Premisa narativă a romanului de aventuri marine, semnat de Mugur Ioniță: Odiseea adriatică (Editura Lebăda Neagră, 2025), este pe cât de simplă, pe atât de generos construită. Doi frați din Timișoara, Cristi și Virgil, decid să închirieze un velier botezat sugestiv Mala Nevina („Micuța Virgină”) pentru prima lor ieșire pe Marea Adriatică, proaspăt marcată de obținerea certificatului de skipper de către unul dintre ei. Ceea ce se dorea a fi o vacanță idilică – un prilej de deconectare și de postat poze exotice pe rețelele de socializare – se transformă rapid într-o succesiune de încercări tensionate și momente comice.
Sub suprafața azurie a Adriaticii, naivitatea continentală a celor doi frați se lovește violent de stilul neîmblânzit al vieții pe mare și de imprevizibilul specific spațiului balcanic. Mugur Ioniță nu scrie o simplă poveste de vacanță, ci construiește o micro-odisee inițiatică în care fiecare greșeală de navigație atrage după sine o lecție despre smerenie, supraviețuire și maturizare: „Reveniți pe barcă, pornim stația radio și ascultăm prognoza meteo: pe la mijlocul săptămânii se anunță furtuni majore. Asta e, n-aveam cum să facem rezervarea bărcii în ultimul moment în funcție de prognoză. Pe de o parte, cunosc bine această specie de meteorologi prăpăstioși care lucrează la intimidare, iar pe de altă parte, pe peretele din salon, sub un tablou cu o brigantină în plină furtună, se află un citat din Roosevelt: „A smooth sea never made a skilled sailor”, așa că am toate șansele să devin și un marinar priceput dacă prognoza se adeverește.”
Farmecul romanului se ascunde în mare parte în modul în care autorul populează acest spațiu maritim. Echilibrul și armonia dintre cei doi frați sunt date puțin peste cap de apariția unei prezențe feminine enigmatice și exuberante: Ana – o „muză rebelă” care citește „Anul meu cu Salinger” și creează tensiuni, gelozii subtile și dileme existențiale pe puntea strâmtă a velierului. Relația dintre membrii echipajului capătă noi valențe pe măsură ce obstacolele se acumulează:
„Facem un concurs? ne întreabă odată ce urcă pe punte și redevine umană. Ne aruncăm toți trei de pe platformă și cine iese mai departe câștigă.
Suntem de acord. Ne bate de trei ori. Nu știu unde încape atât aer, sânii parcă sunt extensii ale plămânilor, poate sta minute întregi sub apă, ca și cum aici s-ar fi născut.
După a treia săritură, obosesc și ies pe barcă. Virgil continuă să se bălăcească și să se hârjonească împreună cu ea. Pentru a-mi ascunde gelozia, de care eu însumi mă mir, mă prefac că studiez hărțile pe punte, dar cu coada ochiului sunt atent la ei. Dintr-o parâmă legată de vârful catargului și un balon, Virgil improvizează un leagăn cu ajutorul căruia cei doi se aruncă pe rând în mare. Frate-miu face tumbe în aer și se prostește, iar ea se distrează la maximum, judecând după râsul cristalin ce împresoară barca. După cât de mult și de zgomotos râd, îmi este clar că relația dintre membrii echipajului capătă noi valențe. Ce naiba caută ea între noi? E prea exuberantă, prea tupeistă, prea independentă, gândesc eu iritat. Am venit pentru a face sailing și pentru a savura liniștea mării. Dar în preajma ei numai liniștiți nu putem fi. Sunt chiar tulburat. În fine, am luat-o de nevoie. Reparăm barca și poate mai prindem o zi sau două doar noi doi, în care să ne bucurăm exclusiv de mare, de vânt și de valuri.”
Ca cititor nespecializat în terminologia marină, apreciez că Mugur Ioniță reușește să echilibreze precizia tehnică a manevrelor de sailing cu momentele de introspecție lirică. Unul dintre cele mai puternice momente ale romanului este cel în care protagonistul trăiește revelația renunțării la lupta directă cu natura; navigația nu înseamnă neapărat să înfrunți vântul și valurile, ci să te integrezi în dinamica lor:
„Acum trăiesc revelația: nu trebuie să mă împotrivesc mării, nu voi câștiga niciodată acest duel. Nu trebuie să mă lupt cu vântul, cu valurile, cu natura însăși, ci să profit de tot ce îmi oferă și să înaintez. Valurile de trei metri nu mă mai sperie, simt barca, simt că fac parte din ea și cârmesc instinctual. În sfârșit, fac sailing, pentru asta am venit, pentru acest moment. Deși putem vorbi de o denaturare a ființei umane, lipsa punctelor fixe îmi dă senzația de zbor. Indiferent de consecințe, prin ce am trecut, prin ce vom trece, acum înțeleg poveștile marinarilor împătimiți, savurez alunecarea iahtului, simt că stăpânesc monstrul dezlănțuit și puterea vântului prins în ceea ce a mai rămas din pânzele gata să plesnească. Fumurile sunt drepte și paralele, înaintăm cu vânt strâns, la limită, urcăm cu impetuozitate pe crestele înspumate și alunecăm cu un vuiet în hăurile negre dintre valuri. Velele tremură frenetic, barca tinde să intre cu prova în vânt, dar mă las cu toată greutatea pe timonă și o corectez, atât cât este necesar, pentru ca vântul să umfle din nou velele. Stropii sărați îmi intră în ochi, dar îmi place, îmi place nespus.”
Limbajul este curat, reținut, dar extrem de vizual. Autorul capturează cu pricepere ceea ce Adrian G. Romila numește (pe coperta cărții) acel „golden hour” literar – secvențe în care lumina apusului peste crestele dalmate se împletește cu umorul fin, autoironia și livrescul. Ecourile din marii autori ai genului, precum Hugo Pratt sau Arturo Pérez-Reverte, sunt evidente, însă autorul le filtrează printr-o grilă proprie, modernă și plină de vioiciune.
Odiseea adriatică este o carte scurtă (undeva la 185 de pagini), dar surprinzător de densă în trăiri. Se citește pe nerăsuflate, lăsând cititorului nu doar senzația fizică a stropilor sărați pe piele și a brizelor marine, ci și zâmbetul discret stârnit de autoironia naratorului. Mugur Ioniță reușește să demonstreze că romanul de aventuri nu s-a stins în literatura contemporană; ea trebuie doar căutată cu curaj, chiar și la bordul unui velier închiriat pe apele tulburi ale Adriaticii. O recomand tuturor celor care iubesc marea, libertatea și poveștile bine scrise.
- VEZI mai multe CĂRȚI – AICI
