În urmă cu vreun an și ceva, cu puțin timp înainte să ne părăsească, primesc o scrisoare electronică (acum i se spune mail) de la poeta nădlăcană și traducătoarea din limba slovacă, Dagmar-Mária Anoca (pentru cine nu a cunoscut-o: membră a Asociaţiei Scriitorilor din Slovacia, a Uniunii Scriitorilor, Artiştilor şi Oamenilor de Cultură Slovaci din Diaspora, a Asociaţiei Slaviştilor din România, a Societăţii Culturale şi Ştiinţifice „Ivan Krasko” din Nădlac).
Aflu de la dânsa o poveste cutremurătoare. Aceea a unei corespondențe inedite, nemaivăzute chiar. Și care mă mai și privea!
Vestea și felul poetic prin care doi scriitori au fost predestinați să se întâlnească, din păcate numai în scris (din fericire – bine că măcar atât), ne dezvăluie încă o dată că există conexiuni invizibile între oameni și că forța misterioasă a poeziei dă și mai multă greutate cernelii pe hârtie. Unul dintre ei este tatăl meu. Celălalt, un cunoscut poet ceh. Și numai unul dintre ei în viață. Vă las să ghiciți care. Iar modul nebănuit în care au reușit ei să comunice prin intermediul poeziei, fără să se fi cunoscut și întâlnit vreodată, vă invit să-l descoperiți în rândurile care urmează:
„Dragă Andrei Mocuța,
Cred că vei fi surprins de scrisoarea mea. De fapt îți scriu sub imperiul emoției pentru că după o vreme îndelungată, prin intermediul poetei Viera Benkova din Serbia, a ajuns la mine rugămintea unui poet ceh, scriitor, om de cultură și aș spune chiar un om de acțiune, dacă e adevărat ce scrie pe internet, un domn pe nume Tomáš Koloc.
Viera Benkova mi-a retrimis scrisoarea adresată ei de către domnul Tomáš Koloc, care se pare este responsabil, editor al unui ziar de cultură pe internet, în limba cehă, „Kulturni noviny”, scrisoare în care cere să fie pus în contact cu mine (Dagmar Mária Anoca), traducătoarea unor poeme de Gheorghe Mocuța. Poemele l-au impresionat și i-au câștigat inima, simțindu-se frate cu poetul roman. Vrea să-l pun în legătură cu poetul român. Am să-i scriu care este adevărul, dar îți trimit articolul (tradus de mine) despre cum au ajuns la el poemele, precum și poemul (în original și în traducerea mea) pe care l-a scris sub influența poemului regretatului nostru prieten, Gheorghe Mocuța, tatăl tău. Versiunea în română mai suportă cizelări, dar sper că se poate înțelege despre ce este vorba. Koloc ar vrea să îl cunoască pe poet, să ia legătura cu el. Presupun că, aflând adevărul, ar vrea să te știe pe tine. Eu însă m-am gândit să las acest lucru la latitudinea ta. Îți scriu aici mailul lui și dacă vei dori, îi vei scrie, dacă nu vrei, nu-i scrii. După cum mi-a comunicat, știe germană, franceză și presupun că și engleză. Sub traducere sunt notate adresele de pe net unde găsești unele date referitoare la Tomáš Koloc.
Îți atașez textul lui:
Poemele au, şi ele, un destin al lor, referitor la modul cum au luat fiinţă, acesta fiind, uneori, tot atât de încurcat precum cel al oamenilor. Stăteam întinşi, eu și vechiul meu prieten, Martin (cu el merg în excursii de mai mulţi ani – pentru că el a divorţat de una pe când eu nu m-am însurat cu nici una…), în nordul bătrânei noastre patrii (un conglomerat de state dunărene), într-un cort sub un smochin, când veni vorba despre sătucurile cehe şi slovace din Banatul românesc. Martin, deşi a parcurs toată Europa ca reprezentant comercial, auzea pentru prima dată despre ele – şi într-o clipă s-a entuziasmat de ideea unei astfel de călătorii în căutarea rădăcinilor. După ce s-a întors acasă, printr-un joc al coincidenţelor, a fost trimis în călătorie de serviciu într-un oraş transilvănean care e situat cam la două sute cincizeci de km de locurile acelea. Când tocmai cugeta asupra viitoarei sale călătorii, în aeroportul din Cluj a pierdut iremediabil buletinul şi astfel s-a trezit ca în filmul „Terminal”. Nu putea merge nici încoace, nici încolo. După ce a prezentat carnetul de șofer şi dovada de asigurat, după o îndelungată negociere a reuşit măcar să fie lăsat să meargă la întreprinderea care îi fusese destinaţia iniţială. În calculatorul întreprinderii, fiul lui i-a trimis de-acasă paşaportul scanat. (Pentru deplasările în ţările Uniunii Europene nu folosea paşaportul) Cu acest document în mână s-a înţeles cu organele locale să i se permită să plece cu o cursă aeriană internă – în capitală, unde se afla ambasada, dispusă să îi elibereze un paşaport provizoriu. După o vreme îndelungată, în acest zbor intern a trecut graniţele Ţării dunărene de odinioară, iar în timp ce la ambasadă se întocmea paşaportul nou, el a pornit-o, în pantalonii scurţi împrumutaţi de la angajaţii ambasadei (pentru această călătorie scurtă îşi luase doar un costum, nimic altceva), prin Bucureştiul încins din luna iulie, pe opulentul bulevard Unirii, până la fostul palat al preşedintelui Ceauşescu – a doua clădire din lume, ca mărime (după Pentagon). În timp ce aştepta la ambasadă să i se elibereze paşaportul, răsfoind materiale de promovare oferite de ambasadă, a descoperit printre ele revista conaţionalilor noştri din România „NAŠE SNAHY”, pe care (laolaltă cu o ilustrată pe care se află palatul prezidenţial şi o icoană a Fecioarei Maria, pe reversul ei fiind înscrisă o rugăciune în limba română) mi le-a adus din călătorie în dar. În acea revistă l-am descoperit pe fratele meu întru cuvânt, pe poetul român ale cărui trei poezii le-am publicat în numărul trecut al „Kulturne noviny” (Ziarul cultural). Ultimul dintre poeme, Zodiak (Zodiac), despre dificila naştere a omului, s-a întipărit în mine, iar impresia lăsată de el a creat în mine răspunsul. Am scris un poem pentru prietenul meu Martin şi pentru poetul român Gheorghe Mocuţa…
Nu am vrut să merg în această lume
(poetului român Gheorghe Mocuţa)
(0)
N-am vrut să merg în această lume.
În braţe misterioase mă răsuceam dintr-o parte în alta
până când
medicul primar a trebuit să ia forcepsul.
S-a-ntâmplat ca în basmul acela:
după doctor asistenta, după asistentă infirmierul, după infirmier Domnul a strigat:
Trei!
iar eu cu întreaga Treime Sfântă o iau spre Pământ…
De atunci până azi ştiu că sunt în viaţă dacă mi-e frig şi dacă mi-e foame.
(4)
N-am vrut să merg în această lume,
Şi atunci când eram aici, plecam înapoi
cu apa verde a heleşteului din Ovčáre
în iubire şi căldură, care se numesc adâncime.
Numai că mâinile reci ale cuiva m-au tras înapoi prin perina algelor…
De atunci până azi ştiu, că nu te poţi refugia în căldură şi frigul rămâne cu tine în veci.
(16)
Nu am vrut să vin în această lume.
După a cincea ridicare de rău augur a arătătorului ceasului din sala de aşteptare din
Čáslav
întotdeauna ne strângeam câţiva acolo,
ce căutam, în mirosul fructelor putrede şi în liniştea vieţilor irosite,
o locuinţă caldă
deşi prin sală uneori bântuia acelaşi frig ca pe peronul unde
circulau acceleratele
încărcate cu vieţile fierbinţi ale celor care le-au trăit.
Frigul din sala de aşteptare era uneori cu mult mai rău; era putred
cum e viaţa unui om pe care nimeni nu-l aşteaptă cât vede cu ochii;
odată am zbughit-o de-acolo de spaimă pe podul de fier,
care ducea peste un nod de şine până în interminabilele pajişti
unde străluceau cristalele de rouă,
stăteam pe pod îngheţat de frig şi în interior şi dinafară,
observam trenurile în mers fiecare cu propria sa destinaţie,
şi socoteam dacă gerul are mai multe grade sau curajul.
Atunci ceva mi-a spus cu voce tare Hai!
am coborât până la ultima treaptă
adâncindu-mi genunchii uzi în luncă.
Iarba crăpa scoţând clinchete…
De atunci până azi ştiu că poţi suporta frigul
doar dacă scoţi din adâncul pieptului flacăra
rugăciunii.”
În acest link se găsește textul original despre cum a descoperit Tomáš Koloc poemul „Zodiac” de Gheorghe Mocuța:
https://www.kulturni-noviny.cz/permalink/17959
( Zodiac / foto Andrei Mocuța)
Zodiac (de Gheorghe Mocuța)
m-am născut pe 5 iunie la 5 dimineaţa în ziua a cincea
a săptămânii
mama în chinurile facerii blestema cât o ţineau plămânii
îşi dorise o fată – să-l ia moartea de băiat
frate-meu a fugit de acasă la bunici înspăimântat
doar tata se ruga liniştit în tindă
frământând o lacrimă cu privirea în grindă
unde ţineau busuiocul unde era duhul casei
doftoroaia m-a adus la viaţă m-a uns cu ţărână
m-a stropit cu apă rece scoasă atunci din fântână
eu mă luptam cu întunericul mă luptam cu lumina
cu trupul slab al mamei cu laptele şi vina
de-a fi fost odrăslit sub gemeni dintr-o fecioară
şi un leu
în trupul meu curgea sângele unui alt eu
otrava lumii îmi intra în timpane
iar în nas şi în gură năvăleau muşuroaie duşmane
în ochi fulgerau amnare divine
şi în culcuşul pielii marginile se desfăceau
din mine.
când am scos primul ţipăt când mi-a intrat în gură
duhul
prima rază de soare a retezat florile de salcâm:
s-a înălţat văzduhul.
