25.
În doar câteva zeci de minute, mi se ţinuse un curs intensiv de creştinism. Cateheză. (Multă vreme, Monika avea să aibă atitudinea pe care un părinte grijuliu şi exigent o are faţă de copilul pe care-l trimite, în permanenţă, să-şi termine lecţiile. Cu toată lumea era bună, dar absolut cu toată lumea era bună, atentă, deschisă, drăguţă, doar eu nu mă puteam bucura, decât arareori, de asemenea alese privilegii. Cu mine era severă, exigentă.) Stătuserăm sufocaţi între bagaje încă nedespachetate. Acumulasem mai multă informaţie specifică decât o făcusem în tot restul vieţii. (Dar marele şoc avea să urmeze.) Oricum, eram deja pus pe gânduri. În mare, eram nemulţumit, întors pe dos de tot ceea ce Monika-mi spunea. Lucruri care nu erau în acord cu felul meu de viaţă de până-atunci. Concomitent, însă, din ghemotocul scepticismului meu, caracteristic unui intelectual de factură speculativă, din păienjenişul de îndoieli răzbătea un firav firicel, mă parcurgea uneori o mare bucurie, aceea de a avea sentimentul că Adevărul mi se revela, în sfârşit, cu fiecare văl de ignoranţă ce se ridica, unul după altul. Totuşi, primul meu impuls a fost să dau bir cu fugiţii. Nu eram pregătit să-mi schimb, în chip radical, gândirea şi modul de viaţă, şi nici nu credeam, chiar dacă mi-aş fi propus, c-aş fi putut izbuti vreodată. Era ca şi cum aş fi repurtat o mare victorie, cu care nu aveam ce face. Ba care mă chiar apăsa. O victorie care se întorcea împotriva mea. Aproape tot ceea ce aflam era împotriva firii mele. Mă simţeam nesemnificativ şi derutat. Şi, trebuie să recunosc, am rămas pe mai departe în proximitatea Monikăi, în primul rând pentru argumentele clasice, tradiţionale, aşa-zise lumeşti (estetice, carnale), ca să mă exprim în noul limbaj al vechii mele iubite. În limbajul creştin, mai precis. Deşi nu mă lăsa şi nu reuşeam s-o ating, Monika mă atrăgea din nou, la fel ca la-nceput. Era irezistibilă, adică. În spatele nostru se instalase un trecut intens, în urma noastră mai erau relicvele unui trecut neconsumat şi era din nou provocator să am de a face cu o femeie intangibilă. Din astfel de motive, de inimă, şi nu neapărat datorită argumentelor mistico-spirituale, propuse de Monika, renunţasem treptat să mă mai văd, chiar şi aşa, la modul zgârcit şi nematerializat, cum o făcusem pân-atunci, cu Aniela. (Şi Anielei începuse să-i cam treacă, din câte am sesizat, pentru că pe o femeie interzisă, dacă n-o păcăleşti repede, n-o mai păcăleşti. Mă rog, nu intenţionam s-o păcălesc, termenul sună suficient de agresiv şi vulgar. Pur şi simplu aveam nevoie de o femeie. Asta era.) Mă pregăteam să merg cu Monika la biserică (şi asta urma să se întâmple; şi eu mă pusesem pe genunchi, dar fără vreun rezultat notabil, pentru că mintea mea era plină de Bellow, Eco şi Malraux), să o însoţesc la Paris (şi în alte oraşe cunoscute şi necunoscute şi în sate fără nume, prin toată Europa), într-o misiune creştină (şi asta avea să se întâmple), în acţiuni caritabile (ceea ce facusem eu, cu Aglaia, era o nimca toată; zero barat), şi, poate mai bine de 80% din dialogurile noastre, mai mult monologurile ei, de fapt, se derulau pe teme creştine. Chiar, Biblia avea o profunzime formidabilă, inimaginabilă. Era ca și cum aș fi descoperit un nou continent. Mă tocmai specializam în a deveni un bun ascultător. Aveam dialoguri cu Monika, cu creștini practicanți, după care confruntam totul cu litera Scripturii. Totul se lega. Dacă nu ești călăuzit, e ca și cum ai citi în sanscrită. Aflasem şi cum se declanşase întreaga metanoie a Monikăi. O bătrânică o recunoscuse şi interceptase pe stradă, în timpul acelor emisiuni toxice şi mincinoase de la „Meridian TV”, propunându-i să facă o rugăciune. Ba, îi chiar spusese că se afla în grija Domnului, încă înainte de a se naşte. Mama Monikai voise să o avorteze cu orice preţ şi, spunea bătrînica, apelase, pentru asta, la un vraci (asa se exprimase, „vraci”) de pe malul mării. Era un amănunt cunoscut doar în familia iubitei mele, doar familia ştia despre medicul din Constanţa, nimic nu transpirase la oameni, niciodată. Fusese un prim semn de manifestare a supranaturalului. Altele, aveau sa urmeze. Monika intrase într-o bisericuţă şi, în timp ce stătea pe genunchi, se hotărâse s-o rupă definitiv cu trecutul mincinos şi cu prezentul mincinos şi să-l urmeze, pentru tot restul vieţii, pe Cristos, simbolul purităţii şi curăţeniei sufleteşti. Simbolul şi calea salvarii. Al veşniciei. Îşi basculase, dintr-o dată, toată grămada aceea de bolovani ce-i trăgeau sufletul în jos. Doar Isus, prin prețul plătit, prin jertfa de sange de la Golgota, putea curăţa înşelătoria, minciuna. Doar El poate rascumpara omul. Doar El mijloceşte la Tatăl, pentru om. Acesta este planul divin. Planul. Foarte simplu. Foarte repede. Tranşant. Fără ezitări. Monika fusese luminată.
Într-una din seri, n-am mai vrut să părăsesc apartamentul Monikăi. Atunci am avut un mare șoc, atunci am înțeles totul. Planul dvin, în linii mari.
-Bine, dar în patul meu n-ai să te culci! Şi nici în camera mea, Adam, să-ţi fie clar. Şi nici în cealaltă cameră. N-o să năruiesc totul, dint-odată, ca într-un joc de domino, pentru plăcerile de o clipă ale păcatului.
-Nici o problemă, dacă tu rămâi şi rămâi atât de fermă pe poziţie, deşi te sfătuiesc să te mai gândeşti, o să lipim fotoliile din hol…(Nu voiam să cedez.)
-Bine, este alegerea ta. Dar trebuie să aranjăm repede, pentru că este deja destul de târziu şi vreau să mă rog. (Mi-a permis să dorm în cealaltă cameră, totuşi.) Vrei să te rogi cu mine?
-Nuuu!, am spus, extrem de supărat. Supărat pe mine, în primul rând, pe situaţie, pe Monika. N-aş putea să intru, în aşa ceva…(Credeam că tocmai aflam Adevărul, aflam Adevărul, de fapt, dar acest Adevăr nu mi se părea deloc confortabil. Și, totul se întâmpla cu o viteză care mă bulversa.)
-Normal! Faci orice altceva, citeşti cărţi, te însoţeşti cu femei nepotrivite, numai să nu-L cauţi pe Dumnezeu, să nu stabileşti o legătură cu El. Asta facem aproape toți, dacă nu suntem luminați.
-Asta sună a Pascal. L-ai citit pe Blaise Pascal? Sunt cuvintele lui.
-Cine e Blaise Pascal?!…(N-avea ce face nici cu Blaise Pascal.)
S-a închis în camera ei, iar eu făceam eforturi inutile de a adormi. Prezenţa ei apropiată mă făcea extrem de viu. Îmi imaginam cam cum ar fi fost să stau acum lângă ea, să facem ceea ce ar fi trebuit făcut. Gândul acesta îmi lua minţile. Eram chiar pe punctul de a forţa lucrurile, dacă n-o auzeam rugându-se. Cu mult zel. Mă chiar gândeam, nu fără un zâmbet, cât suflet poate să pună în rugăciune, pentru că vocea ei, care răzbătea tot mai evident, dincoace de peretele ce ne despărţea, urca şi cobora în modulaţii imprevizibile, parcurgea octave. La un moment dat, însă, a scos aproape un urlet. Am sărit din pat, speriat.
-Monika, ţi-e cumva rău, s-a întâmplat ceva?
Întredeschisesem uşa, pentru că nu primisem nici un răspuns. Se ruga, în continuare. Îi auzeam foarte clar bolboroselile, mulţumirile şi cererile dar, la un moment dat, s-a întâmplat ceva care pur şi simplu m-a şocat. Din gura ei, cu o voce care acum devenise înaltă, de soprană, ieşeau graiuri de neînţeles, într-o limbă, în graiuri necunoscute. Unele frânturi de cuvinte, foarte puţine, păreau desprinse dintr-un fel de olandeză cât se poate de stâlcită. O limbă mai stâlcită chiar decât olandeza. Apoi ceva ce semnăna cu portugheza, parcă. Inflexiunile vocii trecură apoi de la sopran la alto, ba uneori alunecau într-un registru baritonal. Am închis uşa, spăşit, şi m-am aşezat pe marginea unui fotoliu, cu capul în pumni. Oare ce blestem mă ajunsese, m-am gândit, că nu pot să mă despart de femeia asta imposibilă? Mereu atât de nouă. Extrem de imprevizibilă. Pe care o urmăresc şi care mă urmăreşte, orice aş face. Care îmi aprinde sângele. Iar acum, mă momește cu o aventură intelectuală. Cum a reuşit să mă subjuge, în halul ăsta? (Sigur că întrebările mele erau de-acum retorice, pentru că reuşisem să realizez, cu timpul, Monika era şi re-confirmarea inconştientă a aplecării mele spre femei ce prezintă un grad ridicat de dificultate.)
-Monika, acum ce farsă mai pui la cale, la ce trebuie să mă aştept?! (Avea o figură aprinsă, consumată şi foarte fericită. S-a aşezat lângă mine.)
Ce a fost tot spectacolul ăsta, care pur şi simplu mă sperie? Am impresia că unul dintre noi este tocmai bun să ocupe patul unui salon de psihiatrie. Şi nu cred că persoana aceea sunt tocmai eu. Trebuie să-ţi spun, în ultimele zile te-am supus unui test de normalitate. Nu-mi părea, nu mi se pare să fii, totuşi, sărită de pe fix. Iar universul spiritual ce mi se revelează, prin tine, este unul fascinant, treuie să recunosc. Dar acum…nu ştiu ce să mai cred…
-În primul rând, nu pun la cale nici o farsă, stai liniştit. Ce-ar mai putea fi? Ce interes aş putea avea? Nici unul. În afară de faptul că aş vrea să te aduc pe calea mântuirii.
Duhul Sfânt, care este Dumnezeul executiv de astazi, a vorbit prin mine, în timp ce mă rugam.
-Ce?!!!…
-Am vorbit în alte limbi. Limbi cereşti. Limbi cunoscute doar de către Cer, și de unii inițiați de aici.
-Monika, asta le întrece pe toate! Vrei să spui că Dumnezeu ţi-a vorbit?!…
-Exact. Am primit un semn. Am transmis un semn. Nu ştiu ce am vorbit. Dar acolo Sus se ştie. Este biblic, Adam, este verificabil în Carte. 1 Corinteni 12 și 14. Adam, ai auzit, în viața ta, că trupul unui creștin este templul Duhului Snt?
-Da, îmi pare cunoscută formularea…
-E scrisă în Biblie. Și e reală, reală. Nu e o metaforă!
-Am trăit, iată, să ajung s-o văd şi pe asta! Toată omenirea aşteaptă asta, dintotdeauna. Să fie, realmente, o voce a zeului. Să fie în contact cu zeul. Nu s-a întâmplat cu Kant, cu Hegel, cu Heidegger. Cu Einstein. Cu alte megacreiere. (Dar s-a întâmplat cu Pascal, se pare. Cu Augustin. Cu alţii. Steinhardt a avut o vedenie, când era în puşcărie. Ca o fiinţă culturală ce sunt, odată ajuns acasă mă duc direct la „Jurnalul fericirii” şi găsesc relatarea vedeniei: îl înconjurase lumina miraculoasă a lui Cristos. Şi n-aveam să mă mai îndoiesc, de sinceritatea Monikăi. „Veţi cunoaşte Adevărul şi Adevărul vă va face liberi.”, prezisese Cristos. Bateţi clopote!) Monika, eşti sigură?
-Adam,….ştiu că e aproape imposibil să mă crezi. Dar totul este scris în Regulament. Scrie…
-Scrie, scrie, scrie!…Şi eu am mai citit câte ceva, la viaţa mea, şi n-am găsit…Şi eu am mai citit, din Noul. Să fi parcurs cărţi diferite?
-Pentru că nu erai luminat. N-ai fost călăuzit. Pot să-ţi citesc…
-Nu-mi citi nimic!
Ne-am mutat în bucătărie. Ne-am aşezat la masă. Între noi stătea Biblia. Gata deschisă, la o anumită pagină. A luat-o, a răsfoit-o. A citit.
-1 Corinteni, capitolul 14…(Îmi citea.)
-Bine, dar pe vremea apostolilor, şi numai atunci, se vorbea în limbi cereşti! Prin Duhul Sfânt. Atâta doar ştiu şi eu. Asta s-a întâmplat atunci, în urmă cu mii, cu două mii de ani.
-Tot ce scrie acolo este mereu actual. Noul Testament se adresează fiecărui om, din toate timpurile de după Cristos. Are explicaţie, pentru absolut orice. Ţi se adresează direct ţie, Adam Popa! În anul 2000 şi. O scriere cu bătaie lungă, în spaţiu şi timp. Citeşte Faptele Apostolilor, capitolul 2, versetele 38 şi 39.
-Dar n-o să mă convingi că în ziua de astăzi orice neica nimeni, iartă-mă!, înţelegi ce vreau să spun, poate să vorbească în limbi. Nu te supăra, ce calităţi aparte ai tu?!…
-Cu toată umilinţa, cu toată smerenia, îţi spun: o inimă curată. O inimă curăţită. Deschisă. De care Domnul a avut milă, în cele din urmă. O inimă dăruită. O inimă pe care El a curățit-o. În modul Lui supranatural de a lucra. Doar este Dumnezeu, nu? Dar, poate mai mult decât orice, credinţa. Acesta este elementul forte, pe care este construit Planul lui Dumnezeu: credinţa. Nu cunoaşterea. Credinţa şi inima. Aici este secretul. Şi care sunt la îndemâna oricui. Nu trebuie să fii Einstein. Asta este cerinţa Domnului. Cu credinţă se deschide lacătul cu care este închisă taina Universului. Cu har, cu milă de Sus. Ştiu, am fost o infectă, dar i-am făgăduit Domnului, de-acum înainte, un cuget curat. Prin botez. Nimic nu-ţi spun de la mine, totul este scris.
Şi scrie, în mai multe locuri, încă: în zilele de pe urmă, se va vorbi în limbi, se va prooroci, vom visa premonitoriu, vom avea vedenii cu sensuri profunde…Pot să-ţi arat.
-Bine, nu mai e cazul, dar de unde ştim că sunt zilele de pe urmă?!…
-Pentru că scrie şi asta…
-Extraordinar!, scrie că zilele de pe urmă sunt în anul 2010?…
-Bine, ele se pot întinde poate pe sute, pe mii de ani. Nu cunosc eu limitele. Dar în 2 Timotei, capitolul 3,… suporţi?…
-Bine, suport…
-Scrie, citez, ghilimele: „Să şti că în vremurile de pe urmă vor fi vremuri grele, căci oamenii vor fi iubitori de sine…”Adam, este?…
-Este.
-„iubitori de bani”…Este?
-Este.
-„lăudăroşi”…este?
-Este.
-„trufaşi”…
-Da.
-„hulitori”.
-Da.
-„neascultători de părinţi, numulţumitori, fără evlavie, fără dragoste firească, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, neîmblânziţi, neiubitori de bine, vânzători, obraznici, îngâmfaţi, iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu”…
-Bine, Monika, ajunge.
-Nu, Adam, nu ajunge! Şti care e secretul? Nu ţi se pare oarecum evident faptul că, dincolo de această lipsă aparentă de evidenţă, dincolo de lumea asta, care pare a nu avea nici o finalitate, nici un răspuns, nici o noimă, nici un stăpân, ar trebui să se afle, ba chiar se şi află, totuşi, un Dumnezeu de o eleganta discreţie şi mare fineţe, care vrea să fie căutat şi, în cele din urmă, găsit?…Nu te-ai gândit niciodată la asta?! (Nu mă gândisem, adevărat.) Care ne trimite semne discrete, pentru că nu vrea să ne ofere totul de-a gata, pe tavă, mură-n gură, dar noi rămânem indiferenţi? Dumnezeu cu care, odată găsit, ai o relaţie permanentă. Concretă. Nu abstractă, nu potenţială. Dumnezeu nu este inexistent şi pasiv, decât în măsura indiferenţei şi pasivităţii noastre. Acesta este secretul. (Deci voia să spună că acest cer aparent gol ne trimite mai degrabă către discreţia, către fineţea lui Dumnezeu, decât spre absenţa lui. Interesant! Foarte interesant!)
Apoi, Monika mi-a ţinut o prelegere despre Duhul Sfânt (numit şi Mângâietorul), tot cu argumente, pe text. Ca parte a Sfintei Treimi, Duhul Sfânt (care este o persoană, Persoană, dacă bine-am înţeles) face lucrarea dumnezeiască, de la ridicarea la ceruri a lui Cristos şi până în zilele noastre. Până la sfârşitul timpurilor. Prin Duhul Sfânt, Dumnezeu este prezent şi viu, activ, nu este istorie şi inaccesibilitate, cum îndeobşte se crede. Este darul și ajutorul care s-a dat omului, cu bătaie lungă în spaţiu şi timp, conform Faptelor Apostolilor, capitolul 2, versetele 38 şi 39 (pasaje întregi, vechi şi nou-testamentare mi-au devenit, între timp, extrem de familiare; tot ceea ce experimenta şi-mi spunea Monika avea acoperire în text, şi asta mă punea foarte tare pe gânduri), şi prin care sunt „sigilaţi”, însemnaţi, confirmaţi, cei apropiaţi Domnului, creştinii cu şanse extrem de mari, în a fi mântuiţi. Creştinii autentici. Prin darurile Duhului Sfânt (proorocii, vedenii, revelaţii, vorbit şi cântat în limbi duhovniceşti), credinţa îţi este confirmată. Iar viața este călăuzită. Sufletul omului devine, în creștinul autentic, templu al Duhului Sfânt. La propriu, cum scrie.
-Înseamnă că ţie ţi s-a dat un semn de recunoaştere, Monika, în seara asta.
-Cu toată smerenia, îţi spun că da. A fost şi asta. Nu este pentru prima oară. Asta nu înseamnă că sunt definitiv mântuită, dar e un indiciu că sunt pe drumul cel bun. Dar sunt multe de spus. De pildă, trebuie să ști că nimeni, nici un om, nu ar putea să-și înving natura, fără implicare, fără sprijin de Sus. Iar această implicare a divinului, la un creștin autentic, este reală. Nu abstractă, nu metaforică, nu subînțeleasă. Viața de creștin este una de conlucrare, de relație efectivă cu Domnul. Știu că e greu să mă crezi.
Nu mai ştiam ce să cred. Întregul meu set de valori fusese răsturnat. Stăteam între două lumi. Făceam parte din două lumi, în acelaşi timp. Şi, simţeam, nu făceam parte din nici una. Şi nu-mi mai venea, nici o clipă, să mă îndoiesc de sinceritatea Monikăi. Transformarea ei era vizibilă, palpabilă, neîndoielnică. Şi însoţită, în plus, de manifestări supranaturale. (Totul era schimbat, la Monika. Faţa ei era la alta, senină și luminoasă, vorbind de la sine. Ea, cu cultura ei de telecomandă, era acum preocupată, bunăoară, de polemica dintre Luther şi Erasmus, legată de diferenţa dintre servum arbitrium şi liberium arbitrium. De liberul arbitru, în condiţii de damnare. –Nu că ar fi ajutat-o, din cale-afară, să-i cunoască pe Luther sau Erasm. Nu că n-ar fi avut ce învăţa de la ei, şi de la ei, dar Monika nu doar că stăpânea tot mai mult litera vechi şi nou testamentară, dar o şi experimenta. Vorbea despre cuvântul biblic cu competență. De unde atâta pricepere, de unde o așa schimbare radicală, într-un timp atât de scurt?! Monika trăia creştinismul nu doar ca teologie, ci ca teologie aplicată. Viaţa ei era însoţită de semne şi minuni. Am aflat că asta este esențial, capital, în viața de credință. Bunăoară, ca să dau un singur exemplu, după o rugăciune anunţase, anticipat, venirea pe lume a unei fetiţe, într-o familie care aştepta, de peste zece ani, cu nădejdea aproape pierdută, un copil. Lucrurile se confirmaseră, după nici cinci luni.- Era extrem de preocupată de viaţa interioară. Curăţenia ei interioară era de maximă prioritate. Inimă curată. Aspectul ei exterior era altul. Modest, împotriva oricărui element provocator.) Mă simţeam inferior, din punct de vedere spiritual. Deşi şi eu eram/sunt preocupat, dintotdeauna parcă, să găsesc cheia lacătului sub care era închisă esenţa universului, vorba lui Hegel. Pe care-l citasem, în atâtea rânduri, în faţa Monikăi. Şi eu eram/sunt, în fond, în căutarea zeului necunoscut, pe care-l căutau filozofii greci, în areopag sau în peripateticele dezbateri ateheniene, şi eu speram şi sper într-o veşnicie, în care să fiu alături de cel drag. Altfel, cum? La sfârşitul cărţii Karamazovilor, copiii au nădejdea că-şi vor întâlni în veşnicii un prieten drag, pe Iliușa, ce tocmai plecase, cu totul şi cu totul prematur, dintre cei vii. Să fie într-adevăr creştinismul, aparent atât de demodat, de de-necrezut, calea, adevărata Cale? Monika m-a făcut să cred că da. Pot să spun că mi-a demonstrat-o. Iată, se poate pune mâna pe Adevăr! Se poate pune mâna pe veșnicie. Bateți, clopote!
A fost femeia pe care, apoi, am urmat-o peste tot. În ţări străine, în biserici, în misiuni creştine. Era extraordinar, să fiu în preajma ei. Luni în şir, n-am atins-o. Apoi a urmat acel incident, în care aproape că am violat-o. Nu fără minimul ei consimţământ, parcă, totuşi. (Eram cazaţi într-un motel de langa Basel, în misiune creştină.) Tot acel „gest necugetat” (Monika), Monika l-a resimţit ca pe un păcat. Şi-a mărturisit păcatul, nu ştiu cui?, s-a rugat neîncetat şi a stat zile-n şir în jertfă (post). Reintrase în ordine, recunoscându-şi greşeala, cerând şi primind îndurare. Avea să se căiască şi să se po-căiască. Se simţea iertată, Isus murise şi pentru păcatele ei. Autentic iertată. La câteva luni după aceea, s-a îmbolnăvit. Foarte grav. Cancer. Lua totul ca pe o încercare. Nu ca pe o pedeapsă. Iminenta moarte, ce se apropia galopând, nu era consecinţa pacatului ei, spunea. Păcat iertat demult, de altfel. Era o încercare. Un test. O probă. Care ar fi venit, oricum, mai curând sau mai târziu. Proba supremă, proba focului: 1 Corinteni 3 cu 13, spunea. Dumnezeu, spunea, îi oferise şansa să ispăşească, după păcatul comis. Dar acum se întâmpla altceva. Ceva decisiv. Dacă rămânea lângă Dumnezeu, cum s-a şi întâmplat, chiar dacă o aştepta maxima încercare, moartea, iminența morții, cum s-a şi întâmplat, era răsplătită nu doar cu mântuirea, ci şi cu o altă rasplată. În sfârşit, unele lucruri mă depaşesc şi astăzi, deşi m-am documentat şi tot documentat.
Sigur că m-a iertat. M-a iertat şi m-a iubit. S-a stins, în doar câteva luni, la Viena.
-Nu pe mine mă plânge, mi-a spus. Cine nu ştie să moară, înseamnă că n-a învăţat să trăiască. Să ai harul de a înțelege viața și moartea, de a accepta moartea nu e de ici, de colo. Contrar aparenţelor, tu eşti cel care are o problemă, mi-a spus. Tu eşti cel care nu eşti împăcat cu Dumnezeu. Ăsta e marele test al vieţii: să te împaci cu Dumnezeu! Şi să-L urmezi. Ai grijă, Adame! Ai mare grijă! Nu te pierde în amănunte! Viaţa are un sens teribil! N-o trata superficial. Cu Dumnezeu nu te joci! Mântuieşte-ţi sufletul! Ocupă-te de asta, insistă pe asta. Fi curat! Neprihănit. Stai departe de păcate! Lasă micile măreții! Și orgoliile! Și să ai mereu credință, asta te va ține. Va trebui să-mi faci şi să-ţi faci o promisiune. Chiar nu vreau să-mi răcesc gura degeaba. Şi mai lasă romanele. Nici o artă nu poate egala Evanghelia. Ai să vezi. Şi nu poate trece înaintea ei. Asta spune şi Lutherul tău. (Între timp, citeam împreună, în mod sistematic, Martin Luther. Şi Monika îl aprecia, dar numai până la un punct. Citeam și „Confesiunile” lui Augustin. Și alte cărți, uriașe, uriașe, pe care eu nu le știam. Dar Monika, nu știu cum, le știa. Apropo de sistemul închis.)
Era tot mai senină şi încă frumoasă, în ciuda unei teribile suferinţe fizice. Plămânul drept aproape că nu mai exista. Pe neaşteptate, viaţa din Monika refuza să mai trăiască. Slăbise enorm. Era mai subțire ca o ţigară. A dat şi mi-a dat o pildă de demnitate a suferinţei. O suferinţă eroică, dusă cu zâmbetul pe buze. Cu nădejde şi chiar bucurie. Avea sufletul uşor. Şi-a dat ultima suflare, întinsă pe un pat de spital din capitala valsului (fraţi în credinţă îi susţinuseră material tratamentul). Găsea puterea să glumească. („Oricum, să mori la Viena nu e de ici, de acolo!”, mi-a spus, zâmbind.) A murit, ţinându-şi palmele în palmele mele. Părea fericită. (N-o să fiu niciodată în stare de un asemenea act eroic. Dimpotrivă. O mare panică și disperare. „Moartea lui Ivan Ilici”, sau ceva pe-acolo.) Monika părea fericită. Era fericită. Pentru că se simţea curată. Pentru că era, în sfârşit, curată. Curată şi salvată. Pentru că, spre capătul zilelor ei, îşi găsise sensul. Găsise Sensul. Acesta este Supraomul lui Nietzsche: copilul lui Dumnezeu. Aceasta este schimbarea subiectului, atât de vehiculată de gânditori: copilul lui Dumnezeu. Prin harul și puterea Lui și prin dorința noastră. În co-laborare. În con-lucrare. Supranaturalul, transformând naturalul din noi.
Zile-n şir, am murit şi eu. Zile-n şir am zăbovit îndelung, cu pixul in mână, asupra Evangheliilor si Epistolelor. Zile-n şir, am ascultat Sting. Cool Breeze. Şi Fragile. Am citit Luther şi Pamuk. Şi am plâns. Poate uneori cu bucurie.
Atât.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 1.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 2.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 3.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 4.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 5.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 6.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 7.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 8.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 9.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 10.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 11.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 12.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 13.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 14.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 15.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 16.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 17.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 18.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 19.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 20.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 21.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 22.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 23.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 24.
