Arădenii în Al doilea Război Mondial (3)

ioan tuleu
Distribuie:

Bucuria regăsirii familiei

Să-și revadă familia era tot ce își dorea mai mult soldatul ce se afla pe front în linia întâi. Și era posibil să se întâmple acest lucru chiar dacă războiul continua cu înverșunare. Existau posibilități multiple pentru aceasta: rănirea, permisiile, învoirea, și chiar abandonarea luptei etc. Puțini soldați vor beneficia de permisii de refacere, deși legea permitea acest lucru o dată pe an. De cele mai multe ori acestea se acordau selectiv, pe criterii dictate de simpatii personale, corupție sau pur și simplu conjuncturale.


Primit acasă cu gâsca tăiată

Gheorghe Cociuba din Târnova (Regimentul 1 Roșiori), a fost unul dintre fericiții beneficiari care au plecat acasă, în permisie, de la Cotul Donului, cu două săptămâni înainte ca unitatea lui să cadă în încercuire. Reproducem mărturia veteranului pentru că are o deosebită savoare:„Când am ajuns acasă, pă masă era o gâscă grasă, tăiată, gata să fie pusă în oală. Şi cine crezi că a păstrat-o? Soacra mea care o tot îndesat gâsca. O zis mama către ea: «Tolvai cuscră, da tot mai îngraşi gâsca asta ?», «Tot, că doară vine George acasă». Mama s-o gândit aşa: Tolvai doamne, cuscra îi drept bolândă. Ea aşteaptă pă George cu gâsca. Şi George îi la Cotul Donului. Că io le-am scris carte de acolo.  Nu era voie să scrii unde eşti, numai că io aveam o convenţie cu ai mei, cum să citească, să ia o literă de aici, una de dincolo, alta de acolo. Era cifrat. Şi ei aşa or ştiut unde sunt. Şi ce să vezi, gâsca de grasă ce era nu o mai mâncat şi s-o hotărât soacra s-o taie, ca să nu moară. Şi io am venit acasă. Cine o rânduit asta? Ne-am dus la ai mei, taica s-o băgat în casă primul şi io din gura uliţii am trecut fluierând. Mama tocmai se spăla şi tata i-o zis: «Riţă, aşa cunoşti pă George după fluierat?«, «Chiară mă gândeam că aşa fluieră George a nost». Io după ce am trecut dă casa noastră, m-am întors şi am intrat şi mare bucurie fu”. Dar bucuria revederii a trecut curând pentru George care a revenit la unitatea lui de pe Calea Aurel Vlaicu din Arad și nu a scăpat definitiv de front pentru că, după 23 august 1944, a fost trimis pe Frontul de Vest.


Boala și rănirea, motive de întoarcere acasă

Un caz și mai fericit a fost al lui Gheorghe Mereuță, din Arad  (Regimentul 1 Roșiori), care a ajuns acasă definitiv, cu mult înainte de încheierea campaniei din est și fără să fie rănit. Norocul lui s-a chemat majurul de la infirmerie, care cu o zi înainte de a cădea în prizonierat marea unitate (Divizia 1 Cavalerie), a fost trimis la spital, suspect de gălbinare. Până la urmă a ajuns la Arad, unde sub protecția fostului comandant al regimentului, col. Gheorghe Soutzu, a fost disponibilizat și și-a găsit un post călduț de funcționar la Primăria Arad. 

Florea Zdrendea din Cintei (Regimentul 93 Infanterie) a fost rănit la Stalingrad și asta i-a fost șansă de a scăpa din infernul dezlănțuit în ziua de 20 noiembrie 1942. După ce a stat prin spitale, fiindu-i amputată mâna stângă, a fost trimis acasă la Cintei: „Dar aşa m-or dus în ţară, la Galaţi. Acolo, mi-or tăiat mâna. Şi am stat în spital din decembrie până în 15 februarie 1943, adică până s-or făcut exact doi ani dă la încorporare. Am venit acasă fără o parte din mâna stângă şi m-am făcut paznic pă cămp. Asta-i povestea mea cu frontul. Mulţi dintre noi or rămas acolo în Rusia, săracii. La mine o fost ‹norocul› că m-o lovit proiectilul!”   


Fuga de pe front  

Petru Ardeu (Regimentul 17 Infanterie Lugoj) fuge de pe frontul din Moldova în timpul debandadei generale care a cuprins frontul după 23 august 1944:. „Dar în Bucureşti era cât pe ce să intrăm în bucluc cu patrulele româneşti, care atunci când ne-or întâlnit fără centuri, fără arme, pe care le-or luat ruşii, or vrut să ne ducă în arest, dar noi am strigat: «Ce vreţi, să ne închideţi pe noi care abia am scăpat de pe front? După ce am scăpat de ruşi şi de nemţi acuma ne închideţi voi, românii?» Aşa că, după ce ne-am luat în gură cu ei, ne-au lăsat în pace. De la Bucureşti am luat trenul spre Arad, unde am ajuns în ziua de 9 septembrie 1944. În Arad nu erau nici nemţi nici ruşi, dar auzeam că atacă ungurii dinspre vest. Eu le-am spus alor mei că dacă vin ungurii nu stau nicicum în oraş, pentru că ungurii mă pot face prizonier, fiind soldat, şi le-am zis să pregătească căruţa pentru a ne putea refugia”. După retragerea ungurilor din Arad, la 22 septembrie, Petru Ardeu nu petrece prea mult timp acasă cu familia pentru că este din nou trimis pe front, de data aceasta în Cehoslovacia, de unde se va întoarce abia după semnarea armistițiului cu Germania. 

Traian Moca din Pilu, (Locotenent (r) pe frontul din Moldova în Divizia 6 Infanterie) s-a întors acasă de două ori, ca și Petru Ardeu, prima dată de pe frontul de Est, după întoarcerea armelor de la 23 august, când a profitat de debandada existentă în timpul retragerii. De fapt el a reușit să scape din prizonierat, din lagărul de la Botoșani. Pentru a nu fi recunoscut a schimbat hainele militare, așa cum spune în memoriile sale, cu niște zdrențe, iar murdăria și slăbiciunea adunate l-au făcut de nerecunoscut nici de cei foarte apropiați. După multe peripeții ajunge la Arad, de unde ia trenul până la Chișineu-Criș unde spera să găsească o căruță care să-l ducă la Pilu. În centrul Chișineului are parte de o experiență surprinzătoare: „În stradă, în fața restaurantului Mitrici, erau adunate vre-o 8-10 persoane care discutau foarte aprins. După ce m-am apropiat mai mult de grup am remarcat pe Istrate Fulviu, pretorul plasei, pe farmacistul Adamovici, pe șeful de secție de jandarmi plot. maj. Gherman plus unul sau doi avocați. Proprietarul restaurantului, Mitrici, era un sârb filorus. M-am apropiat de ei, am dat bună ziua, dar nici unul nu m-a recunoscut să-mi dea atenție, chiar s-au mirat cum un zdrențăros cu ceas pe mână intră în discuția lor, dar nimeni nu m-a recunoscut, deși eram bun prieten cu ei, ba aș spune că am iritat pe unii. Ca să sparg gheața i-am întrebat, așa în general, dacă chiar nu mă recunosc, iar când le-am spus cine sunt și-au pierdut graiul. Au sărit asupra mea să mă îmbrățișeze, m-au întrebat de unde vin așa echipat iar când le-am spus că acuma vin din lagărul de prizonieri au început să-și facă cruci”. Dar războiul nu s-a terminat pentru Traian Moga, pentru că a fost din nou mobilizat pe Frontul de Vest. A fost rănit de data aceasta și a fost trimis în spital la Arad, iar la data de 25 aprilie a fost demobilizat. De data aceasta venirea acasă nu a mai fost o surpriză pentru că era cunoscută de toată lumea situația lui. 


 Evacuarea din Crimeea

Ioan Botaș din Șiria, se afla cu Divizia 3 Munte în Crimeea unde s-a îmbolnăvit de friguri, motiv pentru care a fost trimis acasă. Era în luna mai 1944, când a fost evacuat din Crimeea în portul Constanța, de unde a mers acasă la Șiria. Dar nu s-a bucurat prea mult alături de familie pentru că avea să fie trimis pe Frontul de Vest ajungând până în apropiere de Brno, unde l-a prins armistițiul: „ Am venit cu trenul până, la Arad, de unde am luat tramvaiul electric spre Şiria. Acolo, în tramvai, m-am întâlnit cu viitorii mei colegi, pentru că m-am angajat conductor pe tramva după războii, unde am lucrat până în 1973, când m-am pensionat”.    

Tot din Crimeea s-a întors acasă și Anton Ghitta, în luna mai 1944, după ce a fost evacuat pe mare. Drumul spre casă a fost mai întortocheat, de la Constanța, la București și în cele din urmă ajunge la casa părintească din Arad. „Cu totul neașteptat descalec la poarta casei. Părinții mei nu știau cum să se convingă că sunt eu. Telegrama au primit-o dar le era groază de o nouă nenorocire ( …). Primul meu drum a fost la mormântul încă plin de flori al minunatei bunicuțe. Cu lacrimi în ochi i-am șoptit că am sosit acasă, că nu o găsesc și că mi-e dor de ea”. La Arad nu a scăpat complet de război pentru că a prins acasă bmbardamentele americane asupra orașului. L-au găsit acasă și evenimentele din septembrie, când orașul a fost ocupat de trupele maghiare. La începutul lunii octombrie este din nou concentrat și pleacă la unitate, în Călărași, apoi pe Frontul Vest


Lungul drum spre casă

Românii au luptat pe două fronturi și nu se poate spune că în câmpia ungară sau în munții Cehoslovaciei au fost mai entuziaști și mai motivați decât în lupta cu sovieticii. Tot acasă le era gândul acolo în vest, iar cea mai mare șansă a lor era să fie răniți și trimiși în spital și apoi în refacere. Pe două fronturi a luptat Gheorghe Cociuba, din Târnova, care o fost rănit în Rusia, a petrecut un timp prin spitale dar nu a fost lăsat la vatră ci a fost trimis pe Frontul de Vest, unde a fost rănit, iar după ce a fost pansat la punctul de prim-ajutor a pornit pe cont propriu către casă:  „Ajung la Mişcolţ, unde m-am încurcat puţin, pentru că am dormit într-un tren, da m-am ferit dă comandamentul militar român. Dimineaţa am luat o maşină până la Nyreghyzhaza şi de acolo cu trenu am mers la Oradea, unde o patrulă m-o controlat. La Oradea m-am întâlnit pruncu lu’ Jidovelu dă la noi din sat, era dintr-o familie bogată. M-o luat în braţe, m-o sărutat şi m-o dus la cofetărie, unde mi-o dat o prăjitură şi un suc, deşi era jidan. Ce poţi să zici, nu există jidani, unguri, ori pocăiţi, există numai oameni buni şi răi. După ce m-am ospătat mersei în gară, la Oradea şi luai trenu către Arad, dar la Zerind se opreşte și nu mai pleacă, mă scobor şi văd că trenu nu mai are locomotivă. Şi ce să fac, mă luai pe lângă calea ferată, aşa puşcat în picior, sprijinindu-mă în bâtă. Nu mă bag pă la Chişineu, ci o luai pă dolma Crişului către Ineu. Am mers până la Zărand. Erau oamenii la lucru şi dă acolo mă luă unu în cocie până la Seleuş. Era deja după amiază. În Seleuş iacă şi jandarmul, da nu m-o întrebat nimic. D-acolo am plecat pă jos până la haltă, dară aşa m-o durut piciorul că m-am pus jos, norocul că or venit nişte căruţe cu moţi, cu coviltir, şi le spun de unde vin, iar ei mă luară şi îmi deteră să mănânc două mere. La haltă mă culcai jos, dar nu am stat mult că o venit trenu şi mă urcai până la Târnova. În ziua de 15 martie m-o rănit şi în ziua de 21 martie am fost în pat acasă. Vă daţi seama! Io am fost pur şi simplu socotit dezertor, da nu o mai avut nimeni treabă cu mine. Am scăpat pentru că fratele mamei o fost la biroul mobilizare, el era cu şcoală, teterist”. 


Pierderea ochiului, o șansă

Un alt soldat care a „beneficiat” de pe urma rănii grave la ochi fost Ioan Stoian din Seleuș: „De pe linia întâi am fost duşi, toţi răniţii, la un spital de campanie în Naghy Kato, unde eu am fost ţinut zece zile, timp în care mi s-a făcut o operaţie şi mi s-a curăţat ochiul, fără anestezie, pentru că am refuzat-o. După aceea am văzut că unii sunt chemaţi pentru a fi trimişi în ţară şi am început şi eu să sper şi la un moment dat aud strigat şi numele meu: ‹Sergent Stoian te pregăteşti să pleci în ţară›. Ne-or dus cu un tren de marfă spre România, iar când am ajuns în gara Curtici am zis: ‹Doamne mulţam, c-am scăpat›. În Arad, am ajuns în cealaltă zi, spre dimineaţă, şi acolo în gară m-am întâlnit cu un consătean: ‹Măi, da am auzit de tine că eşti mort. În sat se ştie că eşti mort›. ‹Iacă am scăpat›, i-am zis, dar eram legat la ochi. Din Arad am plecat spre casă şi am ajuns la Pâncota vinerea seara, aşa că m-am cazat la un verişor până sâmbătă dimineaţa, când m-am dus pe la piaţă. Acolo au venit şi ai mei, mama şi tata, să vândă nişte purcei. Eu eram cu verişorul meu şi când m-o văzut, mama o înlemnit, apoi o venit la mine m-o îmbrăţişat şi o început să plângă. În sfârşit am ajuns şi acasă la Seleuş unde aveam nevasta şi pe fiul meu Laia. Aveam emoţii, nu ştiam ce o să spună când mă vor vedea fără un ochi. Dar totul o fost bine, nevasta s-a bucurat iar socrul meu mi-o zis şi el: ‹Bine c-ai scăpat cu viaţă›.”


Trimis acasă în concediu medical

Rănit în Cehoslovacia a fost și Dumitru Șeran din comuna vecină, Șicula (Reg. 1 Roșiori), în noaptea de 12/13 ian 1945: „Merg la infirmerie, m-o pansat, mi-o dat apă,  de mâncat n-am mâncat nimic şi m-am culcat. Când m-am sculat dimineaţa văd că îs trei clase pline de răniţi iar seara eram numai şase soldați. Un moldovean grav rănit mi-o spus că de la noi din pluton or mai rămas doar 7, din 40, restul morţi şi răniţi. La infirmerie am stat două zile şi de acolo am plecat cu căruţele până într-un sat, lângă Mişkolcz, Sajosenpeter, la Spitalul 5 Campanie. Am stat acolo vreo 2 săptămâni. Între timp, s-o făcut o fişă pentru fiecare, iar care or fost notați evacuabilii, între care şi eu, am fost trimiși cu trenul sanitar în ţară, unde am intrat pe la Vadul Crişului. Pe drum, un furier ne-o notat care unde vrea să meargă: la Cisnădie, Sibiu sau Blaj. Io am zis Blaj şi la Blaj am plecat. Acolo am stat până în 10 martie când mi-or dat drumul acasă, în concediu medical, pe 60 de zile.” Numai că „afacerea cu armata” nu se va fi încheiat pentru Dumitru Șeran deoarece, iată, este din nou luat la armată, la doar o zi după armistițiu, în 10 mai! 


Eliberat la ordin

Au existat și soldați care au beneficiat de ordine salvatoare, unul dintre ei fiind Gheorghe Covaci, din Regimentul 1 Artilerie, care a fost lăsat la vatră prin ordin, în 26 noiembrie 1944  „În 26 noiembrie, eram doi în baterie din 1919, ne-o lăsat acasă, că aşa era ordinul. Eu cu unul din Sintea, Oală Simion, am terminat atuncea cu războiul”. Alții, precum Alexandru Scrob, au apelat pur și simplu la falsuri: „Am ieşit din spital la 1 decembrie. 1944. Acolo o scris că am drept de concediu o lună de zile, de la 1 decembrie. Io ce să fac, am urcat pe tren dar am pus un 3 în faţă la 1. Am venit la unitate şi mi-or completat biletul pentru  o lună de zile concediu. Nu s-or uitat atent şi aşa am stat o lună de zile în plus acasă.  După ce m-am întors din concediu în unitate, m-or pus iară să fac instrucţie cu recruţii. Între timp ai noştri au mers până la Tatra. După ce s-a făcut pace am venit acasă”. 

Într-adevăr sfârșitul războiului era aproape și speranța întoarcerii definitive acasă s-a instalat în inimile tuturor combatanților de pe front. Pacea era eliberarea definitivă dintr-un coșmar care ținea de prea multă vreme și care a costat prea multe vieți. Și într-adevăr războiul se va încheia, cel puțin oficial în 9 mai 1945.


Citește și:


 

Categorie: Istorie, Cultură
Etichete: Al Doilea Razboi Mondial, arădeni pe front
Distribuie:
Articolul anterior
Dronele, pericolul nevăzut
Articolul următor
Genetica și Genomica | Limbajul Vieții, Tehnologiile Viitorului și Rolul Uman în Descifrarea ADN-ului (Partea I)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.

Din aceeași categorie

georgescu

Blestem suveranist

Un rezumat stilizat, cu un zâmbet încă îngăduitor, al înjurăturilor și amenințărilor, primite de la frații suveraniști. Blestem suveranist Te spurc biet globalist iobag Să bei cafea de Babadag Și…