Henrieta Mihaela Artimon s-a născut în Lipova, județul Arad. A absolvit Facultatea de Medicină „Victor Papilian” din Sibiu (1996) și este medic psihiatru. A obținut doctoratul în psihologie medicală (Universitatea de Medicină și Farmacie București), cu o teză de psihosomatică. A publicat poezie și eseu în revistele „Euphorion”, „Hyperion” și „Feedback”. A debutat editorial în anul 2004, cu volumul de poezie Moartea frumoasă (a obținut premiul Editurii Axa la concursul de poezie „Porni Luceafărul…”, ediția a XXI-a, Botoșani, 2003).
La editura Vinea publică în 2022 volumul de versuri Miresele lui Sigmund, realizat în condiții bibliofile de excepție (format mare: 19 x 20 cm, pe hârtie volumetrică, copertă cartonată și supracopertă). Ilustrația copertei: o reproducere după Marc Chagall, „La Mariée”. Henrieta Mihaela Artimon scrie o poezie a ipostazelor comunicării şi limitelor ei. De la identificare şi căutarea eului la trădare. E un interval esenţial pe care poeta, dublată de căutările medicului, îl explorează în mod hotărât. Dar nu numai cu mijloacele psihanalizei, ci și cu ajutorul unei subtile arheologii sufleteşti. Războiul şoptit al gândurilor, incertitudinile, psihoterapia și dorinţele constituie eşafodajul discursului liric care stă la baza explorării eului şi relevării ipostazelor lui.
Aflată la al doilea volum, poeta-medic îşi încredinţează confesiunea poetică unui Hermes imaginar; ea practică un lirism reflexiv, care îşi forjează verbul şi îşi coagulează forţa prin descătuşarea energiilor subconştientului în orizontul cunoaşterii, ferindu-se de clişeele suprasaturate ale paradigmelor lumii de azi. Reflecţia asupra realului conduce spre poemul notaţiei de stări şi situaţii cotidiene încifrate într-un corsaj ermetic, pe diferite motive: călătoria, dragostea, memoria, căutarea, visul, descifrarea unor simboluri, înţelegerea aproapelui. Demersul liric al Henrietei Mihaela Artimon provoacă un feed-back liric, o nevoie de a sparge barierele logicii comune şi de a reconfigura imaginarul poetic.
psychodramatic show
chipul ți s-a spart în bucăți
părea multiplicat în oglinzile diforme ale unui parc de distracții
călcam printre cioburi cu tălpile goale
(dintr-un vechi obicei balcanic
pantofii stiletto rămăseseră la intrare)
l-am visat pe Moreno adunând cioburile
desprinzând rânjetele și țipetele direct de pe carne
împăturind zâmbetele vechi ca pe niște prosoape
ca pe niște ziare mirosind a plumb
acum sunt altul, ai spus
și te-ai răsucit în oglindă
apoi
m-ai împins ca din întâmplare pe scări
purtam în brațe cartea noastră
o țineam strâns
m-am împleticit puțin
nu mai știu cum s-a terminat totul
cum să metabolizezi o ființă
ce să digeri mai întâi, ochii, buzele, pielea
stomacul sau inima cu sângele catifelat
alunecând ca o scrumbie printre degetele tale
prea subțiri, cum să-i desfaci memoria de pe oase
și mai ales cum să mănânci plecarea ei
ca o pelerină udă și neagră acoperind un trup
tot mai mic, mai uscat
cum să mănânci sau să bei ceața
din somnul ei adânc fără vise
acolo unde la margine stă Moreno
pe un fel de oală de noapte
jucându-se de-a copilul bătrân
cum să faci toate astea
atâta curățenie, doamne.
de ce nu îmi pot aminti
ți-ai aprins trabucul
și asta mi-a amintit de încercarea lui de a-și aprinde țigara
când brusc și-a dat seama că uitase bricheta
în camera cealaltă a orașului
nu știu cum să îți spun
pur și simplu nu îmi pot aminti
e un strat gros de gheață care îmi umple corpul
de ce nu îmi pot aminti?
Sigmund
simt
o căldură tropicală cum se-ntoarce
ce să-ți amintești?
dragostea
ehei, dragostea nu moare niciodată
ea doar se ascunde
într-un pahar negru
nu moare?
îmi spunea cât îi este de frică de moarte
pe masă erau șervețele negre
nu mai văzusem până atunci
șervețele negre la masă
cafeneaua nu avea un aer black-gothic
dimpotrivă
moartea oferă șervețele negre
într-o cafenea oarecare
el și-a aprins până la urmă țigara
cu un chibrit adus de chelnerița
înaltă cu păr verde
de ce nu îmi pot aminti
chelnerița cu păr verde
înaltă ca o girafă
trecea dintr-o parte în alta
dintr-o cameră în altă cameră
a orașului
bețele de chibrituri se revărsau din buzunarele ei
din părul ei verde
m-am operat, mi s-au vindecat degetele
nu te-am uitat
am o fontanelă mereu deschisă în memorie, timpul
nu există, nu-i așa?
aproape–ai terminat trabucul
știu că nu mă poți privi în ochi prea mult timp
de ce nu îmi pot aminti?
Sigmund, tu vezi
femeia-girafă
ștergând praful, scuturând scrumul?
ea știe de ce
ianuarie
stăm pe marginea iernii și privim
eu cu bertha
în ceața de deasupra câmpului alb
în ianuarie
ne împletim tălpile goale-n zăpadă
privim peste gard
vedem capete sparte, ovare ciobite
amestecate cu bucăți de gheață
din toate măruntaiele-azvârlite ca-ntr-un congelator
crește o iarbă amară
pe care-o bem la cinci după-amiaza
când soarele începe să apună
nici o secundă mai târziu
ceaiul cel de taină
plânsul, furia și voma
distilate în vasul alb
(odinioară, samovarele
adunau la fel femeile sugrumate-n corsete)
ne bem ceaiul
privim peste câmp, acolo departe
e rezervația de animale de rasă
ne amintim seara în care
am găsit o femeie dormind în zăpadă
deasupra ei, stinsă, agățată în copac, lustra
veche, prăfuită, din pivniță
mergeam cu lanternele prinse de ciorapi
așa am văzut-o, căzuse
din paradis
ningea, era liniște
zăpada avea irizări roșiatice
așa că am mers mai departe.
Citește și:
