Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Calvarul prizonierilor din Uniunea Sovietică (14)
Sovieticii colaboratori cu Waffen SS
Mulți dintre prizonierii capturați de către aliații din vest și apoi cedați sovieticilor au fost condamnați în baza unor dovezi certe ca trădători și criminali de război. Unii au luptat în unitățile Waffen SS, considerate ca având cele mai numeroase activități criminale. Numeroși SS-iști au provenint din diferitele republici unionale sovietice: 2000 armeni, 15 000 caucazieni, 30.000 cazaci, 10.000 croați, 15.000 estonieni, 2000 georgieni, 2000 kârghâzi, 25. 000 letoni, 5000 lituanieni, 18. 000 ruși, 10.000 tătari; 30.000 ucrainieni, 2000 uzbeci. În total, din republicile Uniunii Sovietice au fost recrutați, în unitățile Waffen SS, 127 mii oameni, înafara celor 30 mii cazaci care erau refugiați în vest din timpul războiului civil și nu puteau fi socotiți cetățeni sovietici. (Henri Lendemer, Wafen SS – forța militară a ordinului negru. Pro editură și tipografie, p. 302) Aceia care proveneau din rândul republicilor care au intrat în componența URSS în timpul războiului: Republicile Baltice, Moldova, din regiunile ce au fost încorporate recent Ucrainei sau Bielarusului invocau și ei lipsa cetățeniei sovietice.
Dar, dincolo de complicațiile juridice, de circumstanțele în care s-au alăturat dușmanului, este de netăgăduit că mulți s-au înrolat de bunăvoie în armata germană cuceritoare. Ba, mai mult, s-au remarcat prin actele de teroare dezlănțuite în lupta cu partizanii sau populația civilă din Rusia, Ucraina, Belarus, Polonia, Cehia etc. Soldații Armatei Roșii, rămași loiali nu i-ar fi putut uita vreodată și ierta pe cei care îmbrăcaseră uniforma germană, indiferent de circumstanțe.
Trădătorii erau pedepsiți cu moartea
Membrii Brigăzii Kaminski, cei ai Armatei lui Vlasov, cunoscuți ca și vlasovțî, voluntarii din trupele SS, santinelele ucrainiene și caucaziene ale lagărelor de prizonieri, Corpul de Cavalerie al Cazacilor, condus de generalul Pannwitz, echipele de poliție, detașamentele de securitate care au luptat împotriva partizanilor și chiar nefericiții Hiwi (ajutoarele voluntare, la lucru) erau etichetați la fel, ca niște trădători. Problemele ce s-au cerut a fi rezolvate juridicește au fost foarte complicate, deoarece sovieticii care îmbrăcaseră uniforma germană, considerați trădători, puteau fi pedepsiți cu moartea și erau extrem de mulți. La fel, rușii refugiați după Revoluția Rusă din 1917 și care au luptat alături de germani dacă erau repatriați riscau ani buni de deportare în lagărele din Siberia sau chiar execuția. Sovieticii care au luptat în Wehrmacht erau conștienți că nu au nici o șansă dacă erau capturați de conaționali așa că făceau tot posibilul să evite capturarea. Un astfel de episod este povestit de Alexandr Soljenițîn:
„În Prusia Orientală, la câțiva pași de mine treceau sub escortă trei prizonieri vlasoviști. Tocmai atunci, pe șosea a apărut huruind un tanc T.34. Pe neașteptate, unul dintre prizonieri s-a întors, a sărit și s-a aruncat sub tanc. Tancul a încercat să-l evite, dar tot l-a strivit cu marginea șenilei. Trupul strivit a continuat să se zvârcoleasă, pe buze i-a apărut o spumă roșie. Era de înțeles! A preferat să moară ca un soldat, decât spânzurat în pușcărie.” (Alexandr Soljenițîi, Arhipelagul Gulag, vol I , p 212)
Rușii din armata germană
Serviciile de informații militare sovietice și ale NKVD-ului au fost stupefiate când au descoperit, din interogatoriile luate prizonierilor, că un număr mare dintre soldații lor luați prizonieri au lucrat pentru germani, în diverse locuri. „În unele zone de pe front” – raporta departamentul politic de la Stalingrad către Moscova – „au existat cazuri de ruși care îmbrăcau uniforma Armatei Roșii și pătrundeau în pozițiile noastre în scop de recunoaștere și de a lua prizonieri ofițeri și soldați, pentru interogatorii”. Însă nu își imaginau că peste 30.000 erau doar în Armata a 6-a la Stalingrad. Abia după bătălie au descoperit, din interogatorii, amploarea și felul în care funcționa sistemul. „Rușii din armata germană se împart în trei categorii” (îi spunea un prizonier anchetatorului său NKVD):
„Întâi soldații mobilizați de soldații germani, așa zisele plutoane de cazaci (de luptă) care erau atașate diviziilor germane. Apoi unitățile Hiwi, alcătuite din populația locală sau din prizonieri ruși care se ofereau voluntari sau din soldații Armatei Roșii, care dezertau pentru a li se alătura germanilor. Această categorie purta uniformă germană completă, cu însemne și ecusoane. Mâncau precum soldații germani și erau atașați la regimentele germane. În al treilea rând, mai erau prizonierii ruși care făceau treburile murdare, cum ar fi la bucătărie, în grajduri și altele. Aceste categorii erau tratate diferit, dar cel mai bine erau tratați voluntarii. (Antony Beevor, Al Doilea Război Mondial, p. 379)
În total, se apreciază că peste 215 mii de cetățeni sovietici au murit pe front îmbrăcați în uniforme germane!
Trupele NKVD necruțătoare cu trădătorii
Autoritățile militare insistau asupra faptului că numărul hiwi-lor care serviseră în cadrul Wehrmachtului depășea un milion. Cei care fuseseră capturați sau se predaseră în mod voluntar erau frecvent împușcați pe loc sau imediat după aceea. Vlasovțî (soldații generalului trădător Vlasov) și alți complici ai naziștilor erau de obicei executați pe loc. Faptul nu este surprinzător. Codul de luptă al infanteriei Armatei Roșii impunea ca fiecare soldat să fie nemilos cu toți trădătorii patriei mamă. În plus, se pare că era o problemă de salvare a onoarei regiunii de unde aceștia proveneau. Era, prin urmare, de la sine înțeles ca trupele NKVD să fie necruțătoare în raidurile de căutare a ucrainenilor și caucazienilor care serviseră ca santinele în lagărele de concentrare, unde în mod frecvent se dovediseră a fi chiar mai brutali ca paznicii germani. Iar faptul că prizonierii de război ai Armatei Roșii, înrolați la germani, ar fi putut fi tratați în același mod în care erau tratați germanii care făceau parte din armata Reichului era peste puterea de înțelegere a anchetatorilor NKVD. Și chiar era foarte greu să aibă vreun pic de înțelegere față de santinelele din lagărele de prizonieri. Cei care serviseră în unități SS, sau aparțineau unor unități care se alăturaseră germanilor proveneau în majoritate din rândul naționaliștilor ucrainieni, din statele baltice, erau cazaci sau caucazieni. Unii dintre cei care au trecut de partea germanilor aveau motivele lor să o facă pentru că suferiseră în regimul sovietic, sau au fost tratați cu cruzime în timp ce-și satisfăceau serviciul militar ori pe front. Față de aceștia intoleranța era și mai mare. (A. Beevor, Berlin, op. cit. p 177)
Batalioane de voluntari non ruși alături de germani
Hiwi (prescurtare de la Hilfswsvillige, adică, literal, cei dornici să ajute) sau Osttrupen erau o varietate formată de diferite grupuri din Uniunea Sovietică ocupată, membri ai diferitelor naționalități care se considerau asuprite. La șase luni de la lansarea Operațiunii Barbarosa, șase legiuni naționale erau formate din popoarele foste sovietice: armeni, azeri, georgieni, nord-caucazieni, turkmeni și tătari de pe Volga. Spre sfârșitul lui 1942 existau 15 astfel de batalioane; la începutul lui 1943, alte șase fuseseră create. Și dezertorii politici și militarii cazaci de pe Don și din regiunea Kuban au fost folosiți nu numai pe frontul de est ci și în Balcani, ba chiar în Franța. Colonelul Groscurth, șeful Statului major al Corpului 11 de la Cotul Donului, observa într-o scrisoare adresată generalului Beck:
«Este tulburător faptul că suntem nevoiți să întărim trupele noastre combatante cu prizonieri de război ruși, care sunt deja folosiți ca artileriști. Este o stare de lucruri neobișnuită ca „bestiile” împotriva cărora luptăm să trăiască acum alături de noi în cea mai strânsă armonie. Armata 6 avea peste 50 mii de auxiliari ruși, atașați la diviziile înaintate, aceștia reprezentau peste un sfert din efective. Diviziile 71 și 76 infanterie aveau fiecare la mijlocul lui noiembrie câte 8000 de hiwi, adică aproximativ egal cu al germanilor.» (Antony Beevor, Stalingrad, op.cit. p. 225)
După Stalingrad, nu mai puțin de 160 de batalioane de prizonieri de război sovietici au luptat de partea germană, cifra ajungând până la un milion de oameni. Majoritatea celor care au luptat alături de germani au fost totuși non-ruși. Conform unor estimări, către sfârșitul războiului totalul era în jur de 647 000, dintre care aproximativ o treime erau ucrainieni, câte 17% din Caucaz și, respectiv, Turkmenistan și 12% din statele baltice. În jur de 11% erau cazaci, 5% tătari, 2% calmuci și 2% bieloruși. Dar chiar și unor etnici ruși li s-a permis, după multe dezbateri, să poarte arme de partea Germaniei. (Niall Ferguson, Războiul lumii, p. 542)
Atrocități greu de imaginat
Mulți soldați sovietici care au trecut în tabăra dușmană sau „remarcat” prin atrocități greu de iertat, indiferent cine i-ar fi judecat. Cine putea uita ceea ce a săvârșit Brigada Kaminski, indiferent de ce sentimente erau animați membri ei. Bronislav Kaminski a fost inginer rus de meserie. Sentimentele sale antisemite și anticomuniste nu lăsau loc nici unei îndoieli și germanii îl autorizaseră să recruteze voluntari de origine rusă din regiunea Orel, din spatele Grupului de Armate Centru, unde partizanii sovietici erau numeroși. Kaminski își crează în regiune un „regat” aproape independent, în care face să domnească „legea frânghiei și a pumnalului”. El își întitulează armata POHA și alege ca însemn Crucea de Malta, neagră, cu două spade. În foarte scurt timp Kaminski comandă 10 batalione care se întrec în atrocități. Ele numără aproape 10.000 de contrapartizani, care nu șovăie în fața celui mai crud dintre războaiele civile.
„Prizonierii sunt stropiți cu benzină și arși de vii. Femeile sunt violate și înjunghiate. Copiii sunt trași în țeapă și purtați pe străzile satelor care nu mai sunt în scurt timp decât niște ruguri. Peste tot pe unde treceau oamenii lui Kaminski, drumurile erau presărate cu sute de cadavre. Fără încetare soseau noi voluntari, „atrași de gustul sângelui și de speranța jafului”, scrie Henri Landemer.
Brigada lui Kaminski din Lokot, regiunea Briansk, se compunea din cinci regimente de infanterie, un divizion de artilerie, un batalion de tancuri. O parte a fost deplasată pe frontul de lângă Dimitrovsk-Oriol în iulie 1943. În toamnă, unul dintre regimentele ei a apărat Sevskul și în această operație a fost nimicit definitiv. Trupele sovietice cu care au luptat ucideau și răniții iar pe comandantul regimentului l-au legat de un tanc și l-au târât până și-a dat sufletul. Din ținutul său de la Lokot, brigada s-a retras cu familiile în convoaie de peste 50 de mii de oameni. Dincolo de hotarele Brianskului, i-a așteptat o călătorie chinuitoare, o staționare umilitoare, lângă Lepel, unde au fost folosiți împotriva partizanilor. Pe urmă au fost retrași în Silezia Superioară, unde Kaminski a primit ordinul să se deplaseze pentru a participa la înăbușirea insurecției din Varșovia. Pentru această operațiune, a luat cu el 1700 de oameni nefamiliști, în uniforme sovietice și cu banderole galbene. Încă de la sosire, aceștia pun mâna pe primii civili care le ies în cale, îi leagă de niște scări ca să îi alinieze cum trebuie și îi împing în fața lor pe străzi. În spatele acestor scuturi vii, ucrainienii lui Kaminski se năpustesc la asaltul baricadelor. Casele în ruină sunt ocupate când de o tabără când de alta. Grenadele explodează, podelele ard. Răniții sunt uciși iar femeile și copiii sunt închiși în pivnițele clădirilor cărora li se dă apoi foc. (Henri Landemer, Waffen SS, op. cit. p. 238)
Oamenii lui Kaminski au comis asemenea atrocități și asemenea tâlhării în cursul luptelor de stradă, încât Guderian, șeful Statului Major al Frontului de Est a cerut trimiterea lui în fața Curții Marțiale. Fostul șef al POHA a fost împușcat pentru jaf și furt! Oamenii lui au fost scoși din Varșovia, cei mai sadici fiind la rândul lor executați. Dar cei mai mulți au fost vărsați în Divizia a 30-a Waffen SS, alcătuită din ruși, ruteni și bieloruși. După ce au luptat pe frontul de vest, ultimii supraviețuitori ai Diviziei Kaminski vor fi transferați în Armata de Eliberare Rusă a generalului Vlasov. (Henri Landemer, Waffen SS, op. cit. p 244)
Trădătorul general Vlasov
Cel mai cunoscut personaj antisovietic, care s-a simțit nedreptățit de Stalin, a fost generalul Vlasov. Acesta a fost trimis într-o misiune imposibilă cu Armata a 2-a de șoc să despresoare Leningradul în iarna anului 1941/42. Armata lui Vlasov a fost blocată în totalitate în mlaștinile și pădurile de mesteacăn înghețate. Merețkov, conducătorul politic al Leningradului, îl averizează pe Stalin asupra dezastrului iminent. Curând, după dezghețul de primăvară, Armata a 2-a de șoc încetase practic să mai existe, 60.000 oameni sunt pierduți. Doar 13 mii reușesc să scape. Vlasov, deprimat, este capturat la sfârșitul lui iulie. Curând germanii îl conving să formeze o Armată de Eliberare Rusă. Majoritatea celor care se oferă voluntari o fac pentru a scăpa de înfometare în lagărele germane de prizonieri de război. Reacția lui Stalin la trădarea lui Vlasov a fost: „Cum de ne-a scăpat înainte de război” (Antony Beevor, Al doilea război mondial,op. cit. p. 297)
Dar, procesul de constituire al unităților ce i se vor da fostului general al Armatei Roșii a fost unul îndelungat, pentru că se lovea de neîncrederea lui Hitler, în special. Internat în lagărul de la „Provident”, Vlasov a fost contactat de serviciile secrete ale armatei germane și i s-a propus să se alăture Wehrmachtului. Vlasov, cu amintirea procesului lui Pavlov, (a fost condamnat la moarte în iulie 1941, pentru defetism) a fost de acord să lupte împotriva lui Stalin numai dacă i se pune la dispoziție o armată rusă, care trebuia subordonată unui guvern național rus. Pe 17 septembrie 1942 Vlasov se afla la Berlin .Aici îl aștepta deja viitorul stat major al ROA (Armata Rusă de Eliberare) – Malîșkin, Jilenkov, Truhin, Meandrov.
Armata lui Vlasov urma să se bazeze pe unitățile rusești deja constituite, care luptau alături de germani, mai ales în activități represive și de menținere a ordinii. Una dintre unități era Brigada lui Kaminski. Batalioanele unității din Osintorf, care a fost dizolvată, au fost și ele sortite să meargă împotriva partizanilor ori să fie aruncate pe frontul din Occident. Lângă Pskov (În Stremutk) staționa deja în 1943 „Brigada de gardă” ROA, alcătuită din câteva sute de oameni. Ea era în contact cu populația rusă din împrejurimi, dar dezvoltarea ei a fost stăvilită de comandamentul german.
O armată greu de alcătuit
Hitler și anturajul său, deși armatele germane se retrăgeau de pretutindeni și se aflau în ajunul dezastrului, tot nu puteau să-și înfrângă neîncrederea lor fermă în formațiunile rusești și să se decidă să admită măcar umbra unei Rusii independante, nesubordonată lor. Doar în preajma prăbușirii, Himmler și-a dat acordul pentru crearea ROA din divizii rusești întregi, chiar cu puțina lor aviație, iar în noiembrie 1944 a fost încuviințată convocarea Comitetului Pentru Eliberarea Popoarelor Rusiei. De-abia în toamna anului 1944, generalului Vlasov i s-a oferit cea dintâi posibilitate să acționeze. Principiul federalist propus n-a prea atras pe mulți: Bandera, (comandantul naționalist ucrainean) eliberat de nemți din închisoare (tot în 1944) s-a eschivat de la alianța cu Vlasov. Unitățile naționale ucrainiene vedeau în Vlasov un imperialist rus și nu voiau să ajungă sub controlul lui. Pentru cazaci a refuzat generalul Krasnov și doar cu 10 zile înainte de capitularea Germaniei, la 28 aprilie 1945, Himmler și-a dat consimțământul să fie subordonat lui Vlasov corpul de cazaci. În conducerea nazistă erau vederi divergente, unii șefi aprobau concentrarea unităților de voluntari în ROA, alții se opuneau. În mod real era greu să disloci din linia întâi toate detașamentele care se aflau în luptă și nici pe cei care lucrau în spatele frontului nu puteai să-i scoți de la muncile lor. Nici nemții nu se grăbeau cu eliberarea prizonierilor de război pentru a fi încadrați în armata lui Vlasov. Totuși, spre februarie 1945, prima divizie ROA (pe jumătate brigada Kaminski din Lokot) era alcătuită și a început formarea celei de a doua, dar era prea târziu. Și mai era ceva! Mișcarea lui Vlasov, conform unui studiu nazist, nu se considera legată de Germania, ea avea mai mult simțăminte filoengleze și se făceau simțite gânduri privind schimbarea cursului. Mișcarea nu era național-socialistă și nici antisemită. În manifestul Comitetului pentru Eliberarea Popoarelor Rusiei, publicat la Praga, la 14 noiembrie 1944, era salutat „ajutorul acordat Germaniei în condiții care nu atingea onoarea și independența patriei noastre” și se aștepta o pace onorabilă cu Germania.
Voluntarii ruși au salvat Praga
Planurile armatei în curs de formare era să se strecoare în Iugoslavia și să se unească cu Corpul Cazacilor, cu corpul imigranților, cu Mihailovici (comandantul cetnicilor) și să apere Iugoslavia de comunism. Germanii, care nu priveau cu încredere formarea unei astfel de armate în spatele frontului, au trimis pe frontul de răsărit ba detașamentul antitanc (I.Saharov – Lamsdorf) în Pomerania, ba întreaga Divizie întâi pe Oder. Divizia a II-a și brigada de rezervă a rămas, laolaltă cu 20 mii de oameni până în mai 1945, o masă neînarmată, nu doar fără artilerie, ci chiar fară armament de infanterie. Haosul din Germania a permis comandantului Buniacenko să retragă cu de la sine putere din prima linie Divizia întâi (16 mii oameni) și să pătrundă în Cehia. În drum, au eliberat prizonieri sovietici și aceștia li s-au alăturat. Au ajuns în apropiere de Praga la începutul lui mai. Aici le-au cerut ajutor cehii, care declanșaseră insurecția la 5 mai. La 6 mai, Buniacenko intrase în Praga și, după o luptă înverșunată a salvat insurecția. (Alexandr Soljenițîn, Arhipelagul gulag ,op. cit. p. 214-216)
Prizonierii la americani predați sovieticilor
RAO n-a capitulat pur și simplu în fața americanilor, ci i-a implorat să-i primească capitularea, numai să-i dea garanția că nu-i va preda sovieticilor pe militarii săi. Dar, americanii au refuzat să îi ia prizonieri pe combatanți și să-i primească în zona lor. Americanii s-au prevalat de faptul că la Ialta, Churchil și Rooswelt au semnat documentul privind repatrierea tuturor cetățenilor sovietici, în special al militarilor, iar de liberul consimțământ nu s-a pomenit. La 12 mai, Divizia 1 a primit ordinul „rupeți rândurile”, iar Divizia a II-a a lui Zverev a procedat la fel. Soldații s-au îmbrăcat în haine civile, și-au descusut decorațiile, și-au ars actele, iar unii s-au împușcat. Noaptea au început raziile trupelor sovietice. Aproximativ zece mii au fost uciși și luați prizonieri. Ceilalți au răzbit în zona americană, dar și dintre ei o mare parte a fost predată trupelor sovietice, precum aviatorii din Divizia a II-a. Pentru unii șederea în lagărele americane s-a lungit pe multe luni, însă americanii îi țineau flămânzi, ca și nemții înainte, îi loveau cu picioarele și îi băteau cu patul armelor, dar îi păzeau slab. Unii dintre ei au fugit, însă o mare parte a rămas pe loc. Un grup după altul, ofițeri și soldați, în anii 1945 și 1946, au fot predați, spre a fi pedepsiți, Uniunii Sovietice. Vlasov și încă 11 apropiați au fost condamnaț la moarte prin împușcare.
Procesul de repatriere s-a încheiat abia la 1 decembrie 1946. Până la această dată, 5,5 milioane de oameni se înapoiaseră în URSS, dintre care 1.833. 567 fuseseră prizonieri de război. Peste 1,5 milioane de membri ai Armatei Roșii capturați de germani au fost trimiși fie în Gulag (339 mii), fie la batalioanele de muncă din Siberia. (Antony Beevor, Berlin, op. cit. p 560). Reîncadrarea foștilor prizonieri în sistemul sovietic a fost îndelungat și cu multă suferință, dar până la urmă războiul care a provocat atâtea nenorociri s-a încheiat și oamenii au început reconstrucția pașnică.
Vezi și:
- seria Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Calvarul prizonierilor din Uniunea Sovietică
- Seria Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Crimele Germaniei naziste
- Seria Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Cruzimea japoneză
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Prizonieri pe frontul de Vest
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Suferința din lagărul de la Oranki
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Viața și moartea în lagărele sovietice
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Capturarea și drumul spre lagăr
- seria 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial
- seria Arădenii în Al Doilea Război Mondial
