Ultima oară când l-am întâlnit pe Constantin Butunoi a fost la Casa de Cultură din Curtici, în 5 iunie, anul trecut, când l-am omagiat pe tatăl meu, scriitorul Gheorghe Mocuța. Domnul Butunoi mi-a oferit timid (cum îi era felul, în ciuda rangului de ofițer) două cărți: una de poezie și alta de eseuri și recenzii. I-am mulțumit și am convenit să stăm de vorbă mai pe îndelete după evenimentul cultural la care a sosit din Arad împreună cu alți scriitori din redacția revistei „Arca”. Pe urmă, când evenimentul a luat sfârșit, în tumultul de după, nu am mai apucat să reluăm discuția. Azi, aflu cu regret că ne-a părăsit.
Constantin Butunoi, fost ofițer, specializat în dezastre (inundații, accidentul de la Cernobîl) a fost un împătimit de literatură și, odată cu lăsarea la vatră, a început să asculte și apoi să citească poezie la cenaclul „Luceafărul” din Arad, după care, sub presiunea lecturilor și a colegilor, să scrie despre cărțile din imediata sa apropiere.
Când scrie poezie, Constantin Butunoi apelează la metafore, imagini, amintiri pentru a-şi confecţiona un discurs liric confesiv-melancolic, cu accente ironice, amare sau absurde. Suspiciunea şi reaua alcătuire a lumii îl pun în gardă pe poetul care nu îşi pierde candoarea şi nici speranţa. El descoperă noi evenimente simbolice care îi marchează viaţa, închină o odă „omului comun”, observă subtilităţile femeii cu un ochi viril, face declaraţii de dragoste mării, consolându-se cu scrierea unui poem trist. Ceea ce nu-l împiedică să viseze la marea dragoste, la leagănul civilizaţiei, la „drumul în literatură”.
În volumul Poeme scrise-n fugă (Editura Mirador, 2013),
poetul are psihologia luptătorului chiar dacă se recunoaşte învins, acceptă eşecul dar numai pentru a o lua de la capăt, doar pentru a se pregăti pentru o altă „partidă.” De unde şi scepticismul inerent, manifestat în pragul senectuţii, cu perspectiva biografiei insului incomod. De data aceasta, poetul mai renunță la lirism în favoarea unei narativități autoficționale. Receptând realitatea prin filtrul emoțional, el se opune prin structura sa introvertită sistemului, lumii și îi opune propria sa armură de metafore și proteste. Volumul se împarte în trei cicluri: „poeme citadine”, „poeme fără adresă” și „jurnal clinic”, o confesiune lirică din „lumea cardiacilor”.
O poezie autobiografică în care ni se relatează relația sa cu orașul „unde se întâmplă toate”, cu oamenii, cu destinul:
„sunt de fapt un țăran/ dar mă dau născut pe asfalt/ ce mai dojană îmi trăgea tata/ nu mai zic de bunicul care își pusese-n mine nădejdea/ de a-i duce peste ani faima de horticultor/ îmi intrase în cap că rostul meu/ trebuie căutat între sticle și betoane/ cunoștințele mele care știu adevărul/ ce se mai distrează/ când le spun poveștile copilăriei mele mutată-n stradă/ aventuri cu autobuze și tramvaie/ lupte cu hoți prin subsoluri și scări de blocuri/ descoperiri surpriză prin gropile de gunoaie/ dar nu-mi fac probleme/ nu trebuie să-i pun la microscop/ pentru a găsi/ în fiecare urme de țăran/ eu sunt omul orașului/ și iubesc betonul”.
Aceeași narativitate și dorință de evaziune persistă și în volumul Șantierul (Șantier în lucru), Ed. Mirador, 2015.
Constantin Butunoi scrie despre un șantier ideal, reflex al propriei „lupte cu literatura” și reușește să ne convingă că există o poezie a șantierului. Că poezia e un șantier, o muncă planificată.
După cum, volumul său subintitulat „șantier în lucru” e un șantier al poeziei, un permanent asalt de idei și sentimente care îl captează și îl inspiră. Șantierul poetului arădean își are propria lui viață, acolo există muzică, poezie, servicii secrete și puțină dragoste; există chiar o divă-sudoriță, o șefă a personalului cam acră și chiar „frumoasa șantierului”. Dar „când cel de sus bate șantierul”, vin necazurile aduse de ploi sau de secetă. În sfârșit, șantierul „merge înainte” chiar dacă îndrăgostiții n-au loc acolo iar frumoasa șantierului pare ivită „de sub penelul lui da vinci”.
Cu ceva vervă și sarcasm, dar și cu dorința de a epata, poetul încearcă să încropească o ipostază umoristică și acidă a realității din „țara șantierelor”:
„când vin sărbătorile/ șantierele intră în anonimat/ pe deplin uitate/ fără cadouri fără urări/ cumpărăturile ocupă tot timpul/ când să le bagi în seamă/ șantierul meu/ precum celelalte/ stă trist între nămeți/ așteptând primăvara/ ca o răzbunare”.
Poet blajin și discret, Constantin Butunoi răspunde cu succes și la provocarea de a scrie și publica despre cărțile celorlalți într-o revistă literară („Arca”), colaborând în presa locală cu scurte recenzii și crochiuri despre autorii arădeni, dar nu numai.
Volumul De unde vine marele pericol (Editura Mirador, 2022) este o culegere de note de lectură, recenzii și cronici publicate în ultimii douăzeci de ani și reflectă curajul și evoluția cititorului specializat (poetul, în postura cititorului), de a alege, în ciuda scepticismului său: „Miracolul întâlnirii cu cartea își pierde tot mai îngrijorător farmecul.”
Titlul e mai degrabă un avertisment legat de criza literaturii în prezent și a apocalipsei ce va să vină. Autorul reușește să surprindă o imagine a tumultuoasei activități literare în care fierb energiile în calea lor spre performanță și iluzie. Și moarte.
