Mă numesc Ariana Zburlea și m-am născut în 1997, în Slobozia. Iubesc poezia și ilustrația de carte veche. La doisprezece ani am scris primul meu poem, iar la paisprezece ani am debutat cu câteva texte în revista Vatra Veche. În 2017 am fost publicată într-o antologie internațională, Peregrinări (Dublin, 2017). Scriu poezie și proză de tip flash fiction. Am publicat în reviste și pe platforme literare online, cum ar fi: LiterNet, Literadura, Eminesciana, Planeta Babel, Meridianul Timișoara, Noise Poetry, O mie de semne.
-
mama trăia într-o biserică invizibilă
ea vedea în oglindă
o pasăre cu zbor de ceară
puțin ruj roșu, te rog, să contrasteze
cu hainele unui om care vrea să fie nimeni
se ferea cu mâinile ca un orb speriat și încercam să i le țin
măcar o pată sangvină în mijlocul buzei
au trecut șaisprezece ani
mama trăia într-o biserică invizibilă
și niciodată nu ceda. rujul, fără miros, pudrat
i se potrivea cel mai bine, ca un contract nesemnat
nu pot, iubita mea, să port roșu
când tatăl tău nu e aici
păstrează-l și-l voi purta fericită
când voi avea rendez-vous în cer, la ora infinitului
timpul a furat câte un sărut de la fiecare
și are obrajii sangria
mama și-a onorat promisiunea
acum mă uit la rujul ăsta ca la o acuarelă de foc
și mă dau cu buzele ei
2. greieri, tutun, vanilie
n-am să uit acea noapte
când iarba era umedă și crudă
gura ta, cu vanilie și tutun
stătea alăptată de sânul meu tare
și sunetele greierilor încapsulau amintirea
după care plângeam, sărind câte-o secundă
nu mai știam ce să facem
să ne tânguim c-o să se termine
sau să ne topim c-o trăim atunci
acum, greierii cântă la fel
iarba e mai puțină
aerul poluat, luminat neon
vanilia artificială, în sticlă
tăcând lângă sânul meu, lăsat
ce mi-a mai rămas din viață
vreau să o dorm mai bine
ca să te iubesc mai pur
ca un autist
cu greieri și tutun și vanilie
3. te-ai născut prea devreme
mi-ai spus să nu plâng
ești o cală
de vanilie sălbatică
pierdută-ntr-o pâclă
de iederă trecută
am întrebat perseide
cum să renasc
să fiu icoana
pe care o săruți
pentru că respir
în ritmul melodiei care ești
când ne îmbrățișam
pielea se hrănea cu piele
ca o tumoră de pasiune
și mă făcea să cred
că timp din timpul meu îți scurg
pe minutarul genelor tale
mă uit în urmă
picioarele-mi tremură
pe trepte-nguste și adânci
și de sus
stă scris pe cer
că pentru mine
între a fi și a muri
au fost ridurile
mâinii tale
4. iubirea e un crochiu desenat cu mâna stângă
realitatea mea a devenit o palmă
întinsă de la canapea până la ușă
și din vene, sânge fulgeră pe foi,
luminând fereastra la 3 dimineața,
că nu ești aici
și eu vorbesc despre tine
literele, mari, ca zeci de guri deschise
plâng același dor tărăgănat
scurs prin ei toți, niște betoane de uzine.
între noi a rămas ceva neterminat
atât de gol e spațiul de lângă mine
s-a cuibărit în corp ca un icter,
doar n-a ajuns la mâna stângă
să compromită
calea regală spre sângele din inimă –
nici mult, nici puțin, doar cât să te pictez
pe ce a mai rămas viu din mine
m-ai rugat să-mi caut alte idealuri
care nu-mi fac rău
că oricum lumea nu mai are timp să simtă
și orice abatere
e flagel pentru comoditate.
idealul meu e prostesc și inutil,
dar m-a durut
atât de des
încât a început să-mi placă.
tu n-ai înțelege nici dac-aș fi parte din tine –
pentru mine
iubirea rămâne o lecție de artă,
un crochiu desenat cu mâna stângă.
Citește și:
- [CRITIC GUEST] Alexandra Vasile: „Ai crezut că iubirea e joc de noroc”
- Vezi mai mulți invitați ai rubricii CRITIC GUEST – AICI
