Daniela Varvara a debutat în anul 2011 cu volumul de poezie Înaripata (editura Ex Ponto, Constanța), pentru care a primit Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Dobrogea și Premiul revistei Ex Ponto. Au urmat volumele de poezie, A- (editura Sfântul Ierarh Nicolae, 2012) și Lodebar (Junimea, 2017), precum și volumul de eseistică, Mituri și simboluri biblice în poezia românească neomodernistă (editura Eikon, 2016). Este prezentă constant, cu poezie și eseuri critice, în presa culturală românească.
când durerea se transformă
într-un pește rece învelit în ziar
încep să prind gustul filosofiei: dulce-amărui
poate nu la fel de plăcut ca starea de preanestezie –
nu mă pot ţine pe picioare dar pot râde plutesc sunt uşoară
nu mai fac parte din cele 45 de kg inutile şi prea grele oricum
sunt reaşezată în trup pusă în rând printre rânduri
cearşafurile albe poartă sub ele trupuri desenate diform
dar eu nu am timp de toate aceste nimicuri pentru că
ceea ce nu ne mai poate fi
doare cel mai tare
îi purtăm amprenta adâncă în carne
ca un creier neputându-și uita suferința lăsată de membrul amputat
descopăr că mama mea
nu mai este eroul meu, ci un om cuminte aşezat în propria piele
că ne despart zidurile încăperilor care mă adăpostesc şi apasă deopotrivă
că-ntre mine şi ea toate ușile sunt închise
un peşte rece învelit în ziar îmi este trimis ca hrană de zi
doamna iubitoare de Platon şi cu un sân amputat mi-l transformă în taină
muşcăm amândouă din carnea aceea sleită
pe care singură nu aş fi îndrăznit s-o ating pentru stâmpărarea foamei
facem semnul crucii peste trupurile noastre
apoi, peste cel al cărnii învelite-n ziar –
hrana noastră cea de toate zilele amărăciunii
de-al cărei cordon ombilical încă-atârnăm
ca un trup muritor pe crucea de lemn
pentru-acel timp, femeia cu un sân amputat
a fost mama mea, duhovnicul meu
crucea care mi-a purtat trupul pentru revenirea la viaţă
zilele, peşti reci înveliţi în ziar.
O femeie frumoasă trece zilnic prin lume
O femeie frumoasă trece zilnic prin mine
Ca pe malul unui fluviu cu poduri închise
De pe celălalt mal, iubiţii şi neiubiţii ei îi trimit mesaje
Bezele emoticoane,
La răstimpuri, harpoane plase ori bărci de trecut apa
Ea ştie să se ferească mereu
În valizele ei cineva coase nasturi peste dantele
Altcineva aruncă o piatră şi joacă şotron peste rochiţa roşie cu buline
De sub pleoapele nedormite îi cad vise în pulberi pe care le toarce apoi
Ca învelitoare pentru zilele reci
De ceva timp îmi cere trupul să locuiască în el
De parcă n-ar vedea că şi eu la rându-mi locuiesc în alt trup
Că peste pielea mea au ieşit ţepii ariciului-de-mare
Că paşii mei sunt închişi în globii de sticlă ai pajurei-aurii
Îi arăt drumul spre templul
Cu şobolanii deveniţi zei la farfuria cu lapte a zilei
Cu femei şi bărbaţi care îşi tund părul pentru ea
Şi-i împletesc flori în ghirlande chemând-o să-şi spele
Sângele de pe corp în râul lor sacru
Dar nicio zi nu-i atât de lungă
Astfel încât la capătul ei să devii zeu
Noaptea ne visează pe amândouă
Şi ne curge cuminte prin vene
Apoi, ne închide în valizele femeii frumoase
Pe ea în cel cu dantele pe mine în acela unde
Încă se joacă şotron
Închise cum stăm când dormim nu ne mai deosebeşte nimic
În azilul de noapte al geamantanelor vechi.
Închise cum stăm şi visăm de pe malul acesta
La celălalt.
Despre oameni și păsări
Moara de apă măcina strigătul unei păsări de pe altă lume.
Am privit de aproape cocorul captiv.
pășea grațios, dar nesigur, ca pe nisipuri mișcătoare.
m-a însoțit de-a lungul gărduțului de nuiele
în timp ce dădeam roată țarcului.
ce aștepta de la mine el, atât de bine dresat
să nu-și părăsească spațiul semideschis?
tot cerul se deschidea odată cu pleoapele ochilor lui rotunzi
și se închidea acolo, înghesuit în câțiva milimetrii de materie însuflețită.
am lăsat punte între ochiul meu și al lui.
Un ciocîntors era amăgit de o baltă
cât bazinul din spatele curții
în care tata colectează apă să ude grădina.
Mi-am amintit de păsările-paradis din Forthwort.
închise: paradisul captiv.
de păsările harpii care deveniseră aproape blânde,
într-o tăcută resemnare
de mărețul vultur american înghesuit într-un gard,
de condorii fără zbor (ce imagine să îmi încarc în memorie,
căci, instinctiv, fredonez El condor pasa
și nu se potrivește nicicum)
fiindcă
orice pasăre strămutată și împrejmuită înseamnă rănire.
plânsul înghițit de retină e margine.
marginea unui hău. rezervația este gulag.
frigul din atmosferă e mult mai suportabil decât cel al limitei.
singurătatea poate avea aripi, dar, pentru zbor,
o aripă are nevoie nu numai de o alta,
ci de însuși văzduhul.
aici
este vorba despre oameni și păsări
îmi repet în gând.
despre oameni și păsări.
Fugisem din rochia albă
Scuză-mă dragule mă duc să miros câteva flori
de pe marginea prăpastiei
tu poţi continua liniştit să amesteci culorile corpurilor
şi să le schimbi cu cele din preşuri.
Nimeni nu suflă în fluierele picioarelor de ciută
nici măcar atunci când ele se apropie de genune –
e un cântec dulce coborâtor.
S- ar putea să întârzii mai mult:
drumul e neumblat pentru mine.
Să nu dai încă drumul mâinii mele
şi să răspunzi cuviincios preotului;
scaunul acela nu e în rând cu celelalte
vezi dragule să nu se supere invitatul
şi să nu se plictisească în timp ce
mătasea îi creşte peste gură.
Oh, văd cum pantoful tău drept
se transformă în buncăr,
buzunarul cămășii în groapă comună,
dar niciun trup nu e încă atât de rece
pentru-a se coborî în țărână
și eu nu știu dacă pașii tăi vor străbate infernul.
Orchestra cântă însă un marș triumfal.
E un sens al vieții să-ți porți lumea
și s-o lepezi câte puțin în tot ce atingi.
Hăul e din ce în ce mai cald.
Cine te-a minţit că aici nu e aer?
Mai lasă-mă să cobor puţin e tare plăcut îţi spun
dragule e cel puţin la fel de plăcut ca prima dată
sânul mamei stâmpărând și foamea și frica.
- Vezi: mai mulți invitați ai rubricii CRITIC GUEST – AICI
