Din toată bruma de prozatori români contemporani, tocmai pe Radu Pavel Gheo l-am citit pe sărite. Aveam în plan ambele lui romane, Noapte bună, copii și Disco Titanic, dar le-am tot amânat. La începutul pandemiei, când am auzit că pregătește o colecție de povestiri, Un drum cu Ceapă, nu am mai zăbovit și am trecut decis la lectură. Se spune că adevăratul potențial al unui prozator se ascunde în povestiri și nuvele, nu în romane. Teoria aceasta a fost confirmată cu succes de nume ca Harms, Cehov, Mrozek, John Cheever, Raymond Carver, Salinger (deși are un roman arhicunoscut, pilonii săi de rezistență sunt prozele scurte) și mulți alții. La drept vorbind, scriitorul timișorean nu îmi e atât de necunoscut, ne-am intersectat de câteva ori pe holurile Universității de Vest, pe vremea când ambii frecventam studiile doctorale. În biblioteca unui prieten din Făgăraș, cu mulți ani în urmă, am răsfoit volumele sale Dex-ul și sexul și Românii e deștepți. Într-una dintre ele am savurat copios observația lui Gheo că țara noastră suferă grav de o inflație de personalități: personulități, persenilitiăți și persânalități.
În fine, acum, cu ocazia celui de al patrulea tiraj reeditat de Polirom în 2023, am ajuns și la Adio, adio, patria mea, cu î din i, cu â din a. Volumul conține o serie de „Scrisori din America” pe care Radu Pavel Gheo le-a scris în intervalul 2001-2002 când a locuit acolo, ca urmare a unui sejur câștigat la celebra pe atunci „Loterie a Vizelor”. Autorul ne spune că totul a pornit din curiozitate, din exasperare și din imboldul specific fiecărui ins care și-a trăit adolescența sub semnul mirajului american. Dar, marea întrebare care se impune acum, 23 de ani mai târziu, e dacă volumul lui Gheo mai are vreo legătura cu America zilelor noastre, într-un context socio-politic mondial extrem de ciudat și inversat la poli.
Sigur că farmecul cărții nu s-a pierdut cu totul, e ca o capsulă a timpului dezgropată după mulți ani, dar mai bine vă las să o descoperiți fiecare în parte, în compania autorului și a dorinței sale exprimate de a purcede într-o astfel de aventură în căutarea El Dorado-ului și a Lumii Noi:
„De câteva luni, pe unul din rafturile mele stau două hîrtii relativ preţioase: vizele de emigrare în Statele Unite, pe numele meu şi al Alinei. Acum vreo patru-cinci ani nici nu m-aş fi gîndit să încerc aşa ceva. Intrasem în „cîmpul muncii” cu un slogan naiv-idealist: „Dacă tot mă plătesc prost, măcar să fac treabă ca lumea. Aşa, în ciuda sistemului!”. Raţionamentul era copilăresc: la un salariu prăpădit, toţi se aşteaptă să faci treabă de mîntuială; aşadar, dacă o faci ca lumea, refuzi logica sistemului şi dovedeşti că eşti altfel. Rămăşiţele teribilismului adolescentin… O vreme a mers. Apoi n-a mai mers. După care a început să nu mai meargă chiar nimic. Aceiaşi bani, preţuri tot mai mari, haine tot mai roase, cărţi tot mai puţine… Oricum, am rezistat patru ani ca profesor. Îmi amintesc că la examenul de definitivat – adică după doi ani de predare – m-am întîlnit cu doar trei dintre cei 35-40 de foşti colegi de la Litere. Restul aleseseră profesii mai rentabile. Sau ţinuturi mai rentabile. După încă doi ani, am renunţat şi eu, apoi am părăsit Timişoara (oraşul la care visez şi astăzi) şi m-am mutat la Iaşi. Au urmat doi ani obositori. O satisfacţie tot am avut: am trăit „din cultură”. Realizator de emisiuni literare la Radio Iaşi, predînd engleza la Facultatea de Litere (la plata cu ora), redactor la revista Timpul din Iaşi, colaborator la cotidianul ieşean Monitorul, traducător din engleză la Editura Polirom – în total, cam 15-16 ore de muncă pe zi. De regretat nu regret: am cunoscut oameni de cultură minunaţi, fascinanţi sau mediocri, personaje şi personalităţi – aur curat pentru cineva care se vrea scriitor. Însă peste tot eram doar un „colaborator”, care cîştiga cu mult, mult mai puţin decît angajaţii „cu carte de muncă”. Nici nu-mi puteam permite să mă îmbolnăvesc. Ca să dau o imagine mai clară asupra a ceea ce înseamnă să încerci să supravieţuieşti de unul singur prin ceea ce ştii să faci, e de ajuns să spun că la Radio Iaşi un angajat cîştiga lunar cam cît acumulam eu din toate cele patru sau cinci slujbe la un loc. Vreau să cred că am fost un profesor destul de bun (oricum, am amintiri plăcute legate de elevii mei). Poate că am fost şi un realizator de emisiuni destul de bun, deşi nu am o voce prea radiofonică. De vreme ce mi se publicau articolele, cronicile, eseurile şi cărţile traduse (deşi nu mă cunoştea mai nimeni personal – şi ce important e lucrul acesta în raporturile din lumea literară!), îndrăznesc să presupun că îmi făceam treaba la un nivel acceptabil. Laudă-mă, gură… De fapt, situaţia mea nu e deloc diferită de a altor zeci de mii de tineri cărora li se spune să aştepte, aşa cum au aşteptat şi cei dinaintea lor (eventual pensionarea cuiva sau promovarea unui prieten într-o funcţie înaltă). Şi ce altceva aş fi putut face? Ce altceva pot face ceilalţi? Îmi place să cred că măcar compromisuri nu am făcut. Iar apoi am remarcat cum se subţiază cercul de prieteni şi de cunoscuţi din jurul meu şi al Alinei. În doi ani, şapte-opt prieteni apropiaţi (nimeni nu are foarte mulţi, nu-i aşa?) se instalaseră deja dincolo (cuvînt care aminteşte, cu o tristeţe subtilă, de Marea Trecere). Care în Germania, care în Statele Unite, cei mai mulţi în Canada: Toronto, Montréal, Ottawa… Inşi buni, capabili, inteligenţi, adaptabili, în jur de 30 de ani, toţi pricepuţi în ceea ce făceau. Sărăcia şi epuizarea sînt greu de suportat, dar nici însingurarea nu mă face să ţopăi. În rest, totul e simplu: trimisesem, mai mult din spirit de imitaţie, două plicuri la faimoasa Visa Lottery a americanilor – unul pentru mine, unul pentru soţia mea. Vara trecută am primit un răspuns, iar în decembrie, viza. De atunci stau şi mă întreb de ce am ajuns să vreau să plec din România. Fiindcă în realitate nu vreau din toată inima. Şi-aşa îmi amintesc de un eseu încrîncenat, scris de Andrei Valachi – un (alt) prieten plecat în Canada -, publicat în Adevărul literar şi artistic. De ce aş pleca din România? Am publicat două cărţi (una de proză SF, una de teorie literară, tot despre SF), am scris zeci de articole critice şi eseuri, numele îmi este vag (re)cunoscut în lumea literară românească, uneori mi se solicită articole, traducerile pe care le fac mă menţin în contact cu limba engleză şi – mai ales – am intrat într-un cerc de literaţi mai tineri, care vor îmbătrîni încet-încet, o dată cu mine, şi vor ajunge inevitabil în poziţii de putere cînd se vor „pensiona” scriitorii mai vîrstnici. Sună atît de cinic încît nu poate fi decît adevărat: aşa merg lucrurile. Nici nu mai contează de fapt cît sînt de (sau dacă sînt) talentat; am cunoscut zeci de mediocri ajunşi în posturile calde oferite de spaţiul cultural numai pentru că au fost în cercurile potrivite. Dacă vorbim despre puterea culturii, asta e de fapt puterea ei. Ca peste tot: nu contează cît de valoros eşti, ci unde ai amici. În cultură, în politică, în presă, în industrie, în fotbal – ţara lui „cine”, niciodată a lui „ce”. Niciodată a lui „a face”. Într-un fel, mă înscriu şi eu în şirul celor care nu s-au simţit bine în propria lor ţară şi în cele din urmă şi-au luat inima în dinţi şi au părăsit-o. Nu cu plăcere, desigur: cine o face cu plăcere? Ţinînd cont că generaţia mea avea 18-20 de ani la revoluţia din decembrie ’89 şi că aşteptările noastre erau destul de mari, îmi permit să spun că am fost alungaţi. De fapt, sîntem în continuare alungaţi, înţelegînd prin asta că ni se explică (foarte sugestiv) că nu avem ce căuta aici, fiindcă nimeni n-are nevoie de unii ca noi. Pe sus-pomenitul Andrei Valachi toată lumea îl considera un trouble maker, fiindcă nu se mulţumea să fie loial cu prietenii şi corect cu restul oamenilor, ci pretindea şi de la ceilalţi aceeaşi corectitudine. Mă tem că mulţi dintre noi am fost impregnaţi în adolescenţă cu un idealism ce ne-a dăunat îngrozitor. Revoluţia nu a făcut altceva decît să ne întărească speranţele, să ne învîrtoşeze şi mai mult idealurile. Ne-a înflăcărat. Apoi ne-am pleoştit. Vorbesc acum despre oamenii pe care îi cunosc şi care au părăsit definitiv România. Aproape toţi absolviseră o facultate. Mulţi locuiau cu părinţii, fără nici o perspectivă de a-şi avea vreodată propria locuinţă (nici măcar prin faimoasa ANL, inaccesibilă exact celor care au într-adevăr nevoie de un asemenea proiect). Alţii stăteau cu chirie, plătind în medie 100 de dolari pe lună, sumă care „profitorilor de război” ce stau în casele naţionalizate li s-a părut uriaşă, dar care pentru un tînăr singur sau proaspăt căsătorit, aflat la primele salarii, era singura soluţie. Ei strîngeau din dinţi şi îşi plăteau chiria, întreţinerea, telefonul, curentul, îşi plăteau impozitele către stat, votau de fiecare dată, nu făceau afaceri murdare şi nu au intrat în politică (sper că nu sună pleonastic), nu furau, nu aveau cazier (de altfel, o condiţie relativ necesară pentru emigrare). Nu au cerut ajutorul statului ca să-şi achite datoriile la stat. Erau ceea ce am numi „buni cetăţeni”. Mai sînt şi astăzi buni cetăţeni, dar ai altui stat, care de obicei preţuieşte o asemenea calitate. Ceea ce nimeni nu are chef să spună este că, dacă ei au plecat, au făcut-o din pricina dezamăgirilor, a sărăciei, a lipsei de perspective, a mîrlăniei generalizate, a incompetenţei agresive şi a lipsei de încredere în oameni. Mai sînt încă zeci de mii de asemenea cetăţeni care aşteaptă, cu dosarul depus la vreo ambasadă, să primească viza de plecare definitivă din ţară. Şi – încă o dată – prea puţini pleacă de bunăvoie. Cei mai mulţi sînt de fapt alungaţi. Nu e o exagerare: nici un om cu scaun la cap nu ar judeca altfel cînd ar vedea că este lăsat să flămînzească, este alungat din locurile unde ar putea face treabă, i se ignoră orice reuşită, este repezit de fiecare funcţionar cu bucile încleştate de scaunul său istoric, i se repetă să-şi mai vadă lungul nasului şi, în general, i se dă de înţeles că nu are de ce să-şi facă iluzii. Am auzit de mii de ori acuze la adresa acestor „nerecunoscători” pentru care statul a cheltuit milioane ca să-i pregătească în facultăţi, în vreme ce ei se duc să-şi vîndă priceperea printre străini. Aşa să fie? Dar, după absolvire, cine i-a mai întrebat vreodată cît sînt de valoroşi? Cui i-a păsat de pregătirea lor? Cîte concursuri pentru vreun post de medic sau de asistent universitar se pot cîştiga fără „pile”? Şi, dacă vreun fizician sau biochimist de geniu ar ajunge să lucreze într-un institut de cercetare, ce satisfacţii perverse poate descoperi muncind cu o aparatură pe care japonezii ar cumpăra-o doar pentru vreun muzeu al ştiinţei? N-am auzit de prea multe investiţii în domeniul culturii, cercetării, învăţămîntului, ci doar într-o armată plină de generali pregătiţi să lupte cu porumbul de pe tarla şi într-o industrie care poate crăpa şi fără jafurile susţinute de guvern. În schimb, am văzut inşi talentaţi care îmbătrîneau într-o catedră mucegăită, tineri absolvenţi magna cum laude învinşi de mediocri „de familie” la concursuri unde rezultatul era ştiut dinainte, nulităţi absolute care îşi impuneau politica de cadre, transformînd birouri, catedre şi instituţii întregi în adunări de clan. Aşadar, cui i-a păsat de banii cheltuiţi cu pregătirea celor plecaţi? Lor înşile, desigur, fiindcă şi-au dat seama că aici e singurul loc unde aproape nimic din ceea ce ştiu nu le foloseşte. Oare nu se miră nimeni că – în ciuda elogiilor pe care ni le aducem permanent – nimic din ceea ce ne-a adus tehnologia modernă românească nu ne interesează, nu este performant sau nu atrage pe nimeni? Televizoare, automobile, telefoane celulare, computere… unde excelăm noi? Dincolo de clişee, aici se văd rezultatele muncii noastre de cercetare, adică ale felului în care am ştiut să ne folosim de inteligenţa românească. Ne putem consola cu ideea că măcar vom ajunge să folosim, cu aceeaşi mîndrie patriotică goală de sens, vreun program de calculator creat în Silicon Valley de cineva plecat de pe plaiurile mioritice, aşa cum ne mîndrim cu Eugen Ionescu, Palade, Eliade şi alţi inşi la fel de elegant alungaţi din propria lor ţară. Regula noastră de aur: mediocritatea e bună, îndrăzneala e greşită. Corolar: valoarea o fi bună, dar nu face cît un prieten sau un nepot. Judecată de comunitate rurală închisă, ridicată la rangul de regulă naţională. În mod raţional, ar trebui să judec astfel: nu-mi plac grosolănia, agresivitatea, oportunismul, şovinismul, naţionalismul, înşelătoria, linguşeala, corupţia, jocurile de interese, promovarea incapabililor, lipsa de responsabilitate, demagogia, minciuna… Or mai fi şi altele. Însă nu-i aşa că toate astea duc la o carieră fulminantă, iar refuzul lor – la plafonare şi umilinţă? Nu au devenit ele valori naţionale? Ştiu că toate plăgile numite mai sus există şi în alte locuri, dar cel puţin sînt sigur că acolo nu au devenit reguli de comportament şi nu se împletesc cu atîta măiestrie în vederea unui marş vesel către dezastru. Îmi vine greu să cred că aşa s-ar fi clădit – de exemplu – Ungaria capitalistă. Şi totuşi, nu m-am săturat de România. Nu ştiu nici dacă o să am forţa sau curajul să plec, să o iau de la capăt pentru a… treia? a patra oară? Habar n-am ce mă aşteaptă acolo şi mă tem de o competiţie corectă, aşa cum aici mă tem de „aranjamente”. Îmi va fi dor, mă voi simţi fie marginalizat, fie frustrat, probabil mă voi întreba de mii de ori de ce n-am rămas în ţară, ca să lupt şi să încerc să schimb ceva. Însă mă tem că nu sînt atît de puternic. Pe 17 decembrie 1989, seara, am fost şi eu pe străzile Timişoarei. În lunile care au urmat am trăit şi eu entuziasmul libertăţii morale, care a dispărut încetul cu încetul. O spun ca să mă apăr: am încercat să rezist. Am stat în chirie, am dat meditaţii, am scris, am tradus, am făcut ceea ce credeam că mă pricep să fac, am refuzat să fac lucruri la care nu mă pricepeam şi am sperat mereu. În 1990, ’91, ’92… În 1996, desigur. Nici nu mi-am dat seama cum au trecut 12 ani, dar… am obosit. Nu mă mîndresc cu asta şi nici nu caut scuze. Ca mine fac anual cîteva mii (mă tem că zeci de mii) de tineri. Majoritatea absolvenţi de facultate, majoritatea cu studii mai utile decît Literele, inşi care – ca şi mine – n-au vrut altceva decît să rămînă aici, alături de prietenii şi părinţii lor, să facă bine ceea ce se pricepeau şi să trăiască de pe urma priceperii lor. Faptul că supravieţuiesc şi acolo dovedeşte că erau buni. Faptul că nu li s-a dat şansa să reuşească aici dovedeşte… ce naiba dovedeşte? Că e cazul să mai urlu şi eu o dată: „Trebuie schimbat neapărat ceva!”, ştiind dinainte că o să fiu aprobat de cel puţin 20 de milioane de oameni? Că oricum n-o să se întîmple nimic? Dar ar fi păcat să nu încerc, nu-i aşa? Măcar din curiozitate. Deşi cine poate înţelege tristeţea cîştigătorului la Loteria Vizelor din momentul pregătirii de plecare – cel care lasă în urmă o bibliotecă strînsă în 20 de ani, un elefant de pluş, roz, cu urechi pălălăinde, un poem de Emil Brumaru lipit pe un sertar din dormitor, cîteva sute de scrisori de dragoste şi o mie de alte fleacuri care i-au alcătuit existenţa? Într-un fel, aceasta e Marea Trecere, prima şi cea mai dureroasă, fiindcă plecăm de bunăvoie, deşi sîntem obligaţi s-o facem. E încurcat, aşa-i? Şi totuşi, toată lumea ne felicită pentru această şansă, de parcă ne-am elibera dintr-o închisoare. E încurcat? Nu, mai degrabă trist. Poate de aceea, în ciuda furiei care fierbe în mine şi în textul acesta, visez că odată, poate, o să ne întoarcem…”
Citește și:
