Volumul Dumnezeu ne iubește în Braille (editat de asociația Cetatea 9) al lui Emilian Pal este o carte despre fragilitate, singurătate, memorie și nevoia aproape disperată de iubire și sens. Autorul nu încearcă să impresioneze prin artificii livrești sofisticate, ci prin sinceritate și printr-un limbaj direct, adesea confesiv, în care tandrețea coexistă cu sarcasmul, iar sacrul se amestecă permanent cu banalul cotidian. Titlul însuși sugerează o relație dificilă cu divinitatea: Dumnezeu există, iubește, dar această iubire trebuie „citită” tactil, intuită printre răni, absențe și traume.
În poemul „John Doe”, poetul visează la o lume în care identitatea individuală ar fi înlocuită de solidaritate și empatie: „de aia nu lucrez eu la evidența persoanelor / dacă ar fi după mine / ne-am pierde unii într-alții / și-atunci funcționarii de la porțile cerului / ar avea într-adevăr o problemă”. Poetul își construiește identitatea prin raportare la ceilalți, iar lipsa lor produce golul existențial. De aceea, multe poeme sunt populate de amintiri, oameni dispăruți, iubiri ratate și scene aparent mărunte, dar încărcate afectiv.
Unul dintre meritele volumului este felul în care transformă experiențele biografice și cotidiene în imagini poetice memorabile. Londra, Brighton, Soho, Morden sau Blackfriars devin spații ale alienării și ale căutării de sine. În „luminile din blackfriars”, poetul mărturisește: „recunosc puțin rușinat că am nevoie de oameni / doar atunci cînd mi-e bine”. Confesiunea capătă forță prin sinceritate și prin contrastul dintre agitația urbană și vulnerabilitatea interioară.
Volumul este traversat și de o reflecție constantă asupra morții. Moartea nu apare însă solemnă sau metafizică, ci domesticită, apropiată, aproape familiară. În poemul „hisingen blues”, autorul spune: „morții nu mușcă n-ar face rău nici măcar unei muște / cel mult o să-ți lipsească o vreme”. Această desacralizare a morții nu diminuează dramatismul, ci îl face mai autentic. Poetul vorbește despre dispariție ca despre o experiență inevitabilă și profund omenească.
Tema singurătății devine centrală în multe texte. În „sainsubury’s”, poetul recunoaște că nu mai știe „cum să țin mîinile lîngă trup în așa fel încît să nu par / umbra unui copac sub care îți tragi răsuflarea / apoi mergi mai departe”. La Emilian Pal, corpul devine o arhivă a traumelor și a nevoii de afecțiune. Pe lângă dimensiunea confesivă, volumul are și un filon social important. El observă lumea emigranților, precaritatea, ipocrizia socială, provincialismul și degradarea morală. În textul „confesional”, vocea poetică izbucnește revoltată împotriva falsității colective: „suntem oameni pentru că nu suntem niciodată acolo / cînd avem nevoie unii de alții”.
Relația cu divinitatea este ambiguă. Dumnezeu e redat când ironic, când tandru, când absent, dar niciodată complet negat. În „luminile din soho”, poetul ajunge la o formă de rugăciune personală și dezabuzată: „m-am hotărît să nu-i mai cer nimic / doar îl salut din cînd în cînd ca să am cu cine vorbi”. Este una dintre cele mai emoționante definiții ale credinței: nu certitudine dogmatică, ci nevoie de dialog și de companie.
Frumoase sunt și poemele de dragoste, construite într-un registru tandru și violent, în același timp. În „de ce n-am creat eu lumea”, iubirea devine absolut: „dacă eu aș fi făcut lumea / m-aș fi oprit probabil la tine”. Finalul volumului păstrează aceeași tensiune între disperare și speranță. În „cina de taină a celui învins”, poetul vorbește despre supraviețuire și credință într-o lume dezumanizată: „ce-ar mai fi de făcut cînd nimeni nu mai crede în tine / în afară de dumnezeu”. Chiar și atunci când tonul devine sumbru, există în aceste poeme o nevoie profundă de sens și de apropiere.
Poezia lui Emilian Pal respiră autentic, iar cititorul rămâne cu senzația că a traversat nu doar un volum de versuri, ci o biografie afectivă intensă și vulnerabilă.
- VEZI mai multe CĂRȚI – AICI
