Se spune că occidentalizarea a adus o schimbare majoră în bine. Cruzimea de care dau dovadă oamenii e mult diluată. Prin educaţie, printr-o forţă coercitivă inteligent aplicată, prin relaţionarea la valori cum ar fi binele, onoarea, comunitatea, grija faţă de ceilalţi. Adevărul e mult diferit, după părerea mea.
A redistribui violenţa, din plan real în planul dialogului şi al afectivităţii, nu înseamnă a o disipa. Reprimările devin ambigue, iar izbucnirile sunt atipice şi capătă forme explozive. Înainte, aveam gloata care asista, periodic, la execuţii. Formă de avertisment, dar şi de spectacol al cruzimii, repugnant şi, totuşi, atât de necesar. Mutarea evenimentelor de genul acesta în spaţiul ştirilor explozive nu a adus o modificare notabilă în planul individualităţii. Există o parte ascunsă, de care ne temem și nu prea. Partea din noi care are nevoie de cruzime.
Nu spun că avem nevoie de execuţii sau crime sau războaie. Tentaţia geopolitică nu mai există, de mult, decât în spaţiul strâmt din capetele unor extremişti nostalgici. Nu mai lovim oameni pe stradă, violenţa s-a mutat în casele oamenilor. În mintea lor. În inimă.
Devenim mai reci, devenim altceva. Violenţa devine un bun de consum, ca şi chipsurile sau detergentul sau cartuşele de imprimantă. Nu ne mai mişcă aproape nimic, totul se desfăşoară pe viteze variabile, în spaţii închise, departe de noi şi, totuşi, atât de aproape.
Am văzut, deunăzi, urmele unui accident cumplit, întâmplat aproape de intrarea în Arad. Maşina se izbise de un copac, şi airbagul avea urme serioase de sânge. Primul gând, atunci când am văzut oroarea, nu a fost de a mă oripila, gândindu-mă la eventuala traumă, şi nu a fost nici de a căuta mesaje secrete ale întâmplării. Nu a fost nici măcar dorinţa, a la Warholl, de a asemăna accidentul cu o operă de artă. Nu. Înăuntrul meu nu s-a întâmplat nimic. Mecanicismul inert al suprasaturării cu violenţă a funcţionat perfect.
Nu numai tipul din maşină e victima. Victimele treceau, una după alta, holbându-se la leşul metalic. Un alt fel de victime, ale unui alt fel de estetică.
3 comentarii. Leave new
Adevarat.
Dar premisa de la care pornești este falsă.
Fără razboi, fără concurenta omenirea se va prăbuși alterată, alienata.
Pentru ca toți vocalii imbecili își vor impune punctul de vedere.
Prin analogie: vara sintem napaditi de muste, de tintarii, de alte gongi.
Iarna acestea mor.
Este iarna rea? Nu.
Nu fac apologia războiului, dar nici nu pot sta nepăsător contemplînd alienarea civilizatiei.
Atata filozofie si … un rezultat ambigu.
As spune ca insensibilitatea la care te referi vine din frica, din lasitate si nu in ultimul rand din egoism.
Abia cand gusti din satisfactia lucrului facut in favoarea altuia, nu a unuia anume, ci a societatii ca abstractie, incepi sa traiesti.
Asta nu inteleg jurnalistii, indivizi chinuiti de vini greu de dumirit. Trebuie sa lupti pentru menirea ta de jurnalist si nu pentru orgoliul tau profesional.
Trebuie sa dai si adevarul este ca, profesia de jurnalist, iti da ocazia sa dai si cand dai, descoperi ca primesti, ca devii om, ca lumea si viata incepe sa aiba sens. … dar asta este valabil pentru jurnalistii adevarati, nu pentru lepre naimite.
Ce iti propui tu ca jurnalist? Nimic? Chiar nimic? Tot timpul te zbati in spreanta ca apare cineva care te apreciaza la valoarea ta. Problema este ca valoarea ta este o perceptie subiectiva si convenabila si nu are nimic cu realitatea. In realitate valoarea ta este schimbarea pe care ar trebui sa intelegi ca o poti face dar care, in cazul tau, este foarte aproape de multimea vida.
Nu poti! Asta este verbul care te caracterizeaza. Poate de asta, in toate articolele tale ajungi sa ai referiri la succesuri cu tenta sexuala.
Mai Nicule, mai! Daca nu mai poti, nu-i bai ca sunt atatea lucruri de facut. Ai toturi 45 de ani. Ar trebui sa ajunga. Ce tot ceri mila, ce te zbati pentru nimic? Fa ceva mai profund si lasa-te pe tine mai la urma.
E simplu.
Stimate hater,
Urmăresc, de ceva timp ceea ce scrii, cu atâta ardoare și la adăpostul unui pseudonim. Nu ți-am răspuns până acum deoarece, așa cum i-am spus și unui fost senator, actualmente încarcerat, nu polemizez cu unguligradele. Dar mă forțezi să o fac, și o fac, în nume propriu.
Mie îmi plac tovarășii de dialog. Din păcate, imprecațiile tale subțiri și, pe alocuri (multe, de altfel) jignitoare nu dau mai mult decât impresia unui monolog pseudo-elitist, cu multe cuvinte ale căror sensuri nu le înțelegi. Cum nu înțelegi faptul că e penibil să stai ascuns și să bagi de vină. Din ce scrii, pare-se că mă cunoști de mult. E posibil. Nu o să mă apuc să îți explic ce înseamnă jurnalism sau literatură. Nu cred că are rost. Dar te înțeleg perfect. Vrei să te bage cineva în seamă, oricum, oriunde și oricât. Poate că, dacă nu ți-ai fi pierdut coaiele acum mult timp, nu te-ar copleși frustrările și am putea dialoga. Din păcate, nu e cazul. Ca urmare, e primul și ultimul mesaj pe care ți-l scriu, anunțându-te pe această cale că, de acum înainte, ți-ai pierdut dreptul de a arunca cu căcat pe această pagină. Toate postările tale vor fi șterse, și te vei cufunda, din nou, în anonimatul care îți vine ca o mănușă.
Cele bune !
Basil