Mă numesc Alexandra Vasile, am 21 de ani și sunt masterandă la Facultatea de Litere din Craiova, după ce am absolvit specializarea Comunicare și Relații Publice a aceleiași facultăți și o postliceală pentru asistente medicale. Am câștigat diverse concursuri și festivaluri naționale și internaționale de poezie și am publicat în mai multe antologii și reviste: Concursul Național de Creație Literară Studențească „Pavel Dan” – ediția a XXIV-a, 2024, alături de apariția în antologia concursului; Concursul de creație literară Lirismograf, 2024 – lucrări selectate spre publicare; Premiul „Emil Isac” – Festivalul Literar Internațional „VOX NAPOCENSIS”, ediția a XXII-a; Concursul Internațional de creație literară „Vis de toamnă”, editiția a IX-a, alături de apariția în antologie; publicarea în ambele volume ale antologiei „PO(e)T-ii”; apariția în numărul concurs al revistei „Monitorul de poezie” – Evenimentul Internațional „Rebelionul Poeților”, 2024. De asemenea, am publicat pe blogul Universității din Craiova – „Vocea literară a comunității UCV”. Am lucrat pentru o scurtă perioadă pe post de scriitor la o companie, unde m-am ocupat de partea de „creative prompting & conversational scenarios, character building”.
Sunt membră a cercului de poezie Poetry Open Terapy (P.O.T.) al Casei de Cultură a Studenților Craiova, coordonat de poeta Ana Andrei, lucru care m-a făcut să evoluez pe orice plan, nu doar literar și pentru care sunt recunoscătoare. Ador arta de orice formă, ador marea, natura, anime-urile, sunt dependentă de muzică, consum indiscutabil cofeină și zahăr și dorm și nu prea dorm. Ah, și sunt Capricorn. Scriu dintotdeauna, mai serios din 2021. Cred că sentimentul de melancolie este cel care m-a împins mereu să fac asta, „e o rană pe care nu o las să se vindece”, iar sentimentul de singurătate este o umbră. Nu m-aș vedea fără litere, resimt poezia drept o nevoie. De asemenea, în cazul meu, dacă un text sau „aspect” nu îmi transmite emoție, atunci poate fi orice, dar nu poezie.
Origami
sentimentele mele sunt origami făcute cu 3 degete, simplu și rapid
liniștea e un calmant care nu trebuie perturbat
de sonorul reelurilor sau a discuțiilor basic ori prea energice
nu am chef să dau la pisici sau câini de mâncare
nu am chef să mănânc
sau să fac altceva, orice
sentimentele mele sunt origami făcute cu 3 degete, simplu și rapid
iei foaia, mâna mea, mâna ta, colțul foii, îndoi, mâna mea, mâna ta
totuși, lebedele de hârtie nu supraviețuiesc pe apă.
***
discuții bruiate gen soundtrack al unei seri de weekend
tâmpla îmi pulsează
îmi număr cele 86 de bătăi fără a comprima vena
frica, nesiguranța și respingerea alcătuiesc semnul de întrebare pe care-l pun între mine și tine, între mine și ceilalți
e o carantină pentru cei cu malarie sau TBC, mirosul tutunului de pe mâinile mele de la mâinile tale m-a tentat să fiu un fumător ocazional
fiecare neputință a mea e bolnavul unui sanatoriu fără geamuri și uși
fiecare dezamăgire a mea e un semn de carte care delimitează cele mai frumoase paragrafe
te pup pe obraz, ne vedem mâine
mâine nu a mai fost.
***
mai bine de 25 de ani de când piatra
ne acoperă pe mine și nevastă-mea
cavoul s-a tocat pe margini doar
bucata mea din sacou
părul ei
oasele fiului peste noi
visul în care mă întâlnesc cu o strănepoată
și
amintirile din război
zac în lumânarea adusă de
femeia nepotului meu
și-n certurile de la pomeni
în reproșurile dintre ei.
Flori din sânge și oțet
Ai vrut să faci bungee jumping și să scrii pe pod la P.O.T.
inima ți s-a oprit puțin, dar ce, era prima dată?
ai crezut că iubirea e joc de noroc
și te-ai trezit într-o zi, târziu, normal
cu toți șeptarii
îți sunt ochii obosiți
ai stat în viscol, pleacă-ți urechea pe pieptul meu, ascultă
iarna, ascultă singurătatea ce a pătat zăpada și oțetul ce a umplut
borcanele de murături
înflorește alb geamul și tu plângi, mă strângi, îmi crește iarna în păr și viața mi se rostogolește pe zăpadă
mi-a scăzut vederea, ți-am dat ochii mei
„m-am născut de ziua mea
în fiecare an”,
mai bine să râzi decât să plângi,
am pierdut și am câștigat și am pierdut,
am îndurat când a plecat dragostea
ca să nu îndure că plec eu
mi se acoperă rana
strânge-mă, copilă!
Flashbackuri
Singurătate și în metrou
Striviți de corporatiști
Obosiți de atâta viață
Nesătui de somn
cu vise ciudate
*Scrie când simți, ce simți*
e greu, nu vreau să aud pe nimeni
nu mai știu să vorbesc
muzica din căști se răsfiră
pe culoarul metroului, un nenea ia extinctorul și se cațără
pe placajul de aluminiu
mă gândesc ce a simțit Gotye la „Somebody that I used to know”
dacă trebuia să iau cartea cu dreptul civil din Constanța
faptul că eu-s client la Shein și tata la Temu
Polițistul se urcă și-l doboară pe insul cu extinctorul
mă gândesc
dacă să mă tund
la etică
dacă îmi va mai păsa la fel
de altcineva
la amintirea din metrou de acum 15 ani
Se închid ușile
liniștea și lumina verde
se deschid ușile
liniștea și lumina verde.
Plâng.
Maria are dreptate
m-am întors pe banca de lângă Mercur
unde am crezut că sentimentele mele
sunt împărtășite de această dată
unde acum aproape că se lasă noiembrie și porumbeii
conviețuiesc cu vrăbiile și ciorile
m-am întors să mă simt rău și
nu mă simt nicicum
orice fel de iubire e frumoasă
orice manifestare a ei
asta până dispari
sau până visez că sunt omorâtă cu toporul
groaza că pe oricine consider demn de iubire ajunge să plece, să îmi sfâșie mâna, rinichii, să mă scuipe, să mă amenințe că mă omoară
acum mă simt rău și sunt mulțumită
Maria are dreptate
„e o rană pe care nu o las să se vindece”.
Citește și:
- [CRITIC GUEST] E.M. Arion: „Fricile cu care nu ne naștem”
- Vezi mai mulți invitați ai rubricii CRITIC GUEST – AICI
