Ofelia Prodan a debutat editorial în 2007, cu Elefantul din patul meu (ed. Vinea; Premiul pentru Debut al Asociației Scriitorilor din București, 2008; nominalizare la Premiul Național de Poezie Mihai Eminescu – Opera Prima, 2008) și a publicat mai multe cărți în România, Spania și Italia, printre care Călăuza (Cartea Românească, 2012; Premiul Ion Minulescu, 2013), No Exit (Charmides, 2015; Premiul Național George Coșbuc, 2015; Premiul Național Mircea Ivănescu, 2016), Elegie allucinogene (Forme Libere, 2019; Finalistă la Premiul Literar Internațional Città di Sassari, 2020; Premiul special al președintelui juriului în cadrul Premiului Bologna in Lettere, 2021), Clona lu’ Ofelia Prodan în aeroplan (Neuma, 2021; Premiul revistei Familia în cadrul Festivalului Internațional de Poezie Sighetu Marmației, 2022), Rezonanța începe când oscilăm pe aceeași frecvență (Limes, 2021; Premiul pentru volum de autor la Festivalul Internațional de Poezie Getafe-Madrid, 2023) și Periodic reciclăm clișeele (Limes, 2019; Ensemble, 2023; Premiul special Virginia Woolf pentru Carte de poezie în cadrul Premiului Literar Internațional Nabokov 2023, Novoli-Lecce, 2024; finalistă la Premiul Lorenzo Montano, Verona, 2024). Este autoarea unui inedit jurnal de Facebook, Voci cu defect special (Paralela 45, 2018).
A fost invitată la mai multe festivaluri internaționale și a fost inclusă în mai multe antologii, printre care Pour le prix de ma bouche. Poésie roumaine post-communiste (coord. Jan H. Mysjkin, Les éditions l’Arbre à paroles, Belgia, 2019), Distanze obliterate. Generazioni di poesie sulla rete (coord. Alma Poesia, Puntoacapo Editrice, Italia, 2021) și Rumänische Lyrikanthologie von den Anfängen bis heute, Band VII (coord. Christian W. Schenk, Dionysos, Germania, 2024).
Este membră a Uniunii Scriitorilor din România şi PEN Club România.
aleg să alerg pe căi obscure,
să nu ajung în punctul culminant al acțiunii
programate minuțios
în primele ore ale dimineții,
când lumina este perfectă pentru fotografii
în spațiul orașului fisurat,
când aceiași oameni merg entuziasmați
spre coșmarul laborios și repetitiv
al zilei care nu se mai sfârșește,
și cu fiecare clipă mă scufund în psihoza
selectată cu eleganță și sobrietate,
și cu fiecare clipă îmi propun să nu mai fiu eu,
cineva să mi se substituie,
cineva cu un zâmbet prietenos, cald,
să îmi întindă o mână,
să mă ridice ușor din abisul interior terifiant
dar jocurile au fost suspendate,
timpul și spațiul anulate pe o perioadă indecisă,
mă strâng în mine și urlu cu furie,
nu se aude niciun sunet, doar firele decolorate
de păr foșnind în lumina surdă și mută
a sfârșitului imprevizibil al zilei,
când oamenii se retrag
unul câte unul în catacombele
în care se odihnesc pentru a renaște a doua zi
cu același entuziasm feroce și infantil
care mă cuprinde și pe mine
în fiecare dimineață
când fotografiez clădirea medievală
cu ferestrele deschise
către o secvență fugitivă și necesară
într-un ritual de seducție elaborat în vortexul psihozei.
dansând cu moartea pe simfonia
celei mai negre depresii
cu mintea încordată explodând în miliarde
de impulsuri electrice agresive
nu m-am putut opri măcar o secundă
să îmi focalizez gândurile
dansând cu moartea într-o clădire pustie
pe o muzică inexistentă
cu ochii orbi privind în interiorul terifiant
în mintea ca un joc macabru
de păpuși într-un teatru improvizat absurd
cu creierul întins ca o pastă albicioasă
peste craniul rânjind
cu gândurile într-un haos deliberat inconștient
iubind moartea cu o furie inexplicabilă
punându-i chinul depresiei
ca pe o zgardă de catifea la gâtul gros de animal sălbatic
care sare să-mi înfigă colții în gât
să-mi sfâșie cu ghearele trupul abandonat
iubind moartea ca și cum ar fi chipul blând al copilului
care mă privește cum plonjez în vidul interior
cu o furie incontrolabilă
vei fi singură în mijlocul decorului de teatru abandonat
repirând un aer mucegăit atingând
cu vârfurile degetelor muzica stranie care răsună
din pianul dezacordat vei fi singura
care se va împiedica de propria voință reconstruită cu migală
într-o perioadă absurdă de timp
și care va înțelege că pentru o dragoste fugitivă
va devia inevitabil de la traseul laborios al existenței sale
monștrii care au crescut în mintea ta vor fugi îngroziți
de furia sentimentelor incontrolabile
amintirile dureroase se vor disipa într-un spațiu indefinit
vei fi singură cu tine însăți
te vei confrunta după zeci de ani cu tine însăți
cu tot ce ți-ai dorit mai presus de orice
și nu s-a întâmplat încă
vei plânge, te vei zbate în interior, vei urla în interior,
îți vei dori ca timpul să se suspende
să nu se mai întâmple nimic niciodată
dorințe infantile ridicole
dar vei prefera să rămâi prizoniera eternă din cușca aurită
lumea ta perfectă
în care ai evoluat ca un acrobat desăvârșit
care acum se aruncă în gol
dar nu te speria, în curând, foarte în curând,
lucrurile, oamenii, întâmplările, se vor coagula în jurul tău
într-un mod unic neașteptat
care te va surprinde plăcut, vei râde,
vei dansa în ploaie cântând, vei fi pur și simplu fericită
ca atunci când erai copil și citeai povești fantastice
absorbită total în interior
dar nu te speria, în curând, foarte în curând,
aceasta va fi o simplă amintire pe care o vei derula în minte
iar și iar cu înverșunare
căutând să găsești un sens și nu, nu îl vei găsi
te complaci în propriile tale traume, te hrănești din ele,
le îngrijești, chiar le supradimensionezi,
ești într-un cerc vicios și asta îți conferă aura de victimă.
ai așteptat toată viața un salvator
și acum, când crezi că a sosit, ai căzut în aceeași capcană.
cum îndrăznești să speri? nu doar că sper,
dar simt pentru prima oară după decenii de depresie
că trăiesc din nou.
lumea din jurul meu se schimbă, a devenit ca printr-un miracol
o lume frumoasă, și da, sunt războaie,
și, da, clima se schimbă dramatic, inteligența artificială
evoluează exponențial,
androizii ne vor lua locul, poate izbucni al treilea război mondial
totul se poate prăbuși în orice moment
dar totul aici, în jurul meu, în interiorul meu,
e incredibil de frumos, respir aerul ca și cum ar fi dragoste.
merg prin Padova ca și cum aș fi în inima mea
care bate nebunește și mi-e teamă
ca nu cumva acest început firav de viață
sa fie doar o iluzie creată de mintea mea și poate chiar mâine,
poate chiar în acest moment va dispărea ca orice iluzie.
soare descărcat de sarcina electromagnetică
levitând între palmele mele față în față
căldura care mă inundă și parcă îmi topește negativitatea
îmi pune o aură inumană în jurul frunții
și un bandaj alb pătat cu sângele următoarei victime
lumină vivace sordidă coborând spre sternul meu
să-mi despic trupul să elimin
excesul de sentimente pasiv-agresive
scena teatrului se luminează
când mă retrag cu grație din piesa absurdă de rezistență
scripeții ridică decorul
în spatele decorului egoul meu pedalează
pe o bicicletă medicinală
timpul se derulează înainte și înapoi
eu urc și cobor în mine însămi oscilez dubitativ
mă opresc în centru și mă contemplu dinafară
sunt aceeași ființă umană dependentă
în aceeași cușcă aurită zâmbesc
mă aplaud furtunos cu bucurie de contrabandă
premonițiile sunt ceva banal coincidențele mă avertizează
fiecare pas mă apropie ostentativ de dezastru
soare sinistru soare sordid
luminează-mi psihoza cancerigenă înfige-ți săgețile de foc
în globii mei oculari
întunecă-mi privirea să pot privi imparțial înăuntru
și cât de inutil pare totul când îți prevezi fiecare gând
înainte să se transmită ca o mică sarcină electrică
și cât de aproape poți fi de un miracol
pe care îl ratezi monumental de fiecare dată într-un mod identic
mă dezvolt pe dinăutru trupul își recalibrează organele
sunt precum un arc încordat
pregătit să arunce o săgeată de idei incendiare
în spațiul cosmic sunt precum o magmă
vulcanică sau doar un cangur cu marsupiu transparent
țopăind printr-un imens deșert afectiv
această creștere interioară nu cunoaște limite
mă sparg în mii de bucăți apoi mă reconstruiesc ca un puzzle
obțin de fiecare dată o versiune a mea
mult mai bună de fiecare dată cea mai bună
și iar mă sparg și iar mă reconstruiesc
într-o muncă sisifică în care efortul devine plăcere masochistă
merg pe străzile interioare ale orașului meu interior
construit minuțios străzi precum un labirint
care duce spre o ușă și după ce deschid ușa intru
în cel mai intim spațiu al meu
mă așez pe un scaun mă privesc cu detașare
ca și cum aș fi altcineva mă analizez notez totul într-un caiet
în fiecare seară citesc și mă analizez din nou
știu exact ce trebuie să schimb la mine
în așa fel încât să obțin cea mai bună versiune a mea
pe care o voi distrugere fără remușcare la primul semn de slăbiciune
Citește și:
- [CRITIC GUEST] Ofelia Prodan: „12 poezii eretice și ermetice sau integrarea sacrului în cotidian”
- mai mulți invitați ai rubricii CRITIC GUEST – AICI
