Acest Montreal a fost pentru Simona, după părerea mea, mai mult și oarecum altceva decât un turneu câștigat de Simona Halep. Mai mult decât acea jumătate de milion de dolari câștigați. (Iată că un cetățean român poate să-și alimenteze contul cu o sumă frumoasă, într-un timp scurt, fără să fie urmărit toată viața de spectrul cătușelor). N-o să vorbesc prea mult despre turneul din țara frunzei de arțar. N-o să vorbesc nici despre finala, nu chiar ușoară, cu M. Keys.
Finala s-a jucat, de fapt și pe drept, în semifinala cu Kerber. Nu este doar părerea mea. Nu-i dădeam fetei noastre, ca să fiu sincer, nicio șansă. Din mai multe motive. Pentru că, în primul rând, Kerber mi se pare jucătoarea primei jumătăți a anului 2016. Grand șlem cîștigat la Melbourne, în fața Serenei, finală de grand șlem jucată la Wimblendon, în fața Serenei. Nu puțin lucru! Victorie la Stuttgart. Tenisul mondial feminin s-a exprimat, până spre sfârșitul lui iulie, în limba germană. În al doilea rând, mi se părea că Simona va fi obosită. După un „sfert” în trei seturi cu Kuznețova, mi s-a părut total nelalocul lui și lipsit de orice strategie, chiar sinucigaș, ca fata să mai joace, și în aceeași zi, încă!, și la proba de dublu, alături de Niculeasca. Am dat de pământ cu staff-ul tehnic, i-am făcut albie de porci și i-am demis, în mintea mea, pe Cahill și Virginia Ruzici. Nu puteam să concep faptul că niște oameni care mănâncă tenisul pe pâine, pot face niște greșeli elementare. Mi-am arogat, pe moment, competențe de antrenor și manager. Tot românul se pricepe și la tenis, mai nou, nu doar la fotbal și agricultură. Sau politică.
În semifinala cu Kerber s-a întâmplat ceva remarcabil. Ceva care ar putea spune mult despre viitorul Simonei. Să derulăm filmul meciului. 6-0 pentru Simona, în primul set! De necrezut, devastator, umilitor pentru „racheta” germană. Simona spulberă, este pe val, concentrată, mobilizată, zburdă, plutește, defilează. Până la 3-3, în setul doi, când fata mea se blochează. Jocul se schimbă, Simona se înscrie pe o pantă descendentă. Pierde setul doi cu 6-3, ba, mai mult, își pierde serviciul, la începutul setului trei. Este 1-1 la seturi și 2-0 pentru Kerber, în setul decisiv. Cu pericol de 3-0. Balanța se înclină, clar, în partea cealaltă. Totul pare a fi, teoretic, terminat. Totul pare să se năruiască. Visul victoriei, atât de pregnant și realizabil, la început, se spulberă. Nu doar din cauza scorului. Nu poți să nu te gândești și la lupta mentală. Nu poți să nu te gândești la diferența și războiul mentalităților, unde pornim, de departe, cu șansa a doua. Nemții sunt puternici, disciplinați, organizați, reci, știu și pot să-și controleze emoția. Nativ, e în firea lucrurilor, poate nici măcar nu se gândesc la asta.
Dar acum, la aproape 0-3, se produce minunea. De jos, din cădere liberă, din prăpastie, din fundul hăului, românca Simona face o chestie nemțească. Își revine miraculos, se ridică, împotriva tuturor așteptărilor, își procură resurse fizice și, mai ales, mentale, și face șase ghemuri la rând. Șase! Consecutive, încă! Nu că nu i-ar sta în obicei, dar o face împotriva lui Angeliqe Kerber! Jucătoarea momentului în lume.
Milioane de români sunt fericiți. Un număr impresionat de români, aflați în tribune, sunt în delir. Poate unii dintre ei și-au blamat țara, pân-acum , dar acum sunt mândri de originea lor. Românași, care și-au lăsat departe, poate dramatic, case și familii, ca să mănânce, ei și copiii lor, o pâine mai bună, mai albă. Țărișoara lor nu poate să le-o ofere. De multă vreme. Țărișoara lor pare a merge ca o țară în război, în inerția ei. De multă vreme. Simona câștigă la Montreal și face, implicit, și o înaltă faptă patriotică. (Deși unele voci o acuză de lipsă de patriotism, pentru că nu merge la olimpiada de la Rio). Fără gargară patriotardă, fără angajamente, fără cuvinte sforăitoare. Fata mea nu vorbește strălucit. Este simplă, directă, la obiect. Nu vrea să pară altceva decât este. Nu vrea să pară mai mult decât este. Altceva sau mai mult decât este pe dreptunghiul de joc. Acolo este locul ei de exprimare. Nu caută cuvinte meșteșugite. Unii se așteaptă să se exprime ca un Liiceanu. Dar ea muncește și muncește și, de multe ori, joacă strălucit. În sfărșit, românii sunt mândri că sunt români.
La Wimbledon și Montreal, Simona joacă în alb. Îmbrăcată ca o floare de nufăr. Ca o floare de nufăr, care se ridică deasupra nămolului mizeriei naționale. Se poate, așadar. S-ar putea ca un om, sau o generație providențială, mai degrabă, să schimbe lucrurile. Poate voi, acum, tinerilor. De ce nu?! Prin talent și multă, multă transpirație. Și corectitudine. Românii chiar au talent. Dar nu prea au mentalitate, disciplină, seriozitate. Decât în cazuri izolate. E nevoie de un plus de caracter. Știu, o schimbare majoră pare utopică. Trebuie să-ți schimbi gena, poate. Ar fi ceva miraculos, desigur. Să reașezi valorile. Să ieși din mentalitatea obținerii unui câștig mare, făcut cu un efort minim. Din mentalitatea comodității și a unui confort prost înțeles. Din mentalitatea de a te descurca în orice situație, cu orice mijloace, cu orice preț. Poate vă gândiți voi la asta, dragi tineri! Ar fi momentul să nu mai fim patrioți doar izolat și conjunctural, cum suntem acum, ci așa, normal și general. Ar fi momentul să conștientizați, să vă gândiți la asta. Să creați o stare de spirit de renaștere și redeșteptare națională, cu amploare națională. Fără cuvinte mari, fără gargară, fără bla-bla-uri lipsite de acoperire. Fără căderi în extreme, fără excese. Inițiind, pur și simplu, un punct de plecare, un punct național 0. Cred că voi ați putea să recuperați țara. Pierdută de sute de ani, cred eu. Faceți voi acest efort. Am fost și suntem mai mereu la dispoziția hassanilor, putinilor sau trumpilor. Oare n-am putea să trăim, într-o bună zi, pe picioarele noastre?! Cu personalitate și demnitate? Cred că odată-și-odată trebuie făcut asta. Nu știu concret cum se poate face asta, nu știu dacă se poate face cu adevărat, dar știu că, întotdeauna, totul începe cu un vis. Lansez această provocare.
(Am intenționat să scriu aceste rânduri „patriotice„ în urmă cu săptămâni. Parcă aș fi avut o revelație. I-am făcut cadou, nepoțelului meu Filip, echipamentul galben al naționalei de fotbal. Părinții i-au cumpărat un steguleț, mai-nainte, tricolorul. Totul a fost întâmplător. Sau poate nu. Filip s-a îmbrăcat cu echipamentul, și-a montat stegulețul la portbagajul tricicletei fără pedale, și a început să conducă pe stradă, aproape stând în piciare, strigând: „România, România!” Am avut sentimentul, în acel moment, că nu sunt român. Că nu mai sunt român. Că am uitat că sunt român. În cazul în care am fost. Că mi-e rușine că sunt român. Că trebuie făcut ceva. Începând cu mine. Sentimentul patriotic s-a „mișcat”, la noi, mereu la extreme. Înainte de anii 90, eram obligați să fim patrioți. Să vorbim despre țară doar la superlativ. Că aveam sau nu aveam argumente. După anii 90, ne-am făcut un obicei să tragem în țara noastră, din orice poziție. E o modă, care nu s-a terminat nici astăzi, în ați denigra țara. Cu sau fără argumente. Pari superior, pari mai inteligent, mai cool, dacă îți privești țara de sus.)
Încă ceva, pe final, despre Simona. În box, lupta are loc pe categorii de greutate. Un boxer de categoria „ușoară” nu va boxa niciodată cu unul de la „grea”. În tenisul de câmp nu mai avem aceeași regulă. Nu se ține cont de greutate, de înălțime. Simona are 1,68. Acolo, în aerul rarefiat din zona podiumului, în care Simona respiră, adversarele Serena Williams, Kerber, Muguruza, dar și în imediata apropiere, Azarenka, Kvitova, Keys, au în jur de 1,80. Sau chiar mai mult. Au gabarit impresionant și forță fizică. Sunt clar avantajate, din start. Iar Simona nu face decât să-și depășească, mereu și mereu, în ciuda handicapului natural, insurmontabil, plafonul de competență. Simona este un David, printre Goliații tenisului feminin mondial.
