[CRITIC GUEST] Ofelia Prodan: „Poemele psihozei”

ofelia prodan 1
Distribuie:

Ofelia Prodan a debutat editorial în 2007, cu Elefantul din patul meu (ed. Vinea; Premiul pentru Debut al Asociației Scriitorilor din București, 2008; nominalizare la Premiul Național de Poezie Mihai Eminescu – Opera Prima, 2008) și a publicat mai multe cărți în România, Spania și Italia, printre care Călăuza (Cartea Românească, 2012; Premiul Ion Minulescu, 2013), No Exit (Charmides, 2015; Premiul Național George Coșbuc, 2015; Premiul Național Mircea Ivănescu, 2016), Elegie allucinogene (Forme Libere, 2019; Finalistă la Premiul Literar Internațional Città di Sassari, 2020; Premiul special al președintelui juriului în cadrul Premiului Bologna in Lettere, 2021), Clona lu’ Ofelia Prodan în aeroplan (Neuma, 2021; Premiul revistei Familia în cadrul Festivalului Internațional de Poezie Sighetu Marmației, 2022), Rezonanța începe când oscilăm pe aceeași frecvență (Limes, 2021; Premiul pentru volum de autor la Festivalul Internațional de Poezie Getafe-Madrid, 2023) și Periodic reciclăm clișeele (Limes, 2019; Ensemble, 2023; Premiul special Virginia Woolf pentru Carte de poezie în cadrul Premiului Literar Internațional Nabokov 2023, Novoli-Lecce, 2024; finalistă la Premiul Lorenzo Montano, Verona, 2024). Este autoarea unui inedit jurnal de Facebook, Voci cu defect special (Paralela 45, 2018).

A fost invitată la mai multe festivaluri internaționale și a fost inclusă în mai multe antologii, printre care Pour le prix de ma bouche. Poésie roumaine post-communiste (coord. Jan H. Mysjkin, Les éditions l’Arbre à paroles, Belgia, 2019), Distanze obliterate. Generazioni di poesie sulla rete (coord. Alma Poesia, Puntoacapo Editrice, Italia, 2021) și Rumänische Lyrikanthologie von den Anfängen bis heute, Band VII (coord. Christian W. Schenk, Dionysos, Germania, 2024).

Este membră a Uniunii Scriitorilor din România şi PEN Club România. 


aleg să alerg pe căi obscure,

să nu ajung în punctul culminant al acțiunii

programate minuțios

în primele ore ale dimineții,

când lumina este perfectă pentru fotografii

în spațiul orașului fisurat,

când aceiași oameni merg entuziasmați

spre coșmarul laborios și repetitiv

 

al zilei care nu se mai sfârșește,

și cu fiecare clipă mă scufund în psihoza

selectată cu eleganță și sobrietate,

și cu fiecare clipă îmi propun să nu mai fiu eu,

cineva să mi se substituie,

cineva cu un zâmbet prietenos, cald,

să îmi întindă o mână,

să mă ridice ușor din abisul interior terifiant

 

dar jocurile au fost suspendate,

timpul și spațiul anulate pe o perioadă indecisă,

mă strâng în mine și urlu cu furie,

nu se aude niciun sunet, doar firele decolorate

de păr foșnind în lumina surdă și mută

 

a sfârșitului imprevizibil al zilei,

când oamenii se retrag

unul câte unul în catacombele

în care se odihnesc pentru a renaște a doua zi

cu același entuziasm feroce și infantil

care mă cuprinde și pe mine

în fiecare dimineață

când fotografiez clădirea medievală

cu ferestrele deschise

către o secvență fugitivă și necesară

într-un ritual de seducție elaborat în vortexul psihozei.


dansând cu moartea pe simfonia

celei mai negre depresii

cu mintea încordată explodând în miliarde

de impulsuri electrice agresive

nu m-am putut opri măcar o secundă

să îmi focalizez gândurile

 

dansând cu moartea într-o clădire pustie

pe o muzică inexistentă

cu ochii orbi privind în interiorul terifiant

în mintea ca un joc macabru

de păpuși într-un teatru improvizat absurd

cu creierul întins ca o pastă albicioasă

peste craniul rânjind 

cu gândurile într-un haos deliberat inconștient

 

iubind moartea cu o furie inexplicabilă

punându-i chinul depresiei

ca pe o zgardă de catifea la gâtul gros de animal sălbatic

care sare să-mi înfigă colții în gât

să-mi sfâșie cu ghearele trupul abandonat

 

iubind moartea ca și cum ar fi chipul blând al copilului

care mă privește cum plonjez în vidul interior

cu o furie incontrolabilă

 

vei fi singură în mijlocul decorului de teatru abandonat

repirând un aer mucegăit atingând

cu vârfurile degetelor muzica stranie care răsună

din pianul dezacordat vei fi singura

care se va împiedica de propria voință reconstruită cu migală

într-o perioadă absurdă de timp

și care va înțelege că pentru o dragoste fugitivă

va devia inevitabil de la traseul laborios al existenței sale

 

monștrii care au crescut în mintea ta vor fugi îngroziți

de furia sentimentelor incontrolabile

amintirile dureroase se vor disipa într-un spațiu indefinit

vei fi singură cu tine însăți

te vei confrunta după zeci de ani cu tine însăți

cu tot ce ți-ai dorit mai presus de orice

și nu s-a întâmplat încă

 

vei plânge, te vei zbate în interior, vei urla în interior,

îți vei dori ca timpul să se suspende

să nu se mai întâmple nimic niciodată

dorințe infantile ridicole

dar vei prefera să rămâi prizoniera eternă din cușca aurită

lumea ta perfectă

în care ai evoluat ca un acrobat desăvârșit

care acum se aruncă în gol

 

dar nu te speria, în curând, foarte în curând,

lucrurile, oamenii, întâmplările, se vor coagula în jurul tău

într-un mod unic neașteptat

care te va surprinde plăcut, vei râde,

vei dansa în ploaie cântând, vei fi pur și simplu fericită

ca atunci când erai copil și citeai povești fantastice

absorbită total în interior

dar nu te speria, în curând, foarte în curând,

aceasta va fi o simplă amintire pe care o vei derula în minte

iar și iar cu înverșunare

căutând să găsești un sens și nu, nu îl vei găsi


te complaci în propriile tale traume, te hrănești din ele,

le îngrijești, chiar le supradimensionezi,

ești într-un cerc vicios și asta îți conferă aura de victimă.

ai așteptat toată viața un salvator

și acum, când crezi că a sosit, ai căzut în aceeași capcană.

 

cum îndrăznești să speri? nu doar că sper,

dar simt pentru prima oară după decenii de depresie

că trăiesc din nou.

 

lumea din jurul meu se schimbă, a devenit ca printr-un miracol

o lume frumoasă, și da, sunt războaie,

și, da, clima se schimbă dramatic, inteligența artificială

evoluează exponențial,

androizii ne vor lua locul, poate izbucni al treilea război mondial

totul se poate prăbuși în orice moment

 

dar totul aici, în jurul meu, în interiorul meu,

e incredibil de frumos, respir aerul ca și cum ar fi dragoste.

merg prin Padova ca și cum aș fi în inima mea

care bate nebunește și mi-e teamă

ca nu cumva acest început firav de viață

 

sa fie doar o iluzie creată de mintea mea și poate chiar mâine,

poate chiar în acest moment va dispărea ca orice iluzie.

 

soare descărcat de sarcina electromagnetică

levitând între palmele mele față în față

căldura care mă inundă și parcă îmi topește negativitatea

îmi pune o aură inumană în jurul frunții

și un bandaj alb pătat cu sângele următoarei victime

 

lumină vivace sordidă coborând spre sternul meu

să-mi despic trupul să elimin

excesul de sentimente pasiv-agresive

scena teatrului se luminează

când mă retrag cu grație din piesa absurdă de rezistență

scripeții ridică decorul

în spatele decorului egoul meu pedalează

pe o bicicletă medicinală

 

timpul se derulează înainte și înapoi

eu urc și cobor în mine însămi oscilez dubitativ

mă opresc în centru și mă contemplu dinafară

sunt aceeași ființă umană dependentă

în aceeași cușcă aurită zâmbesc

mă aplaud furtunos cu bucurie de contrabandă

 

premonițiile sunt ceva banal coincidențele mă avertizează

fiecare pas mă apropie ostentativ de dezastru

soare sinistru soare sordid

luminează-mi psihoza cancerigenă înfige-ți săgețile de  foc

în globii mei oculari

întunecă-mi privirea să pot privi imparțial înăuntru

 

și cât de inutil pare totul când îți prevezi fiecare gând

înainte să se transmită ca o mică sarcină electrică

și cât de aproape poți fi de un miracol

pe care îl ratezi monumental de fiecare dată într-un mod identic


mă dezvolt pe dinăutru trupul își recalibrează organele

sunt precum un arc încordat

pregătit să arunce o săgeată de idei incendiare

în spațiul cosmic sunt precum o magmă

vulcanică sau doar un cangur cu marsupiu transparent 

țopăind printr-un imens deșert afectiv

această creștere interioară nu cunoaște limite

 

mă sparg în mii de bucăți apoi mă reconstruiesc ca un puzzle

obțin de fiecare dată o versiune a mea

mult mai bună de fiecare dată cea mai bună

și iar mă sparg și iar mă reconstruiesc

într-o muncă sisifică în care efortul devine plăcere masochistă

 

merg pe străzile interioare ale orașului meu interior

construit minuțios străzi precum un labirint

care duce spre o ușă și după ce deschid ușa intru

în cel mai intim spațiu al meu

 

mă așez pe un scaun mă privesc cu detașare

ca și cum aș fi altcineva mă analizez notez totul într-un caiet

în fiecare seară citesc și mă analizez din nou

știu exact ce trebuie să schimb la mine

în așa fel încât să obțin cea mai bună versiune a mea

pe care o voi distrugere fără remușcare la primul semn de slăbiciune



Citește și:



 

Categorie: Cultură, [CRITIC GUEST]
Etichete: CRITIC GUEST, Ofelia Prodan, Poemele psihozei
Distribuie:
Articolul anterior
Hallow Road | Un thriller condus de două interpretări remarcabile
Articolul următor
Polițiștii de frontieră arestați în 2025 pentru furtul celor peste 900 de baxuri de țigări din încăperea specială de la fostul PTF Turnu au fost trimiși în judecată

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.

Din aceeași categorie