Lucian Blaga s-a născut la data de 9 , la Lancrăm, județul Alba. A fost eseist, filozof, poet, dramaturg, traducător, jurnalist, profesor universitar, academician și diplomat. Personalitate impunătoare și polivalentă a culturii interbelice, Lucian Blaga a marcat perioada respectivă prin elemente de originalitate compatibile cu înscrierea sa în universalitate.
A fost înmormântat în ziua de 9 mai, ziua nașterii sale
„Poetul misterului cosmic” ( cum îl numea criticul Basil Munteanu) a murit la Cluj în ziua de 6 mai 1961, iar cercul existenței sale fizice s-a închis în ziua nașterii sale, când a fost înmormântat. Mircea Eliade a fost cel care, la moartea lui Lucian Blaga (6 mai 1961), a scris un necrolog emoţionant, intitulat „Tăcerile lui Lucian Blaga”.
„Orice poem de Blaga se situează la hotarele dintre transcendent și sensibil. Metafizicianul se dublează cu un poet însuflețit de aceeași pasiune de a cunoaște și slujit de aceeași tehnică de vizionar în stare de extaz lucid și în căutarea unor adevăruri superioare ordinii logice; a unor adevăruri de echivalență, capabile de a contura incognoscibilul printr-o rețea de mituri ce i dezvăluie, dacă nu substanța, măcar configurația.” – scria criticul Basil Munteanu, în radiografia sa asupra literaturii române.
O selecție subiectivă a unor texte blagiene:
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină –
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.
Paradis în destrămare
Portarul înaripat mai ţine întins
un cotor de spadă fără de flăcări.
Nu se luptă cu nimeni,
dar se simte învins.
Pretudindeni pe pajişti şi pe ogor
serafimi cu păr nins
însetează după adevăr,
dar apele din fântâni
refuză găleţile lor.
Arând fără îndemn
cu pluguri de lemn,
arhanghelii se plâng
de greutatea aripelor.
Trece printre sori vecini
porumbelul sfântului duh,
cu pliscul stinge cele din urmă lumini.
Noaptea îngeri goi
zgribulind se culcă în fân:
vai mie, vai ţie,
păianjeni mulţi au umplut apa vie,
odată vor putrezi şi îngerii sub glie,
ţărâna va seca poveştile
din trupul trist.
Cuvântul din urmă
Arendas al stelelor,
străvechile zodii
mi le-am pierdut.
Viaţă cu sânge şi cu poveşti
din mâini mi-a scăpat.
Cine mă-ndrumă pe apă?
Cine mă trece prin foc?
De păseri cine mă apără?
Drumuri m-au alungat,
De nicăieri pământul
nu m-a chemat.
Sunt blestemat!
Cu cănele şi cu săgeţile ce mi-au rămas
mă-ngrop,
la rădăcinile tale mă-ngrop,
Dumnezeule, pom blestemat.
Fiu al faptei nu sunt
Fără de număr sunteţi, fii ai faptei,
pretutindeni pe drumuri, subt cer şi prin case.
Numai eu stau aici fără folos, nemernic,
bun doar de-necat în ape.
Totuşi aştept, de mult tot aştept
vreun trecător atotbun şi-atotdrept ca să-i spun:
O, nu-ţi întoarce privirea,
O, nu-mi osândi nemişcarea.
Cresc între voi, ci umbrit de mânile mele
misticul rod se rotunjeşte în altă parte.
Nu mă blestemaţi, nu mă blestemaţi!
Prieten al adâncului,
tovarăş al liniştei,
joc peste fapte.
Câteodată prin fluier de os strămoşesc
mă trimit în chip de cântec spre moarte.
Întrebător fratele mă priveşte,
mirată mă-ntâmpină sora,
dar încolăcit la picioarele mele
m-ascultă şi mă pricepe prea bine
şarpele cel cu ochii de-a pururi deschişi
spre-nţelepciunea de dincolo.
Îngerul lumii
Îngerul, paznicul, cînd va pleca
din lumea aceasta a mea,
îngerul ce va lua ?
Va să ridice cetatea
la cer, sau albă etatea
mea, încă vie ziua și noaptea ?
Alege-va-n ceasul din urmă
să-nalțe cu el numai urne
și sorți, cari în humă se curmă ?
Voi-va să mute-n povestea
de sus – materia toată și vestea ?
Nimic, vai, din toate acestea.
Din luna Aprilie lua-va
doar curcubeul – în slava,
unde de toate uita-va.
De mână cu marele orb
Îl duc de mână prin păduri.
Prin ţară lăsăm în urma noastră ghicitori.
Din când în când ne odihnim în drum.
Din vânăta şi mocirloasa iarbă
melci jilavi i se urcă-n barbă.
Zic: Tată, mersul sorilor a bun.
El tace – pentru că-i e frică de cuvinte.
El tace – fiindcă orice vorbă la el se schimbă-n faptă.
Subt bolta aspră de stejar
ţânţari îi fac o aureolă peste cap.
Şi iar plecăm.
De ce a tresărit?
Tată orb, fii liniştit, în jur nu e nimic.
Doar sus o stea
de cerul ei c-o lacrimă de aur se desparte.
Subt frunze nalte mergem mai departe, tot mai departe.
Dihănii negre
ne adulmecă din urmă
şi blânde mâncă ţărna
unde am călcat şi unde-am stat.
Inscripție
Drumurile pe cari nu umblăm,
drumurile ce rămân în noi,
ne duc și ele, fără număr, undeva.
Cuvintele pe care nu le rostim,
cuvintele ce rămân în noi,
descoperă și ele, fără de margini, făptura.
Luptele ce nu le dăm,
luptele ce rămân în noi,
ne lărgesc și ele în taină patria.
Sămânța pe care n-o dăruim,
sămânța ce rămâne în noi,
multiplică și ea fără capăt viața.
Moartea de care nu murim,
moartea ce rămâne în noi,
ne adâncește și ea tăcerea.
Și pretutindeni prin toate
își pune temei poezia.
La cumpăna apelor
Tu eşti în vară, eu sunt în vară. În vară pornită
către sfârşit, pe muche-amândoi la cumpăna apelor.
Cu gând ducăuş – mângâi părul pământului.
Ne-aplecăm peste stânci, subt albastrul neîmplinit.
Priveşte în jos! Priveşte-ndelung, dar să nu vorbim.
S-ar putea întâmpla să ne tremure glasul.
Din poarta-nălţimei şi până-n vale
îmbătrâneşte, ah, cât de repede, apa. Şi ceasul.
E mult înapoi? Atâta e şi de-acum înainte
cu toate că mult mai puţin o să pară.
Ne-ascundem – stins arzând – după năluca de vară.
Ne-nchidem inima după nespuse cuvinte.
Poteca de-acum coboară ca fumul
din jertfa ce nu s-a primit. De-aici luăm iarăşi drumul
spre ţărna şi valea trădate-nmiit
pentr-un cer chemător şi necucerit.
Nu-mi presimţi?
Nu-mi presimţi tu nebunia când auzi
cum murmură viaţa-n mine
ca un izvor
năvalnic într-o peşteră răsunătoare?
Nu-mi presimţi văpaia când în braţe
îmi tremuri ca un picur
de roua-îmbrăţişat
de raze de lumină?
Nu-mi presimţi iubirea când privesc
cu patima-n prăpastia din tine
şi-ţi zic:
O, niciodată n-am văzut pe Dumnezeu
mai mare!?
Psalm
O durere totdeauna mi-a fost singurătatea ta ascunsă,
Dumnezeule, dar ce era să fac?
Când eram copil mă jucam cu tine
şi-n închipuire te desfăceam cum desfaci o jucărie.
Apoi sălbăticia mi-a crescut,
cântările mi-au pierit,
şi fără să-mi fi fost vreodată aproape
te-am pierdut pentru totdeauna
în ţărână, în foc, în văzduh şi pe ape.
Între răsăritul de soare şi-apusul de soare
sunt numai ţină şi rană.
În cer te-ai închis ca-ntr-un coşciug.
O, de n-ai fi mai înrudit cu moartea
decât cu viaţa,
mi-ai vorbi. De-acolo unde eşti,
din pământ ori din poveste mi-ai vorbi.
În spinii de-aci, arată-te, Doamne,
să ştiu ce-aştepţi de la mine.
Să prind din văzduh suliţa veninoasă
din adânc azvârlită de altul să te rănească subt aripi?
Ori nu doreşti nimic?
Eşti muta, neclintita identitate
(rotunjit în sine a este a),
nu ceri nimic. Nici măcar rugăciunea mea.
Iată, stelele intră în lume
deodată cu întrebătoarele mele tristeţi.
Iată, e noapte fără ferestre-n afară.
Dumnezeule, de-acum ce mă fac?
În mijlocul tău mă dezbrac. Mă dezbrac de trup
ca de-o haină pe care-o laşi în drum.
Frânturi de texte din proză:
Din „Pietre pentru templul meu”:
„O singură rugăciune am: ‹Doamne, să nu mă laşi niciodată să fiu mulţumit cu mine însumi!›”
„Când ar fi să dau vreo povaţă unui tânăr, iată pe care i-aş da-o: Tinere, să-ţi faci patria scumpă şi sfântă ca şi mama! S-o iubeşti şi s-o respecţi din adâncul sufletului tău. De dragostea şi de respectul tău pentru ea să nu faci vreodată reclamă şi paradă. Ba, ai dreptul şi datoria să urăşti, să loveşti, să sfarmi pe acei fraţi ai tăi ticăloşi, care, în loc s-o iubească şi s-o respecte ca pe o mamă, cuminte, onestă şi severă, o curtează, o măgulesc şi exaltează ca pe o bătrână cochetă nebună.”
Din „Laudă satului românesc”
„Satul e atemporal. Conştiinţa surdă, mocnind sub spuza grijilor şi a încercărilor de tot soiul, conştiinţa de a fi o lume pentru sine a dat satului românesc, în cursul multelor secole foarte mişcate, acea tărie, fără pereche de a boicota istoria, dacă nu altfel, cel puţin cu imperturbabila sa indiferenţă. Boicotul instinctiv se ridica împotriva istoriei, ce se făcea din partea străinilor în preajma noastră. Mândria satului de a se găsi în centrul lumii şi al unui destin ne-a menţinut şi ne-a salvat ca popor peste veacurile de nenoroc. Satul nu s-a lăsat ispitit şi atras în „istoria“ făcută de alţii peste capul nostru. El s-a păstrat feciorelnic neatins în autonomia sărăciei şi a mitologiei sale pentru vremuri când va putea să devină temelie sigură a unei autentice istorii româneşti“.
Ascultă Vocea lui Lucian Blaga la Radio România Cultural
Biografie
Primii ani
S-a născut la Lancrăm, lângă Sebeș. Localitatea natală se afla atunci în comitatul Sibiu. Lucian Blaga a fost al nouălea copil al unei familii de preoți, fiul preotului ortodox Isidor Blaga și al Anei (n. Moga). Tatăl poetului fusese elev al Gimnaziului evanghelic din Sebeș, apoi al Liceului Brukenthal din Sibiu, de unde tradiția de cultură germană. Copilăria lui Lucian Blaga i-a stat, după cum mărturisește el însuși, „sub semnul unei fabuloase absențe a cuvântului”, viitorul poet – care se va autodefini mai târziu într-un vers celebru „Lucian Blaga e mut ca o lebădă” – neputând să vorbească până la vârsta de patru ani. Tatăl său a murit în anul 1908, iar mama poetului, Ana Blaga, a murit în anul 1933 la Sibiu, în vârstă de 74 de ani. În luna august 1949, fratele poetului, Longin Blaga, a murit de asemenea în Sibiu.
Primele clase le-a urmat la Sebeș, la școala primară germană (1902-1906), după care a urmat Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov (1906–1914), unde era profesor unchiul său, Iosif Blaga, doctor în filosofie și autorul primului tratat românesc de teoria dramei.
Debutul
A debutat în ziarele arădene Tribuna, cu poezia Pe țărm (1910), și în ziarul Românul (sub semnătura Ion Albu), cu studiul Reflecții asupra intuiției lui Bergson (1914). După moartea tatălui, familia se mută la Sebeș în 1909.
Studii
A urmat cursurile Facultății de Teologie din Sibiu și Oradea în perioada 1914 – 1916, pe care le-a finalizat cu licență în 1917. Lucian Blaga a mărturisit în Hronicul și cîntecul vîrstelor că s-a înscris la Teologie spre a fi scutit de înrolare în armata austriacă. A studiat filosofia și biologia la Universitatea din Viena între anii 1916 și 1920, obținând titlul de doctor în filosofie, cu teza Kultur und Erkenntins (Cultură și cunoaștere). Aici a cunoscut-o pe Cornelia Brediceanu, fiica omului politic din Banat, Coriolan Brediceanu, cea care îi va deveni soție. A revenit în țară în ajunul Marii Uniri. În anul 1916, în timpul verii, Blaga vizitează Viena, unde descoperă Expresionismul.
Carieră literară
Activitatea publică și academică
Publică la Sibiu, în 1919, placheta de versuri Poemele luminii (reeditată în același an la Cartea Românească, în București), precum și culegerea de aforisme Pietre pentru templul meu.
Prima sa dramă, Zamolxe, îi apare în ziarul Voința (1920), iar în volum în 1921, la Cluj, la Editura Institutului de Arte Grafice „Ardealul”. Academia Română îi decernează Premiul Adamachi pentru debut (1921). Universitatea din Cluj îi premiază piesa Zamolxe (1922). I se tipăresc primele traduceri de poezie în limba germană în revista cernauțeană Die Brucke (1922) (Podul). În 1924-1925, locuiește în Lugoj. A fost redactor la ziarele Voința și Patria, membru in comitetul de direcție al revistei Cultura, colaborator permanent la publicațiile Gândirea, Adevărul literar și artistic și Cuvântul.
După Dictatul de la Viena, se află în refugiu la Sibiu, însoțind Universitatea din Cluj (1940–1946). Conferențiază la Facultatea de Litere și Filosofie din Cluj (1946–1948). Are un rol major în formarea tinerilor care fac parte din Cercul literar de la Sibiu.
Revenit în România reîntregită, a activat în presa românească din Transilvania, fiind redactor la revistele Cultura din Cluj și Banatul din Lugoj. A fost ales membru al Academiei Române în anul 1937. Discursul de recepție și l-a intitulat Elogiul satului românesc.
În anul 1939 a devenit profesor de filosofia culturii la Universitatea din Cluj, mutată temporar la Sibiu în anii ce au urmat dictatului de la Viena (1940–1944). La Sibiu redactează, începând cu 1943, revista Saeculum, care va apărea un an. A funcționat ca profesor universitar până în 1948, când a fost îndepărtat de la catedră, posibil, pe motive de natură politică.
Din 1948, fiind îndepărtat de la catedră, a lucrat în cadrul filialei din Cluj a Academiei Române ca bibliograf. Devine cercetător la Institutul de Istorie și Filosofie (1949–1951), apoi bibliotecar-șef (1951–1954) și director-adjunct (1954–1959) la filiala clujeană a Bibliotecii Academiei. Nu îi mai sunt publicate volumele și preferă să se ocupe de traduceri.
În această perioadă a finalizat traducerea piesei Faust de Goethe, iar în 1958 apare primul volum din Opere de G.E. Lessing în traducerea lui Lucian Blaga. A tradus poeți germani clasici și moderni. Poeziile scrise acum vor fi publicate postum. Tot în această perioadă scrie romanul cu tentă autobiografică Luntrea lui Caron, publicat de asemenea postum. A decedat la 6 mai 1961, în Cluj. Lucian Blaga a fost înmormântat în ziua sa de naștere, 9 mai, în cimitirul din Lancrăm.
Activitatea diplomatică
În anul 1926 a intrat în diplomație, ocupând succesiv posturi de atașat cultural la legațiile României din Varșovia, Praga, Lisabona, Berna și Viena. A fost atașat și consilier de presă la Varșovia, Praga, Berna (1926–1936) și Viena (1936-1937), subsecretar de stat la Ministerul de Externe (1937–1938) în Guvernul Octavian Goga și ministru plenipotențiar al României în Portugalia (1938–1939). Cariera sa diplomatică a luat sfârșit odată cu instaurarea dictaturii regale a lui Carol al II-lea. Filosofia sa germanofilă și mistică era inacceptabilă regimului carlist, deoarece era prea apropiată de extremismul Gărzii de Fier.
Propus pentru premiul Nobel?
Există zvonuri cum că Lucian Blaga ar fi fost propus în 1956 de Rosa del Conte și de criticul Basil Munteanu, la inițiativa lui Mircea Eliade, pentru a primi premiul Nobel pentru literatură. Cei doi nu locuiau în România, Rosa del Conte era autoarea unei cărți despre Eminescu, iar Basil Munteanu locuia la Paris, unde se exilase din motive politice. Nominalizările pentru premiile Nobel sunt ținute secrete timp de 50 de ani, iar după 2006 acestea au fost publicate pe site-ul său, iar numele lui Lucian Blaga nu apare între nominalizații acelui an.
Premii literare și distincții
- 1935 – Primește Premiul C. Hamagiu al Academiei Române pentru activitatea dramatică și poetică din ultimii ani.
- 1936 – Este ales membru titular al Academiei Române. Este exclus din Academie în 1948 și repus în drepturi în 1990.
- 1949 – Academia Română îi încredințează redactarea a două capitole din Istoria filosofiei românești.