23.
O vreme, am redevenit rău şi acru. Departe de orice poezie. Ce puteam fi altceva, în absenţa iubirii? Mă gândisem chiar, nu să mă răzbun, ci să dau în vileag, într-o formă publică, toată cacealmaua de la „Meridian TV”. Fără să dau vreodată vreun nume. Orgoliul meu avea de suferit. Lumea trebuia să ştie că ştiu, că nu sunt chiar prost, că aş putea să mă răzbun dar nu o fac, etc, etc, etc. Unerori gândurile noastre pot fi pur şi simplu criminale. La propriu. Ucidem, punem la punct, rănim. Pură animalitate. Nu ştiu dacă, nu cred că aş fi dat cu adevărat curs gândurilor mele resentimentare. Dar am fost sigur stopat de un telefon, cu totul şi cu totul neaşteptat, de-al…Monikăi. Îi făcusem cunoscute intenţiile mele.
„Adam, vezi-ţi de treabă. Nici nu şti, ce rău o să-ţi pară. Nu coborî la nivelul nostru, nu coborî la nivelul lor! Am să-ţi spun mai multe, mult mai multe, cu prima ocazie. Lucruri ieşite din comun, incredibile.”, îmi spusese. Dar acea primă ocazie se lăsa şi tot lăsa aşteptată. A urmat o altă suficient de lungă tăcere.
Trecuseră deja alte destule luni, ca să cred că totul se încheiase, de data asta la modul definitiv, între mine şi Monika. Mă chiar resemnasem definitiv, obosisem. Nimic nu mai era „ieşit din comun”. Eram sătul, până peste cap. Ca să dispari, să te evaporezi aşa, pe o perioadă îndelungată, dintr-o dată şi nu se ştie unde, fără ca nimic să anunţe finalul unei relaţii, era o chestie pe care doar una ca Monika putea să o facă. Când celălalt întinde atât de mult coarda, e clar că partida trebuie cedată. De aceea, nu mi-am făcut nici cea mai mică iluzie, atunci când am primit de la ea un plic, expediat din Austria, undeva lângă Salzburg, am înţeles, în care-mi trimisese câteva pagini scrise. Nici nu am vrut să le citesc, iniţial. Nu mă mai aşteptam la nimic bun. Eram convins că Monika este definitiv pierdută. O altă cacealma, probabil. Şi nici n-am deschis plicul, până a doua zi. Credeam că mă lecuisem, în privinţa fericirii. A oricărei fericiri. De oriunde ar veni ea. Nu există paradis prezent sau viitor, întotdeauna există doar paradis pierdut. Curiozitatea învinsese, în cele din urmă, totuşi. O caligarafie destul de stângace, dar îngrijită. Muncită. Lucrată. Era scrisul ei, totuși. Monikutza, te-ai obosit tu să pui atâta amar de literă, una lângă alta, pentru unul ca mine?! Ia, să vedem, cum te-ai mai gândit, de data asta, să mă cobzăreşti?
„Domnule scriitor, scrisese, -aşa mă răsfăţa, cu o tandră ironie, uneori- nu sunt pricepută, să leg două cuvinte, dar îţi scriu aceste rânduri, pentru că te iubesc. (Aoleo, era cât pe-aici să te cred!) Aş face-o, chiar dacă te-aş urî. Le-aş scrie şi duşmanilor mei. Ştiu, o să ţi se pară şocant. Pur şi simplu şocant. Rugămintea mea este să mă iei în serios. Măcar de data asta. Să mă crezi. Ştiu, trecutul este în defavoarea mea. Totul este împotriva mea. Nu sunt, nu eram, mai precis, o fiinţă credibilă. Şi, pe bună dreptate. Dar ia-mă în serios, măcar de data asta. (Cum adică, „măcar de data asta”?! Dar eu te-am luat, Monika, de fiecare dată, în serios. Foarte în serios. Prea în serios.) O să-ţi spun direct, fără prea multe ocolişuri, fără îndelungi introduceri. Nici nu mă pricep, de altfel, să fac dantelă, din toate literele astea. Tu eşti cu macrameul literelor. M-am gândit enorm de mult la tine, în ultima vreme. Nu vreau să folosesc cuvinte mari, dar ai avut o influenţă teribilă, asupra mea. Recunosc. Cred că ne vom reîntâlni. Trebuie să ne revedem. Nu ştiu dacă vom mai fi unul cu celălalt. Poate da, poate nu. Dar ştiu că, atât cât am fost cu tine, a fost pentru mine ca o pregătire. M-ai ajutat foarte tare. Sper să te pot ajuta, la rândul meu. Adam, m-am schimbat. M-am schimbat, crede-mă! Mă schimb. Ştiu, a existat o schimbare substanţaială, în viaţa mea, datorată ţie. A fost o mare şansă, să te întâlnesc. (Bine, Monika, mi-ai mai scris asta!) Te rog nu zâmbi! (Zâmbeam, în sinea mea, întradevăr. De unde ştia?!) Dar, acum, vreau să-ţi spun câteva lucruri despre o schimbare radicală. În plan spiritual. (Uuuff!…Asta le întrece pe toate!) Mi s-a întâmplat ceva extraordinar. Ieşit din comun. Mi s-a întâmplat ceva supranatural! Şi mi se întâmplă, în continuare. Citeşte mai departe, te rog. Te implor! (De unde ştia că voiam să renunţ? „Supranaturalul”, îmi mai lipsea!) N-o să-ţi spun acum ce şi cum, nu cu ocazia asta, cel puţin. Nu m-ai crede, oricum. Şi nici nu prea aş avea cum să te conving. Poate că întâmplarea vieţii, hai s-o numim cum şti tu, ne va mai aduce împreună. Faţă către faţă. (Fata nu se exprima tocmai rău. Cine i-o fi dictat toată caligrafia asta meşteşugită, oare?) O să am multe, chiar foarte multe de spus. Vreau şi iar vreau să-ţi aduc la cunoştinţă şi să te previn asupra unor lucruri capitale. Esenţiale, pentru viaţa ta. Pentru viaţa oricui, de altfel. Ţine-te bine!: 1. Dumnezeu există. Dumnezeu există! Şi încă în varianta aceea pe care noi o considerăm primitivă, depăşită, demodată, greu credibilă, ne-convenabilă şi inconfortabilă. Viaţa asta a noastră nu este afacerea noastră, este „afacerea” Lui. (Deja ştia să pună şi unde să pună şi ghilimelele!) Nu ţi se pare normal şi logic ca totul să se deruleze conform unui Plan stabilit de însuşi Dumnezeu Creatorul? Dacă a creat un Univers de o asemenea complexitate, ţi se pare normal să lase totul pe mâna şi la îndemâna omului? Doar la decizia omului? (Da, mie unuia mi se părea normal! Normal și subînțeles.) O să-mi permit să-ţi dau câteva citate. În Noul Testament, Evanghelia lui Pavel către Romani, capitolul 11, versetul 36, apostolul scrie: „ Din El, prin El şi pentru El sunt toate lucrurile.” Asta ar spune totul, nu? Întoarce toată concepţia noastră, cu 180 de grade. Vezi tu, trăim nişte vremuri în care omul se consideră el însuşi dumnezeu. Omul chiar se crede buricul pământului. Pentru că a păşit pe Lună, vorbeşte la telefonul mobil, a intrat in structura atomului şi se crede superinteligent. Şi modern. Un agent al progresului. Dar îţi reamintesc ca omul este cel mai mare dintre animale, dar cel mai mic dintre zei. Nici măcar nu este zeu, este doar un zeu potenţial. Sufletul omului este sediul potenţial, locaţia potenţială a zeului. La propriu. Să nu uiți niciodată asta! Dar îţi mai reamintesc faptul că noi, oamenii, în continuare, ne îmbolnăvim, murim. Îmbătrânim. Viaţa începe şi se continuă cu Woodstock, dar se termină cu Crizantema de Aur. Şi, mai ales, nu prea avem habar pe ce lume trăim. Nu prea ştim, sau chiar nu ştim, care ne este rostul. (Da, şi eu cred treaba asta, Monika! Aici îţi dau dreptate.) Ne pierdem în proiecte şi realizări pe orizontală, dar asta încă e prea puţin. Rezolvă doar temporar şi fragmentar viaţa noastră. Totul este trecator, orice am face. Am aflat şi cred că, dacă nu suntem veşnici, nu suntem nimic. Adam, suntem făcuţi pentru Cer! (Frumos exprimat!, n-am ce zice. Mi-ar fi plăcut s-o spun eu!) Totul ar fi ca un balon de săpun, altfel. Aşa gândesc acum. De acum. Oare nu acesta este normalul? Unii dintre noi, poate cei mai mulţi, căutăm un sens, Sensul. Cu curiozitate, şi chiar cu disperare. Un Sens durabil. În filozofie, în ştiinţe, în religie. S-au născut religii, după câte nevoi, păreri şi dorinţe au avut şi au oamenii. Astăzi, bunoară, oamenii îşi construiesc religii după părerile lor. După cum ar crede ei că ar sta lucrurile. După cum le-ar conveni lor să fie. Ipoteze fără acoperire, fără probe. Îţi mai dau un exemplu. Acelaşi apostol Pavel, în A doua scrisoare către Timotei, capitolul 4, verset 3 anticipează: „ Căci va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă; căci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute, şi îşi vor da învăţături după pofta lor.” Auzi Adam, după pofta lor! Ştiu, credinţe sunt multe. Poţi să crezi într-un dumnezeu ceasornicar, care a tras ceasul Universului şi îl lasă să meargă, până se va opri. Alţii cred într-un dumnezeu imanent (i-auzi, Monika, „dumnezeu imanent”!), aflat în fiecare atom al Universului. Alţii cred că se vor reîncarna. O credinţă după pofta omului. Aşa mi-ar plăcea mie să stea lucrurile. După pofta mea! Alţii cred într-un simplu dumnezeu contabil, care tace şi, la sfârşit, trage linie şi face socotelile. Şi etc şi etc. Dar, te întreb retoric, avem probe, avem dovezi, pentru toate astea? Pe ce baze ne îndărătnicim să susţinem toate astea? Îţi spun eu, pe nici o bază! Nici o probă. Nici una! Putem fi budişti, hinduşi, islamişti, new age, etc dar pe ce ne bazăm? Îţi spun eu: pe nimic! Construcţii teoretice frumoase, nimic de zis, dar de neverificat în practică. Noi ne dăm cu presupusul, cum că aşa credem, aşa ne-am dori să fie.
Așa că asta e problema, Adam. Ce facem cu viaţa noastră? Cum o trăim? Ce facem cu noi? Ce facem cu moartea? Ce facem Dincolo? Există un Dincolo, şi cum e el? Îți spun, mântuirea este miza vieții. Marea ei miză. Restul sunt, nu mize false, ci…cum să spun, mize mici. „Bun, îmi vei putea tu pune întrebarea, şi pe bună dreptate, dar ce probe ai tu?! Ce probe ai tu, în sprijinul Dumnezeului salvator pe care mi-l propui? Atât de uitat şi nebăgat în seamă, de majoritatea lumii?” Adam, mă provoci și obligi, cu întrebarea asta, să trec la punctul doi. 2. Dumnezeu nu este un Dumnezeu discret şi foarte discret, unul care a adormit, a „murit”, ne-implicat, cum credem noi. Nu se odihneşte, nu leneveşte, cum credem noi. Dimpotrivă. Este un Dumnezeu viu, activ, „jucător”, dacă vrei, şi care poate fi experimentat. Cu care poţi să ai o relaţie. Nu mă refer la modul abstract, nu metaforic. Pur şi simplu, Dumnezeul iudeo-creştin poate fi experimentat!!! La modul foarte concret. Cerul nu este gol, inactiv şi gratuit, decât pentru cei care cred că Cerul este gol, inactiv şi gratuit. La un moment dat, Isus le spune apostolilor: „Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii. Tare vă mai rătăciţi.” (Evanghelia după Marcu, capitolul 12, versetul 27.) Acopăr aceaste afirmaţii prin experienţele mele personale. (Mă rog, Monikutza, ar fi fost suficient să scrii „experienţele personale”.) Nu rupe scrisoarea, Adam! Te rog, te rog din suflet! Chiar nu glumesc! Experienţe pe care noi, oamenii, le numim supranaturale. Mă rog. Îmi acopăr afirmaţiile şi prin experienţele unor suflete apropiate şi foarte apropiate mie, pe care deja le cunosc foarte bine. Nu, Adam, nu este hipnoză, nu este sugestie şi autosugestie sau alte lucruri de genul acesta, care depind strict doar de activitatea omului. Nu e mentalism. Şi încă ceva, Adam. Toate experienţele mele recente, supranaturale, să le spunem, pentru că ieşite din sfera naturalului sunt, îşi găsesc corespondentul în Biblie. Se găsesc acolo, în Cartea aceea, atât de ignorată de noi (chiar, Monika, Patapievici spune undeva același lucru). Nu, Adam, Biblia nu este cartea aceea de basme, pe care o crezi tu. Cum o credeam şi eu. Este o carte de o profunzime maximă, cu înţelesuri asupra cărora trebuie să fii luminat, călăuzit. Carte care operează cu simboluri şi pilde, pe largi porţiuni din cuprinsul ei. O fi ea scrisă de mîinile oamenilor, dar e inspirată de Sus. De la însuşi Dumnezeu. Cum ar putea fi altfel? Cum ar putea fi altfel, din moment ce acolo este Regulamentul, regulamentul de organizare a vieţii şi a morţii omului? Regulamentul veşniciei. Regulament elaborat, redactat şi transmis de însuşi Dumnezeu. Și este cod.
Adam, ţi-am scris toate acestea pentru că vreau să-ţi salvezi sufletul. Vreau să cunoşti care este Adevărul. Şi ca să ai o nădejde durabilă şi permanentă. Nu amâna, nu te îndoi, caută-L pe Dumnezeul de care ţi-am vorbit!”
La acel moment, nu pot să spun că nu am citit cu toată atenţia acea epistolă. Dar am făcut-o cu tot scepticismul din lume. Din o mie şi unu de motive. Nu doar pentru că Monika anulase întregul meu capital de încredere, în propria-i persoană. Dar chiar nu vedeam ce-aş putea să fac cu Dumnezeu, tocmai cu Dumnezeu, în viaţa mea. Dumnezeu era Dumnezeul abstract dintotdeauna. (Dacă o fi fiind. Şi cum o fi fiind.) La ce aş avea nevoie de El? Mă descurcasem şi singur, pân-atunci. Nici nu puteam să concep în alt fel viaţa mea, decât descurcându-mă singur.
Monika folosise poşta clasică, ştiind că nu mă dau pe spate în a-mi verifica mail-urile. Dar şi pentru a da întregii scrisori un anume aer de solemnitate. Asta cred eu. Ştia ea de ce. Oricum, am tratat totul cu destulă superficialitate şi neîncredere, până la urmă. Noi, oamenii, ne credem mereu tineri şi puternici. Dacă aş fi ştiut şi aş fi crezut, dacă aş şti şi aş crede, cu adevărat, că dintr-un om nu rămâne nimic, aş fi citit totul în cu totul alţi termeni. Dacă aş fi ştiut cu adevărat că aici, într-un timp mult prea zgârcit, dintr-o viaţă de om rămâne doar o simplă piatră funerară, pe care scrie doar atât: Monika T. 1982-2011
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 1.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 2.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 3.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 4.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 5.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 6.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 7.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 8.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 9.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 10.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 11.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 12.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 13.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 14.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 15.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 16.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 17.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 18.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 19.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 20.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 21.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 22.
