LUMEA CA O VOMĂ sau GREAȚA VOIOASĂ A COTIDIANULUI (LXII) |CERTIFICATE DE TOXICITATE – CERTIFICATE DE ONESTITATE | Partea III: „LUMEA ESTE UN SAT MARE” [Marshall McLuhan]…
1. … Dar tocmai în societatea informațional-comunicațională de azi prevalează lipsa de comunicare reală…
Aristotel nu a greșit atunci când definea omul drept un animal politic [„Zoon politikon”]. Pascal nu a greșit vorbind depre om ca fiind „o trestie gânditoare”. Nici Jean-Jacques Rousseau nu a greșit spunând că omul se naște „bun de la natură” numa’ că „societatea îl strică”. În fapt, cei trei mari oameni de cultură și spirit se întâlnesc undeva… Unde?
Nu sunt nici biolog, nici psiholog și nici sociolog. Dar înțeleg deplin vechea dispută dintre cei ce susțin că factorul înnăscut prevalează și cei care sunt adepții ideii că factorul dobândit are rol fundamental. I.e., antropogeneza, psihogeneza și sociogeneza au, oare, rol diferit, pondere diferită în modelarea individualității absolute și irepetabile a fiecărei ființe umane? Întrebarea simplificată ar suna cam așa: câtă doză de animalitate și câtă doză de psiho-sociabilitate „zace” în noi? Unde sfârșește animalul și unde începe psiho-socialul, pentru acela pe care-l numim cu mândrie homo sapiens sapiens (!)? Este mai greu de înțeles că antropogeneza, psihogeneza și sociogeneza sunt evenimente simultane, legate printr-o dialectică atât de complexă încât ne tentează mereu să supralicităm, unilateral, ba una, ba alta dintre „geneze”…
Prezentul material (aflat la partea a III-a) a avut drept factor declanșator problema delicvenței juvenile pe care o abordez cu cel puțin două restricții: (a) am în vedere delicvența juvenilă la vârste situate undeva, la granița dintre pubertate și adolescență și (b) mă interesează situația din Românica prezentului. Departe de mine gândul să scriu un „eseu” cu pretenții intelectualiste, amprentat bine de spiritul și metodologia strict științifică (după patru decenii de viață activă ca dascăl, mai ales în mediile academice, zău, m-am săturat de „academisme”). Nu este decât o tentativă timidă de… a înțelege! Cum e posibil ca niște puștani (13-15 ani) să „planifice” riguros o crimă asupra unui semen din aceeași categorie, alții (la fel, abia desprinși din viața de prichindei…) să amenințe cu cuțitul un taximetrist spre a-l jefui, apoi, tot niște „teribiliști” (cam aceeași vârstă) să-și descarce „furia pe lume” dând foc la mai multe mașini dintr-o parcare? Evident, cazuistica este mult, mult mai largă (tragic de largă!) și, din păcate cuprinde un număr tot mai mare de (să le zicem) pre-adolescenți. Apoi, consumul de alcool și consumul de droguri (generic – „substanțe interzise”?!) la vârste tot mai tinere. S-a ajuns ca să se ceară modificarea legislației și a procedurilor judiciare legate de acea perioadă a vieții în care responsabilitatea personală este discutabilă și mult-discutată / mult-disputată… De fapt, categorisirea pe etape de vârstă („calendaristică”!) a stadiilor de dezvoltare, de la embrion la om matur, este, cel puțin, eronată… Traiectoria în viață nu este parcursul unui tren care oprește la fix în anumite stații și pleacă (tot la fix) mai departe… (by the way, nu e cazul Românicăi…). Din nou, „sfânta” indivudualitate irepetebilă!
Evident, reacțiile în mass-media, reflectând o anumită înclinație a opiniei publice, nu au întârziat să apară. Și – tipic pentru noi – să se iște adevărate scandaluri și cereri năstrusnice vis-a-vis de prevenția și combaterea „fenomenului”… Se dă vina pe familie, pe școală, pe mediul social toxic, mai nou pe dominanta culturii și civilizației sec. XXI, recte mediile de socializare. Sunt de acord, fiecare își are partea sa de vină: familia, care nu mai este de demult „cea tradițională”; școala, care pare să involueze, mai ales din motive economice; mediul social care este azi tot mai pestriț (fiecare om – în angrenajul social – are multiple status-uri simultane și, ca, atare, multiple roluri corespunzătoare); „social media”, cele care ridică marea problemă a creșterii însingurării individului în contextul tot mai social al vieții…
Nu vreau ca , la rândul meu, să adaug un surplus de balast la interminabilele și redundantele discuții ce au loc. Mă voi restânge, deliberat (!) la așa-zisele „social media” și a modului în care „prichindeii”, ceva „mai copți” se încastrează în această lume stranie și au reacții șocante.
Nu l-am invocat întâmplător pe cunoscutul Marshall McLuhan, cu „zisa” rămasă celebră – „lumea e un sat mare”.
2. Celebra teză a lui Marshall McLuhan – „The medium is the message” și adevăratul ei înțeles în epoca manipulării prin informație (cognitivă)
Vreau să atrag atenția asupra termenului de „media”. De fapt, se poate elucida și sintagma, devenită nu mai puțin celebră, cea de „mass-media”. În limba engleză „medium” [vine din latină – medium (sg.), media (pl.) ] nu are sens de „mediu înconjurător”, la propriu (în engl. „environment”), ci de mijloc / instrument. „Mediul este mesajul” = mijloacele de comunicare ajung să fie mesajul (uneori, chiar și conținutul acestuia…). Deci și „mass-media” = mijloacele de comunicare în masă. Dar să vedem – succint! – ideile de bază ale ilustrului autor canadian, foarte în vogă în deceniile 7 și 8 ale sec. XX, dar reactualizate în forță în prezent… Și, de ce „lumea este un ‹sat mare / global›”?
«Conceptul de „Sat Global” (The Global Village) introdus de Marshall McLuhan în anii ’60 (în lucrări precum „The Gutenberg Galaxy” și „Understanding Media”) descrie modul în care tehnologiile electronice de comunicare (televiziunea, radioul, telefonul la acea vreme) au contractat distanțele geografice și au interconectat lumea, transformând-o într-o comunitate strânsă, similară unui sat.» [Al Overview]
Principalele idei:
- «Interconectare imediată: Progresul tehnologic permite comunicarea în timp real între oameni aflați la antipozi. Evenimentele dintr-o parte a lumii sunt trăite simultan de restul omenirii, simulând relațiile directe de vecinătate dintr-un sat tradițional.
- Extinderea sistemului nervos: McLuhan considera tehnologiile electrice ca extensii ale sistemului nostru nervos, abolind spațiul și timpul.
- Implicații sociale: Deși termenul pare utopic, el nu este neapărat pozitiv. McLuhan a sugerat că, la fel ca într-un sat, interconectarea crește șansele de conflict, bârfe și tensiuni din cauza proximității forțate („satul este fisiune, nu fuziune”).
- „Mediul este mesajul” (The medium is the message): Această celebră zicere a sa înseamnă că forma comunicării (televiziunea, internetul) influențează societatea mai mult decât conținutul mesajului (ceea ce se spune). Tehnologia în sine schimbă modul în care gândim și ne organizăm viața.
- Precursor al internetului: McLuhan a anticipat această „satelitizare” a lumii cu mult înainte de apariția internetului și a rețelelor sociale, care au transformat conceptul teoretic în realitate cotidiană.
În concluzie, „lumea este un sat” înseamnă că tehnologia a distrus distanțele, făcându-ne pe toți „vecini” electronici, cu toate beneficiile și tensiunile rezultate din această nouă, dar forțată, proximitate.» [Al Overview]
Nici nu mai știu cum să-l „taxez” pe acest autor faimos (la vremea lui, dar – redevenit, ca atare – în prezent!): un oracol, un utopic sau… un distopic? Ceva în genul lui George Orwell?… Ceea ce rețin – ca fiind o idee extrem de productivă – este faptul că „satul”, fie „mare”, fie „global”, devine – generic! – anturajul în care ne naștem, trăim și murim. Că ni-l alegem noi sau nu, aceasta este o altă „mâncare de pește”. Iată de ce Aristotel avea dreptate: „zoon” (animalul om) nu este complet ceea ce se pretinde, fără „anturajul social”, cetatea („polis”-ul) sau comunitatea în care „se trezește” și „adoarme” definitiv… Anturajul are multiple fețe: familial (inclusiv rudele), cercul de prieteni, „școala străzii”, școala propriu-zisă, locul de muncă, zona de domiciliu etc. etc. etc. Este năucitor. La fel ca rolurile aferente. Atunci și B. Pascal avea dreptate: în ciuda darului raționalității, omul este fragil (= trestia). Ce să mai zic de J.J. Rousseau care a intuit (genial!… fie și metaforic) că societatea (= anturajul de orice fel) îl poate „strica” pe „bunul sălbatic”… La „înghesuiala”, produsă de noua revoluție comunicațională și informațională, „singurătatea” îi vine, bine, ca o mănușă. Și, de aici, intuiția – tot genială! – a lui Thomas Hobbes: viața în societate devine un „război al tuturor contra tuturor” („Bellum omnium contra omnes”)…
Iar ca să sintetizez cele spuse până aici, cred că trebuie reformulat clasicul Cogito al lui Rene Descartes: „Dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum; sum, ergo Deus est”. Recte, Mă îndoiesc de valabalitatea tuturor tabuuri-lor în mijlocul cărora trăiesc, deci, consum ceea ce mi se servește pe rețelele media; consum (necritic) ceea ce mi se „servește” (atât de facil, accesibil) pe aceste rețele, deci, am iluzia că exist (cum vreau eu); exist (pentru mine, ca atare!), deci, Dumnezeul meu există: iluzia că-mi pot permire să fac orice!
Încercați să translatați cele de mai înainte în mintea unui „prichindel întârziat” (sau „adolescent precoce”) în societatea noastră perfect… buimacă!…
3. Infernul anturajului ca „realitate virtuală” sau „Dacă mai bei o bere, altfel te sâmțăști”…
Scurt timp după venirea mea în Arad, mi-am făcut o „haită” de prieteni (puțini au mai rămas în viață…). Ne întâlneam, de obicei, la fostul restaurant „Bulevard”, chiar din buricul târgului, unde mai „lingeam” și noi o bere. Acolo era o ospătăriță – Mariana – cam rea de muscă, cu care ne împrieteniserăm (i.e., mai puteam comanda o bere pe datorie, până a doua zi!…). Ea avea expresia menționată în partea finală a titlului acestui paragraf… Iar „expresia”… funcționa!…
De ce mi-am amintit de „acele” evenimente de dinainte de „Revoluția din ‘89”? Pentru că „berea” (cu care „altfel te sâmțăști”) a devenit azi panaceul tuturor problemelor (reale sau false) și poartă numele de realitate virtuală, super-accesibilă pe toate rețelele sociale. Inclusiv pentru generația foarte tânără, cea care „se scufundă” cu voluptatea facilului în „ceva” care devine adevăratul anturaj formator și deformator de caractere. Mai bine spus, de alterare a firescului trăirii unei tinereți pubere / pre-adolescentine (să zicem) normale.
Revoluția științifico-tehnică, azi „plusând” pe varianta „tehnico-științifică”, ne-a pus în fața a ceva ce pare a fi la îndemâna tuturor (și la capriciul tuturor!): mijloacele de comunicare în masă, având ca produs de „excelență” rețelele și platformele „media”. Vârful de performanță – cel puțin până în prezentul „acut” – îl reprezintă A.I. cu ultimul „copil teribil” – chatbot-ul.
«Un chatbot este o aplicație software bazată pe inteligență artificială (IA) concepută pentru a simula o conversație umană prin text sau voce. Aceste instrumente funcționează ca asistenți virtuali, fiind folosite pentru servicii clienți, automatizarea sarcinilor și răspunsuri instantanee în domenii precum comerț, educație sau sănătate.(…)
Caracteristici și funcționalități cheie:
- Tipuri: Pot fi simple (bazate pe reguli și cuvinte cheie) sau avansate (utilizând procesarea limbajului natural – NLP și deep learning).
- Utilizare: Sunt accesibile prin aplicații de mesagerie (Facebook Messenger), site-uri web sau asistenți vocali (Google Assistant, Alexa).
- Beneficii: Oferă suport 24/7, gestionează volume mari de interacțiuni și pot personaliza experiența utilizatorului.
Iată un exemplu concret și extraordinar de a avea un partener (virtual!) de conversații pe o diversitate, periculos de extinsă (!), de subiecte, un „sclav” care ne poate face temele date la școală, ne poate rezolva neclarități existențiale… pe scurt, ne poate servi la orice – în nimicnicia izolării noastre crescânde față de lumea cu adevărat reală… Și mai pe scurt, ni se poate substitui în orice context. Adică, o invitație perfidă la lenea de a gândi cu mintea proprie, la comoditatea de a nu te mai osteni să acționezi tu însuți. Deci: un instrument „perfect” în actul minciunii!
Cum „să nu prindă” așa ceva la tânara (și foarte tânăra!) generație? Câte „complexe” personale nu pot fi „rezolvate”? Prețul e pe măsură: ruperea și mai adâncă de lumea reală și mai ales de lumea semenilor noștri. Cu alte cuvinte, alunecarea în fictivul unei realități virtuale care pare a fi mai ceva decât cel mai teribil drog sau cea mai teribilă beție. Ce frumos! Ce comod!…
Societatea (să zicem, „normală”) privește la această performanță tehnologică în mod duplicitar: pe de o parte, tinde să acorde acestui Deus ex machina un „certificat de toxicitate”; pe de altă parte, e atrasă de idea considerării unui „certificat de onestitate” având în vedere uluitoarele performanțe ale minții omenești de a se înstrăina pe un dispozitiv electronic.
Cât de accesibile sunt aceste noi gadget-uri la nivel de masă, ce efecte au acestea asupra evoluției / involuției specie umane rămâne de văzut. Voi încerca să schițez un punct de vedere (garantat subiectiv!) în Partea a IV-a (finală) a acestui episod.
Până atunci, boieri dumneavoastră, numa’ bine și… SERVUS!
* * * * *
P.S.: Ce am „racolat” de pe NET?
«Cum sună o glumă făcută de inteligența artificială. E mai degrabă sinistră decât haioasă. Invitat în platoul Euronews România, regizorul Mircea Rotaru a dezvăluit o glumă făcută de un robot, în contextul primei piese de teatru scrise de inteligența artificială, regizată de acesta.Prima piesă scrisă de un robot: „A.I.: Când un robot scrie o piesă de teatru”.
„Poate cea mai șocantă chestie scrisă de inteligența artificială este gluma lui. O glumă pe care robotul o repetă. Și este în felul următor: Când tu vei muri, când copiii tăi vor muri, când copiii copiilor tăi vor muri, când copiii nepoților tăi vor muri, când copiii copiilor nepoților tăi vor muri, eu voi fi încă în viață. Asta e gluma robotului”.» [Euronews, 24 ianuarie 2024]…
DIXIT!
Citește și:
- seria LUMEA CA O VOMĂ sau GREAȚA VOIOASĂ A COTIDIANULUI
- mai multe articole ale autorului: AICI – Reportaje și AICI – Opinii
