pe elevi:
-Copii, ce vă doriți să vă faceți când veți crește?
-Clujeni.
A propos de problema ecologică gravă de la Pata-Rât (zona gropilor de gunoi ale Clujului) – problemă prezentată și pe posturile naționale de știri tv. Clujenii înșiși se auto-persiflează:
În orașul de cinci stele/ Unde nu găsești o budă,/ Plebea cea aplaudacă,/ De mîndrie este udă.
Fă, Doamne, o lege nouă
Să nu pută-n Cluj a ouă
Fă, Doamne, la noi, la Cluj
S-aminoasă ca la Bruges
***
Dragi clujeni, cât de rău pute Cluju’ unde locuiți?
Vă rog să-mi răspundeți pe o scară de la 0 la Alin Tișe.
Vă mulțumesc.
***
„Au inceput sa puta beșinile din capul clujenilor?”
***
Fă, Doamne, la Cluj curat
Sa nu pută a…( n-am gasit altă rimă )…[preluări din folclorul local].
Citește și:
- DE PE MALURILE MEDWAY-ULUI, PE CELE ALE SOMEȘULUI | DE LA CHATHAM, LA CLUJ, VIA ARAD (4)
- DE PE MALURILE MEDWAY-ULUI, PE CELE ALE SOMEȘULUI | DE LA CHATHAM, LA CLUJ, VIA ARAD (3)
- DE PE MALURILE MEDWAY-ULUI, PE CELE ALE SOMEȘULUI | DE LA CHATHAM, LA CLUJ, VIA ARAD (2)
- DE PE MALURILE MEDWAY-ULUI, PE CELE ALE SOMEȘULUI | DE LA CHATHAM, LA CLUJ, VIA ARAD (1)
- seria AMINTIRI DIN COPILĂRIA CRETINIEI MELE
- seria de reportaje UN ARDELEAN LA KINGSWAY HOUSE
