Dan Cristian Iordache este poet și autor român contemporan, activ în spațiul literar românesc începând cu anul 2008. Debutează editorial cu volumul Poate există (2008), urmat de Achtung maybe (2009) și Abel și eu (2010), volume care conturează un discurs poetic personal, marcat de interogație existențială și explorare a identității. În 2012 publică
Karawane, volum ce consolidează direcția sa lirică, caracterizată printr-un limbaj direct, imagistică sugestivă și o tensiune constantă între introspecție și realitatea imediată. În 2013 apare Avatarurile domnului Oanea, iar în 2021 Scrisori pentru Saraswati, confirmând continuitatea și maturizarea unei voci poetice distincte în peisajul literaturii române.
Textele sale au fost publicate în reviste literare precum Bucovina Literară, Feed Back, Plumb, Porto Franco, Baadul Literar, Crai Nou, Pasărea Măiastră, Convorbiri Literare și Hyperion, fiind prezent în antologii și evenimente culturale dedicate poeziei contemporane.
Membru fondator al grupării literare Zidul de hârtie, s-a implicat activ în promovarea poeziei și a dialogului literar, participând la recitaluri și festivaluri de profil.
1
apari uneori ca o fetiță sculată din somn,
uimită de o lume acoperită de albe cearceafuri.
acolo, sub vise,
e o pădure deasă, bătrână și neagră,
se pregătesc armate, izvoare, loviri învechite,
pietre șlefuite în albii,
se înmoaie o spaimă în lapte de flori.
vârsta n-are influență aici, sunt locuri unde se poate intra doar dacă cuvintele au apus.
amintirea difuză a unui cântec șoptit,
gestului evaporat a unei palme mângâietoare pe frunte,
limpezirea ochilor care expune puterea.
se poate trăi cu un singur suflet.
ce rămâne, e un gen de nesiguranță, un gol din care susură viață.
2
albul deschide cu doi pioni
odată, ca niciodată,
o mişcare previzibilă. era sau nu era
mâna lui dreaptă peste capetele noastre
un soare acordeon?
deschiderea a durat 10 ani şi,
ceva.
negrul a pornit încet, o mutare ca un val mic în ocean, a început strategia.
zonă de conflict, uneori în linie, echipă pretoriană,
familie.
am acceptat tăcerile,
secunda aceea de dimineață când tălpile
se întâlnesc pe podea,
amintirile mâzgălite,
corpurile umflate de fermentul vieții.
tabla-i plină de flori, rinoceri, maternitate, curaj, spaimă, inocență, greață şi
infidelă uitare.
jocu-i cu nebuni, regine viclene,
turnuri de penitență negre şi noi. pioni într-o casă la țară, inimi acoperite de apă.
3
nu existăm sau plutim ca semințele de păpădie,
nimic de bifat,
uităm în aceeași zi.
cred că avem autobuz. distanțele nu-s așa de mari, orașele dau stres iar aici
e un loc luminos.
ai spus: să fie pentru altădată, altădată, am replicat, nu va mai fi. m-am dat înțelept
dar de fapt am avut nevoie să râd.
4
au plecat guralivele, am rămas noi și băiatul care zbura printre mese fredonând.
dansa farfuriile dar acum
are o aripă glacială pe frunte,
mi-a spus că-i din Venezuela, sunt familie, dar mama nu e aici.
marea e aparent fixă în spatele statuii lui Zaragoza despre care nu știu nimic, ca și
despre eroii cocoțați pe dealuri din Moldova.
porumbeii sar de pe o masă la alta ca un verdict care vrea să rateze,
am început să văd suflete de la Bach încoace. nu înțeleg totuși ideea cu mama care
leagănă un bătrân, e ceva acolo.
în sufletul omului din față e un suflet care a ucis și a tot a ucis și el se întreabă: să dea
mai departe?
în sufletul mutelor mocnește sufletul mamelor, al bunicilor și al tatălui laș care s-a
îndrăgostit.
un cuplu octogenar plin de curtoazie lasă mașinile să treacă. vârful se duce. ziua se
duce și ea.
am rămas așadar singuri, destul de singuri, mai încolo e un american cu un pahar de
bere scrutând marea.
atât de singuri că putem inventa clipa.
5
lângă Santa Maria e o
piațetă cu havuz și
chelnerul arab cu pantalonii sugrumați sub burtă,
cu-n soi de radar negru în ochi,
ne aduce mai mult gheață decât sangria,
n-are a face,
privim,
ne privim,
limbile pământului se amestecă,
limbi de flacără, franceză, cehă,
spun că ăsta-i un vis,
ca-n poemul acela cu calul și călărețul
ridicați la cer
și copii care nu mai vin.
grimase,
în colțul însorit un african înfășurat cu eșarfe, cu palme ciocolatii
n-are unde să se-ntoarcă,
istoria vinde puțină umanitate,
degeaba,
ăsta-i un vis,
e vis.
6
pe geam
un patrulater de cer cenușiu,
e noapte.
întrebi ce mai fac.
merg greuț după entorsa
din august.
picioarele comunică,
dor egal.
privesc înainte cu ceva teamă.
fiecare pas.
planeta-i a naibii de alunecoasă,
ba rouă, ba ploi. vorbesc despre secetă,
obosesc,
e un gap de fapte nimicnicioase,
una, alta,
șuruburi, ancore,
lumina cuvintelor…neterminat,
Zero – unu, coniac.
setea de Arcă,
binaritate, dualitate, sforăitul aparatelor,
glasul stins al mierlelor.
- Vezi: mai mulți invitați ai rubricii CRITIC GUEST – AICI
