[Proiectul unei ficțiuni] Adio Paris, Adio Berenice!
Pe undeva, pe la jumătatea lui iulie, la o oră destul de târzie m-a sunat Gabriel. Cred că era ușor amețit. Părea extrem de volubil, nici măcar nu s-a scuzat. Poate la Paris, în fond, era încă o oră rezonabilă. Mai ales că, din capul locului, mi-a spus să mă pregătesc sufletește pentru „o mare și plăcută surpriză”. Așa s-a exprimat. Ardea de nerăbdare să-mi spună și, probabil din cauza asta, începuse să se cam bâlbâie, părea să nu-și mai găsească odată cuvintele. Mă rog, deși inițial am fost ușor deranjat, chiar din clipa în care am văzut…
0








