INSOMNII PARALELE (IV) | CEL MAI MARE DUȘMAN AL RAȚIUNII ESTE RAȚIUNEA ÎNSĂȘI…
[MĂRTURISIRE DE CREDINȚĂ: Am ajuns la o vârstă când vine vremea să încep să trag niște concluzii. În nici un caz, finale… pentru că nu există așa ceva. Tentația unor reflecții cu pretenția de a fi definitive este foarte mare; în realitate este doar o deșertăciune infatuată. Mai ales în lungile și repetatele mele insomnii. Francisco de Goya ne-a lăsat – în afara geniului său artistic – și un aforism celebru: „El sueño de la razón produce monstruos” [„Somnul rațiunii crează moștri”]. Îmi permit – cu umilință (!) – să-l amendez cu o întrebare: Da’ insomnia rațiunii, ce face?… Sau, pur și simplu, insomnia, ca atare – aș supralicita eu… AUTORUL]
(ÎNTĂLNIRE DE „GRADUL IV…”): PRIN NOI ÎȘINE SAU… PRIN „EI”… ÎNȘINE?
1. Habar n-avem de trecutul nostru foarte…foarte îndepărtat; ce să mai zic de viitor?!…
În facultate, cum spuneam anterior, am avut șansa de a prinde „dezghețul” ideologic (din păcate, destul de scurt). În această perioadă am avut parte de o serie de cursuri (ca pentru viitorii „filosofi”…): fizică (clasică-relativistă-cuantică) biologie (evoluționistă și genetică), fundamentele matematicii, cibernetică și chiar… scurtă istorie comparată a religiilor… Erau ținute de oameni de știință (clujeni!), reputați; nu erau „opționale” și, categoric (parol!), nu erau la nivel de știință popularizată pentru Badea Gheo din Deal… Așa cum m-am decis, încă la începutul acestui episod în mai multe părți, nu voi da nume… Nu vreau să risc să nedreptățesc pe cineva. Personal, am mai avut un beneficiu: unchiul meu de la Timișoara (la care mergeam în toate vacanțele de școlar), îmi cumpăra sistematic „cărțulii” de știință popularizată (colecția „Orizont”) și, cu un „duh relativ al blândeții”, mă obliga să le citesc, ba chiar mă mai și întreba din ele. În acele perioade, adio romane istorice, de aventuri, polițiste… Erau dintr-o mare varietate de domenii, multe nu le prea înțelegeam dar… dacă-i de musai, ca de voie bună! Acum, i-aș pupa mormântul!… Probabil că și acest „așternut” m-a direcționat în specializarea pe logica, metodologia și filosofia științei. Chestiile „ideologice” mă lăsau complet rece… Am făcut aceste mențiuni cu scopul de a fi înțeles: de ce am o părere aparte (recunosc, subiectivă-forte!) cu privire la tema tenebroasă a extra-tereștrilor… Și azi, mă uit cu multă curiozitate la toate serialele care-mi sunt accesibile, pe tema „astronauților antici”, a Universului, a enigmelor care ne apasă cam la tot pasul; toate conducând spre obsedanta întrebare: Cine naiba suntem noi? (sau, Ce suntem în această lume?)… O lume (Univers / Metavers / Plurivers ) unde se pune mereu problema: o mare de dezordine, unde există insulițe de ordine sau o mare de ordine, unde există insulițe de dezordine?…
Mai vreau să adaug un lucru foarte interesant și care m-a cam „iritat” în toți anii de școală (și de formare științifică): este ceea ce eu aș numi „presupoziția optimistă a antropogenezei”… în fapt, în mintea mea, curat finalism! Recte: evoluția vieții pe Pământ era „blestemată” să ducă la apariția lui homo sapiens sapiens (?!)… Nu se putea altfel!!!… Pentru mine, în știința (general-biologică-evoluționistă) a „acelui” timp, chestia asta reprezenta versiunea atee (militantă!) a creaționismului religios (creștin)! Și nu numai… Pe această bază, așa cum menționam într-una din părțile anterioare ale acestui episod, trebuia să înțelegem (să „ne convingem”… altfel, ne lua mama dracu’!…) cum că orânduirea socialistă (comunistă) se înscrie perfect și necesar în acest „determinism draconic”!… Tot din aceleași motive, primele idei, mai timide, despre existența extra-tereștrilor și a ipoteticului lor rol în apariția umanității erau hulite deopotrivă, și de știința timpul dar și de religie… Din nou, nu numai la „noi”!…Morala era una singură și fundamentală: „munca l-a creat pe om, to’ași!” Cultul muncii este înălțător, profund uman, dar, așa cum s-a constatat în „acei ani, la noi”, funcționa predominat „Cooperativa munca în zadar”… Și nu e de mirare că replica la lozinca „Munca îl înnobilează pe om” a fost „Noi n-avem nevoie de nobili !”…
2. Suntem prea pământeni ca să ne simțim extra-tereștri!?…
De-a lungul vieții mele am citit și vizionat o mulțime de materiale (documentare și… mai puțin informative, dar super-speculative). Treptat, am început să-mi fac o anume idee de quoi s’agit il. Evident, o idee pur personală. Am ajuns astfel să cred că tradiția pozitivistă în știință nu este deloc o prostie iar libertatea de a specula fără limite este ceva periculos. Deci: împart opiniile despre „extra-tereștri” (cei vechi și cei noi) în două categorii: prima, s-ar subsuma frumoasei formulări a lui Lucian Blaga („Omul s-a născut printr-o mutație ontologică”) iar a doua, unei nu mai puțin inspirate formulări a lui Carl Sagan („Suntem pulbere de stele”). Prima, accentuează discontinuitatea noastră în raport cu tot ce există, i.e., un fel de unicitate / singularitate. A doua, marșează pe idea de continuitate, comunitate a noastră cu Universul și deci și pe posibilitatea apariției noastre în lume, cumva, ”ajutați” de forțe încă necunoscute, din hăul Cosmosului.
A. „Omul s-a născut printr-o mutație ontologică”
Cred că suntem nu o mare, ci un ditamai ocean de dezordine (entropie), pe care „plutesc” niște insule de ordine. Am semnalat la timp (părțile anterioare) că entropia nu însemnă harababură (diferențiere maximă, „haos”), ci echi-probabilitate de a se întâmpla, petrece orice! (non-diferențiere maximă). Mai toate datele, oferite de cercetarea științifică de până acum, ne sugerează că suntem la cheremul hazardului. Chiar și o viziune deterministă asupra lumii trebuie să se adapteze, să se obișnuiască cu idea unui determinism statistic-probabilist și nu unul strict, linear. Din această „paradigmă” decurg consecințe serioase.
(i) Există o „centură” / „anvelopă” foarte restrictivă a traiectoriei (moderat eliptice!) a planetei noastre în jurul Soarelui. Unii o numesc „principiul antropic”: sunt condițiile drastice ca viața să apară și și să se mențină pe Terra. Puțin a lipsit să nu avem temperaturi care să mențină apa în stare lichidă, apoi, mărimea / masa planetei, cu gravitația corespunzătore, spre a nu face implozie prima mlădiță de viață, apoi, radiația cosmică se ciocnește de magnetismul (câmpul magnetic) protector al plantei și stratul subțire atmosferic, apoi, compoziția gazoasă specifică a atmosferei care permite metabolismul ș.a.m.d.; în fapt, o multitudine de condiții, depinzând, la rândul lor, de distanța noastră față de Soare. Da, există entități „vii” care trăiesc în condiții extreme, dar acestea sunt mai degrabă excepția decât regula. În alți termeni, cu rezonanță religioasă, „cineva” sau „ceva” (hazardul?) a creat pentru noi, oamenii, cea mai bună lume dintre lumile posibile…
(ii) Au existat mai multe „tentative” de apariție a vieții și, corespunzător, mai multe extincții quasi-totale. Și totuși, hazardul și-a spus cuvântul: la un anumit nivel de complexitate chimică au putut apare primele elemente de viață primitivă. Apariția aminoacizilor, structurarea unui „cod genetic” (ADN – dubla elice) sunt un rezultat doar probabil (!), în sine, un accident…Viața „a ales” calea individuației, deci a varibilității și de aici, selecția naturală, adaptarea și evoluția. La un moment dat, prin meandrele evoluției, creșterea în volum și masă a indivizilor unei specii trebuia să se oprească undeva, altfel ar fi colapsat. Poate, și din acest motiv, „accidentul din peninsula Yukatan” (căderea unui asteroid de 10-15 km diametrul, de acum vreo 66 de milioane de ani) i-a „terminat iute” pe dinozauri. Nu a fost ceva pur instantaneu, dar, la scara timpului geologic, procesul a fost scurt. Saurienii (cei gigantici) erau predestinați la pieire. Și atunci, ce-a mai rămas „de evoluat”? Biologii zic că a mai rămas sistemul nervos. De aici încolo, totul este simplă istorie… O ultimă mențiune la acest sub-paragraf: alternativa panspermiei (viața a ajuns la noi, accidental, de pe alte corpuri cosmice) nu face decât să ne bage într-un regres la infinit… (dar, „acolo” de unde a venit viața, nu putea să fie tot „ceva” apărut prin panspermie? Ș.a.m.d. Deci trebuie să ne oprim undeva, să evităm un regressus ad infinitum. Panspermia nu elucidează problema, ci o mută „la vecini”…Cel mai simplu caz este chiar planeta noastră…
(iii) Un prieten bun, biolog la Filiala Cluj a Academiei Române (ne îndreptam spre anii ’80 ai secolului trecut) m-a dumirit definitiv: totul este accident, i.e. mutație. Avea dreptate Galileo Galilei când, în 1633, conchidea „Eppur si muove”… Căci, în dinamica internă și obscură a ADN-ului, se produc mereu mutații: unele nesemnificative, altele cu impact asupra succedenților speciei, unele transmisibile, altele uitate de „răbdarea timpului”. În 1974, în regiunea Hadar (Etiopia), paleo-antropologul american Donald Johanson, descoperea prima hominidă (Australopithecus afarensis)… „Lucy”… Cu o vechime aproximată de 3,9 – 2,9 milioane de ani!!! Când începe aventura umană pe Terra? Ca și în cazul structurii vii, au existat mai multe tentative de „umanizare” până la noi… Nu o să enumăr aici celelalte variante de hominizi… Problema logică pentru mine este însă dacă a fost sau nu suficient timp terestru pentru ca să se împlinească o probabilitate quasi-minusculă. Mă deranjează groaznic conceptul de probabilitate, în sensul întemeierii ei obiective (e.g.: legea numerelor mari, densități de probabilitate, propensiuni pe fondul hazardului etc.)… Dacă om trăi și om fi sănătoși, am să mă apuc –cândva – să „purec” acest concept nebulor (pentru mine)…
Ei bine, discuția poate continua până… „poimarți”. Ca să conchid la acest punct (A), nu pot formula decât o interogație simplă: oare chiar a fost nevoie de extra-tereștri ca să „ne extragă cu forcepsul” din negurile de nepătruns ale istoriei Universului?…
B. „Suntem pulbere de stele”
Ce-mi spune, mie, frumoasa metaforă a lui Carl Sagan? Pe fondul ideii de „conexiune universală” (cel puțin, pentru tipul nostru de Univers), trebuie să recunoaștem și valabilitatea altei idei, respectiv, cea de „unitate în diversitate”… De aici, până la teza „molipsirii” unei civilizații din Univers de la o alta n-a mai fost decât un pas… Și în acest caz, constat cel puțin două mari tendințe în lumea susținătorilor ipotezei extraterestre în geneza omului.
(i) Există teorii, opinii și chiar simple luări de poziție destul de deșuchiate: oamenii – ca și viața în genere – au apărut pe Pământ în urma unor experimente practicate de „alții”, veniți din genunile Universului. Dacă au putut ajunge până aici (pe Terra), e clar, erau la un nivel de dezvoltare (știință, cultură, tehnologie) net superior… deci își puteau permite… Cu ce scop? Aveau nevoie de „sclavi” care să valorifice pentru „ei” resursele naturale ale planetei… Nu mai insist aici; e prea străveziu antropomorfismul… O variantă – mai „moale” – a fost că „ei”, extratereștrii, au găsit aici, pe Terra, o specie de … (spuneți-i cum vreți!) cu care s-au putut împreuna și au rezultat pe post de „bitangi”… oamenii…(Erich von Daniken). Ba chiar și în Biblie să vorbește despre „ingerii decăzuți” care – după împreunare cu femeile terestre – au dus la apariția unor „uriași”?… Și, dacă tot suntem la Sfânta Scriptură, cum ar trebui să interpretăm textul după care „Dumnezeu l-a creat pe om după chipul și asemănarea sa”? Principala lacună (fractură logică) constă, nu atât în antropomorfismul „dulce”… de naiv, ci în presupoziția compatibilității (bio-structurale), cronotopice dintre părinți (i.e., „ăia”) și copii (i.e., „noi”)… Cu cât crește numărul condiționărilor, cu atât mai mult (paradoxal!) scad șansele să…
(ii) Există o serie de teorii mai puțin „idioate”: ele admit existența unui „contact” între „bieții” pământeni și „ei” (extratereștrii), undeva… cândva… În cadrul acestui „contact” s-au transmis cunoștințe valoroase, poate și unele tehnologii; evident, de la „ei” la „noi”, nu și invers… Din nou, „fractura logică”: ca să se producă așa ceva era necesară nu numai o compatibilitate a comunicării dar și a nivelului de dezvoltare mintală… admițând că „ei” gândeau (cel puțin!) la un nivel apropiat (transmisibil), compatibil cu cel al omului. Dacă prin „gândire” (cel puțin), înțelegem (cam!) același lucru… „de ambele părți”… Oricum, eu găsesc dificultăți quasi-insurmontabile în a explica cum s-a produs ceea ce (ipotetic) s-a produs… Această categorie de teorii are și ea atuurile ei: există peste tot pe Pământ, locuri unde se găsesc monumente, relicve, realizări artistice etc. pe care nu le putem explica! Cel puțin, la nivelul științei și tehnologiei noastre de azi! Există presupoziția rezonabilă (Victor Kernbach) după care un contact de asemenea anvergură cu o „civilizație” extraterestră, este imposibil să nu lase „urme” (ecouri) în conștiința colectivă a oamenilor din vechime (să nu pomenesc decât „miturile astrale”, ciudat de asemănătoare, dar parvenind din orizonturi de loc și timp foarte diferite pe Terra). Aceste „urme” sunt grămadă și chiar că ne dau bătaie de cap!… Din nou comitem aceeași dublă greșeală: raționalitatea nu poate ieși din propria sa „raționalitate” și avem tendința (logic, nejustificată! dar nevinovată!) de a „traduce” totul în limitele actuale ale științei și tehnologiei! Dar dacă este vorba de „ceva” complet diferit?!… De aceea am manifestat mereu prudență la adresa imaginației debordante: nu e neapărat ceva rău, dar e ceva riscant în a deturna căutarea adevărului…
Din toate cele spuse până aici, resimt din plin „neputința rațională a… rațiunii! Din nou, boieri dumneavoastră v-am lăsat o promisiune „neonorată”: fizică – anti-fizică, para-fizică – trans-fizică și meta-fizică – teo-fizică. Aceste cupluri (teoretice!) condensează întreaga mea părere (de până acum!) și vor reprezenta conținutul concluziei concluziilor de tras la „temă”… În ultima parte a acestui episod („Întâlnire de gradul V”).
Până atunci, SERVUS dragilor!
Citește și:
- seria INSOMNII PARALELE – AICI
- mai multe articole ale autorului: AICI – Reportaje și AICI – Opinii
