AMINTIRI DIN COPILĂRIA CRETINIEI MELE (1) | „CINE A APUCAT SĂ BEA APĂ DIN MUREȘ… NU MAI PĂRĂSEȘTE ARADUL!”
[EXPLICAȚII. „Zisa” din titlul acestui prim episod – un citat obsedant din prietenii mei arădeni – nu se vrea câtuși de puțin o evocare nostalgică a orașului care m-a „adoptat” (?), aducând cu mine susurul Someșului pe malurile râului care „îmi poartă numele”. Insolent spus, nu? Ca să nu mai vorbesc de nervii și năbădăile care îi apucau pe acești autentici (parol!) prieteni arădeni la auzul acestei „obrăznicii”! „Cretinia” pe care o invoc în genericul noului meu mini-serial are legătură exclusivă cu „trezirea” mea, abia acum, la senectute (!), înainte de a „adormi” definitiv în neantul neantului. Aradul nu este „ceva” de… „evocat nostalgic”!, acest LOC „se trăiește”, nu „se evocă”! De aceea îmi permit să „citez”, din memorie, ceea ce scrie pe piedestalul bustului jurnalistului arădean Bujor BUDA, ridicat – aproximativ, în față la „Astoria”- : „Dragi arădeni, voi nici nu știți în ce oraș frumos trăiți!” Oare, câți au băgat „samă” trecând prin „zonă”?. That’s all! Autorul]
1. De fapt, „Amintiri de la Kingsway House”…
Odată ajuns în Anglia – împotriva voinței mele, la fel cum am plecat de „acolo” – o întrebare fundamentală pe care mi-am pus-o (legitim!) a fost: Cu ce dracu’ îs „ăștia” mai cu moț ca noi? Vorbesc de Anglia profundă, cea „normală”, nu de acele „straturi ale societății britanice” spilcuite, cu nasul (mereu înfundat) pe sus… Pensia (românească) ne permitea (mie & Fuhrer mujer) să trăim „normal”… În nordul Kent-ului (la cam 30 de mile de Londra) am avut surpriza să găsesc o lume a dracu’ de asemănătoare cu cea pe care o părăsisem: așa cum ifosele Clujului meu natal și drag îmi ieșiseră pe nas la contactul cu Aradul, tot așa, bășinile Londrei infestau o con-urbație istorică de mai multe orașe legate zdravăn între ele și care aduceau aminte, cam la tot pasul, de William the Conqueror. Carele, numai britanic (englez!!!, nu se putea numi!). Londra mi s-a părut infectă – în sensul de supraîncărcare cu… de toate (datorită haosului arhitectonic!), la fel ca Bula lu’ Pândaru, unde mi-am promis să nu mai calc, neam de neamul meu… În schimb, în magazine (cele alimentare, desigur) am dat de ceea ce lăsasem acasă, i.e. produse din Europa de Est. Perfect! Mai fusei prin țări străine (inclusiv la yankei) dar niciunde nu am avut sentimentul de normalitate… ca acasă… probabil și faptul că m-am racordat rapid și la mafia țigănească (in England, arabă) a țigărilor la un preț … acceptabil… Pe stradă, nu era deloc de mirare să întâlnesc vorbă românească (mai ales cu accent moldovenesc!). Ce am iubit eu mai mult în Chatham au fost dealurile (mă rog, colinele!) ce-mi aduceau aminte de… acasă (de Cluj vorbesc!… Aradul, în ciuda rugăminților mele, nu mi-a oferit nici măcar o „gâlmă”, loco, dar îl „iert”, pentru toate altele oferite…). Pe scurt, așa cum am mai mărturisit, aici, în „paginile” lui Critic Arad, nu am avut deloc sentimentul că sunt o „venitură”, deși asta eram…
Probabil, vă întrebați, boieri dumneavoastră, la ce bun să… „divaghez”? Ei bine, eu scriu pentru mine – în primul rând! – dar vreau să fac (acum, de „încălzire”) un elogiu Aradului, care m-a făcut să mă simt la fel de liber, așa cum visam întotdeauna în visele mele de cretin ratat… Jignesc Aradul? Nici pomeneală! Dimpotrivă: rămân ferm pe poziție, susținând că marile orașe de pe „coasta de Vest” a Românicăi au un aer autentic european (implicit, multicultural). La acestea se adaugă, desigur, zona Transilvaniei de Centru-Sud. Nu mai sunt însă convins de Clujul meu drag, care ar trebui să „troneze”… Spunând asta, parcă aș mușca din mine însumi…
Ei, și-acum, gata cu sentimentalismele! Mi-am făcut obișnuința să scriu câte ceva, cam în fiecare zi. Evident, în această ultimă etapă a vieții mele sunt copleșit de reflecții asupra lumii în care am ființat; experiența mea de viață îmi permite acum acest lucru… Ținta „chibițărilor” mele a fost și rămâne mediul social-politic (primordial, cel românesc) în care – n-am încotro – mă mai aflu… Dar bizar, în loc de condescendența vârstei, de o relativă toleranță, înțelegere a „acestor” realități, simt cum se înfoaie în mine tărâța cinismului. Dovadă că – la bătrânețe – nu devii mai înțelept, ci re-aluneci în „copilăria cretiniei” senile…
2. Liniștea dinaintea furtunii…
Afară – cel puțin pe aceste meleaguri – primăvara dă din coate să iasă cât mai în față. A înflorit deja de mai bine de juma’ de lună ploaia de aur… & Co.; aștept explozia de lumină a magnoliilor; mă întristează că – prin mai multe părți ale țării – zăpada și înghețul distrug pomii proaspăt înfloriți… mai ales… prunii!… bănuiți de ce… De fapt, cel puțin pentru mine, primăvara începe odată cu momentul astronomic al echinocțiului (… de primăvară…). După săptămânile de fermentație socială putridă, unde drojdia declanșatoare a fost definitivarea reluării prezidențialelor, cu angaralele tipic românașe, se pare că s-a așternut o oareșcare liniște (vorba vine!…). Până la început de mai, i.e., după Paști… E doar o aparență: liniștea dinaintea furtunii! Și totuși, există o minimă șansă să ne mai tragem sufletul… Oare? La yankei, întotdeauna prezidențialele se lasă cu circ. Și în acele state unde (IM)postura de președinte de țară contează. La noi? … ca la nimenea: statutul de președinte de republică nu este clar (sub aspectul competențelor revenite); cum nu suntem nici republică prezidențială și nici parlamentară… ne scăldăm – ca de obicei! – în ape tulburi. Nostalgia „tătucului” (fie autohton, fie… din vecini!) persistă puternic… Și ce ne mai place! Ancestralitatea noastră de neam scandalagiu are un teren numa’ bun de lăbărțare! Totuși, prin „subteranele” justiției (oarbă, chioară, cum o fi ea…) se „mișcă ceva”… Dar cum distinsa „a treia putere în stat” se mișcă greu, ca melcul, cu siguranță vom mai avea de așteptat… poate, până poi-marți!…
Ceea ce mă îngrijorează pe mine cel mai mult este „setea de cafteală” a Europei! Se aude zăngănit de arme cam peste tot în „Bătrânul Continent”. Cel mai tare îi mănâncă palmele pe britanici și francezi (mai nou, e drept, justificat… mai timid… și pe nemți; știm de ce!). De data asta nu se mai „canibalizează” între ei, ci… se „coalizează”!… Bașca, ce fraieri mai pot atrage pe lângă ei! Dar cine e „dușmanul”? Toți ar striga la unison, ar aținti ferm indexul spre… Rusia! Ei, nu chiar tăți și nu chiar ferm convinși… Prea-bine, boieri dumneavoastră, sper să nu credeți că am devenit peste noapte pro-sovietic / pro-ruso-bolșevic… Ferească-mă Sfântu’! Am mai spus-o și nu mă dezic: am o mare admirație față de cultura rusă… nu e cu nimic mai prejos decât cea „occidentală”. Dar marea cultură (mai ales literatură) rusă nu este post-neo-imperialismul post-sovietic! La fel cum marea cultură anglo-saxonă (hic et nunc, în speță cea nord-americană) nu este neo-post-„trumpismul”, altoit, mai recent, cu „elonmusk”-ismul!… Iar acum îmi asum riscul unei afirmații care e menită să confirme titlul acestui nou mini-serial: copilăria cretiniei mele…
3. Procesul amplu de decolonizare (sec. XX) a fost o mare greșeală sau, cel puțin, nu s-a făcut cu capul, ci cu picioarele!… Pare stupid, din partea unui pro-european convins, dar mă voi justifica:
- M-am născut și mi-am trăit traiul (mi-am mâncat mălaiul) într-o Europă a păcii… Chiar dacă s-a trăit într-o „co-existență pașnică” a două sisteme social-politice și economice (relativ!) opuse… am „prins” totuși 80 de ani (o viață de om!) de pax europaea… Au existat totuși și pe continentul nostru (sursa a două războaie mondiale) câteva zguduiri serioase post-belice: Ungaria – 1956… Cehoslovacia – 1968… Yugoslavia – 1999- se continuă oarecum și în prezent… Ukraina – 2014; 2022-prezent… Totuși, sunt considerate „conflicte regionale” (?)…
- În a doua jumătate a sec. XX procesul de decolonizare a ajuns la apogeu. Spre finele Evului Mediu (în sens clasic), Carol Quintul se putea lăuda că în imperiul său soarele nu apune niciodată, cam la fel se putea lăuda – peste vreo două-trei secole – și Marea Britanie. Mai nou, Franța – cu ale sale teritorii (statal-franceze, outre-mer) – poate zice același lucru. Procesul de colonizare a produs milioane și milioane de victime; rămâne o pată întunecată în istoria civilizației occidentale, „superioare”, „avansate”… Și totuși… Procesul invers a fost haotic, nu a ținut seama de distribuția etniilor și teritoriilor… În cea mai mare parte s-a făcut în funcție de interesele „fostelor” metropole, lăsând în urmă (mai ales în Africa, dar și în lumea musulmană!) focare permanente de conflicte, unele… insolubile și astăzi!… „Neo-colonialismul” nu a fost și nu este o glumă. Printre rarele momente în care Lenin a avut dreptate, se numără și calificarea imperialismului drept terminare de împărțire a lumii și, apoi, lupta pentru reîmpărțirea ei… Un lucru a uitat: și „glorioasa” Uniune Sovietică (o creație a sa) a fost și este (în alte forme) părtașă la toată această harababură…
- De ce consider decolonizarea drept o mare greșeală? Pentru că nu a avut loc rațional, i.e., ținând cont de realitățile istorice și etnice ale fostelor teritorii ocupate; priviți numai hărțile geografico-politice actuale și veți constata foarte ușor artificialitatea frontierelor noilor state apărute pe mapamond. Nu ne mai miră atunci existența atâtor focare de conflict interminabil. De fapt, chiar Europa – „leagănul” civilizației actuale, evident… după canoanele noastre, ale europenilor și nord-atlanticilor – nu este organizată statal-național și politic perfect (recte, o „Europă a națiunilor” cum visa Ch. De Gaulle). În fapt, așa ceva nici nu poate fi posibil (nici măcar în teorie…).
- Ce-a rămas de pe urma erorilor pe care le-am pomenit? În special în ziua de azi: două orientări mari, cețoase, degringolante se bat cap în cap: mișcarea sorosistă, percepută ca orientare spre globalizare, suprastatalitate (în fapt, o manevră a unor cercuri perfect oculte) sub pretextul liberalizării depline a circulației bunurilor, serviciilor și… oamenilor; mișcarea suveranistă – și mai confuză, deoarece pare să sugereze readucerea la demnitatea de sine a popoarelor (?)… Forma cea mai la modă a celei din urmă este „trumpism-elonmask-ismul”: Unchiul Sam, intoxicat de decrepitudinea prost mascată a lui Donald-Duck-Dick, numai „suveranism” (a l’europeenne) nu visează; toată „noua politică” dusă acum de la Casa Albă nu este decât dorința de suzeranism (sic!) în raport cu mai toată lumea (dacă s-ar putea…). „Boala” este molipsitoare – afectează și Rusia putinistă şi China Xi-sistă. Culmea: nu putem preciza cine a molipsit pe cine!…
- De aici, de la decolonizarea fără cap (și coadă!) mi se pare mie că se cam trag toate. Normal, este un punct de vedere unilateral… chiar eu l-aș amenda imediat cu sublinierea contrastului crescând între dezvoltare (în fapt, „supra-dezvoltare”) și sub-dezvoltare… această situație se vede și în Europa noastră și chiar în iubita noastră țărișoară. Dar și aici există o legătură cu colonizarea-decolonizarea-neocolonizarea lumii actuale… Alte măști, aceeași față!
Morala finală: Europa se pregătește de război… n-am crezut că în viața mea voi fi martorul unei astfel de evoluții fatidice… Deci, vom strânge serios cureaua, cu toții, spre a arunca o parte cât mai mare din resursele de dezvoltare social-economică pe apa sâmbetei… Căci înarmarea exact asta înseamnă: producerea de mijloace de distrugere și… autodistrugere… Cine câștigă?
În primul rând Rusia (mai puțin, China): obligând țările europene să se re-înarmeze strașnic, se pune o frână serioasă dezvoltării generale a acestora. Chiar dacă – paradoxal (!) – progresul științifico-tehnic va fi puternic stimulat, încurajat, chiar forțat… rușii câștigă un timp de respiro și chiar de reducere a decalajelor față de Vestul dezvoltat. Chinezii, nu cred să fie prea entuziasmați de a această turnură a lucrurilor: pentru ei pare mult mai importantă o hegemonie economică decât una militară (chit că cele două sunt legate între ele…).
În al doilea rând, Statele Unite: Europa va fi serios frânată în dezvoltare, ceea ce convine de minune Unchiului Sam: mai subțiază concurența pe plan mondial. Două chestii sar însă în ochi: înarmarea Europei va „încinge” și mai mult economia americană (mai ales producția de armament) dar lanțul interdependențelor economice, în loc să gâtuie numai Europa (și restul lumii !), îi va incomoda și mai mult pe yankei… tocmai globalizarea, mondializarea acum mult-hulită la Washington, tocmai acest proces de neoprit o să le dea cea mai mare bătaie de cap…
În loc de EPILOG:
Plimbându-mă (la baston!) prin buricul târgului Arad, chemat afară și de venirea (sper, certă!) a primăverii, am început să meditez și la destinul acestui frumos oraș (păcat doar că n-are niște dealuri, măcar, coline, acolo…). Ce ne mai așteaptă pe toți? Despre chestia cu re-înarmarea Europei (inclusiv a Românicăi), voi mai mustăci, chibița, chiar „guița” în timpul care mi-a mai rămas. Privind la pas Aradul, nu pot să nu mă gândesc și la toți ai mei și „familion” și „con-citatidini”… oare ce soartă ni se mai pregătește? Care va fi destinul acestui oraș? Amintiți-vă de cuvintele de sub bustul lui Bujor Buda! Cu tot cinismul meu bășcălios, de data asta întreb, și eu, foarte serios: „QUO VADIS, DOMINE?” [apud Sf. Petru]…
Deci: oare mai crede oare cineva – serios – în zisa aia latinească „Si vis pacem, para bellum”?
Citește și:
- Seria Istoria e o curvă, iar Politica lupanarul ei
- Seria Menajeria de sticlă
- Seria Pălăvrăgeală despre condiția umană
- Seria LUMEA CA O VOMĂ sau GREAȚA VOIOASĂ A COTIDIANULUI
- Seria ORICE OM URCĂ PE SCARA IERARHICĂ PÂNĂ LA NIVELUL MAXIM AL INCOMPETENȚEI SALE!…
- AICI – Reportaje – seria Amintiri de la Kingsway House
