[Critic Guest] Darie Pop: „Epavele copilăriei. Comori scufundate”

Salutări Andrei, salutări cititorilor!

M-a bucurat în mod deosebit invitația de a trimite un text pentru [Critic Guest], rubrica pe care o administrezi în cadrul „Critic Arad”. Mă urnesc foarte, foarte greu la solicitări din acestea mai mult sau mai puțin oficiale, cu greu mă pornesc pe scris. Mai ales atunci când formularea include și o formă sau alta a sintagmei „notă bio-bibliografică”. Ajung într-un impas al sinelui, într-o criză de personalitate, uit cine sunt, mă dizolv. Ca un copil care privește propriul său portret, nu se recunoaște dar este cuprins de o inexplicabilă stare antagonică. Absurdul care ascunde dispersie. Și, pradă unei incontrolabile frici viscerale, frica de abandon, copilul se întoarce suspinând spre unul dintre părinți: unde e mama copilului ăsta?

Născut în ultima zi de balanță, îmi spuneam „Dadi” când eram mic și nu am ținut niciodată vreo carte cu susul în jos. N-am spus nicicând „e seară”; se spune: e albastru afară. La întrebarea „cât de mult mă iubești” am răspuns întotdeauna cu banalul „până la infinit”. Și încă încerc să îmi reprezint vizual această nemărginire, singura creată de mintea omenească. Oare nimicul este antipodul infinitului? Chiar dacă omul și-l reprezintă aidoma necuprinsului, pentru el fiind o noțiune la fel de aberantă? Când spunem „nimic” sau „infinit” – mintea noastră generează automat o senzație de absurd. Avem o stare, starea de abis; starea din visul în care cădem. Efectul paradoxului fiind deopotrivă asupra mea, infinitul și nimicul le regăsesc confundate în același punct: eu.

Sunt, altfel spus, Darie Pop. Născut în Hunedoara pe 22 octombrie 1980 la orele 14:30, într-o miercuri. Balanță cu ascendent în capricorn, născut în anul maimuței de metal, după zodiacul druidic sunt arțar iar după cel floral – albăstrea. Vibrația zilei de naștere este 5. Am locuit în Călan și am absolvit Colegiul Național de Informatică „Traian Lalescu” din Hunedoara. Imediat după care, în 1999, m-am mutat în Arad. Pe Lacului nr.9, astăzi butic de arme pe Corneliu Coposu.

Aradul mi s-a părut un oraș uriaș pe vremea aceea în care încă mai măsuram totul în rapoarte de distanță echivalente Călanului. Acolo unde, de pe Florilor până la Casa de Cultură, de la Casa de Cultură la Rotiseria, de la Rotiseria la Hotel, de la Hotel la Union și de la Union în centru faci cincisprezece minute.

Pe cronometru. De pe Lacului la gară mi se părea departe. De pe Lacului la poștă, și mai departe. Iar de pe Lacului la teatru era, efectiv, de cealaltă parte a lumii. Ce să mai vorbim despre Boul Roșu, Casa cu lacăt, Mureșel, Aradul Nou, Alfa, Pârneava, Bujac, Aurel Vlaicu, Grădiște și Micălaca.

Cu timpul, am ajuns să le cunosc pe toate. Primul lucru pe care l-am cunoscut însă, a fost Casa Sindicatelor și cenaclul literar „Luceafărul” condus de către Vladimir Belity. Acolo am întâlnit și mulți dintre prietenii de lungă durată pe care îi am în Arad și pentru care, de fiecare dată când revin în oraș, îmi acord cu prioritate răgazul de a-i reîntâlni. Pentru un tânăr, Aradul însemna, desigur, și ștrand și clubul de jazz – pe vremea aceea – Frontiera. Dar și teatrul „Ioan Slavici”, biblioteca „AD Xenopol” și nu în ultimul rând teatrul vechi, teatrul „Hirschl”. Acolo unde, sub alura impunătoare a prozatorului Florin Bănescu, vocea cumpătată a poetului Vasile Dan și ochiul critic al scriitorului Gheorghe Mocuța, la Cenaclul Uniunii Scriitorilor din Arad am avut privilegiul de a întâlni și mai mulți oameni care îmi sunt și azi aproape de suflet.

De ce spun toate aceste lucruri? Probabil, pentru că iubesc Aradul. Ba chiar mai mult, având în vedere că nu poți iubi un loc fără a-i iubi oamenii, iubesc arădenii. Îi iubesc pentru naturalețea lor, pentru spiritul primitor și răbdarea, răgazul molcom pe care ți-l dau, așa ca Mureșul, pentru a te cunoaște. Oameni faini, oameni sinceri, oameni întreprinzători. Aspecte pe care le rețin și de care caut, la fiecare regăsire, a mă lăsa impregnat. Pentru mine a fost un factor formator într-o perioadă definitorie a vieții iar pentru asta nu pot decât să fiu recunoscător. Cu atât mai mult pe cât, înainte de a mă stabili la Paris, i-am răpit una dintre cele mai frumoase fete pentru a-mi fi alături.

În ceea ce privește scrisul – mă consider diletant. Deși jubilez cu el din copilărie și am debutat în revista Arca, am câștigat o mențiune la festivalul „Dorel Sibii” de la Săvârșin, premiul I al Catedrei de Litere a Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava și marele premiu al Casei de Cultură „George Suru” din Caransebeș și texte mi-au fost publicate în diferite reviste și antologii – cu o carte într-un singur exemplar (Anthologia unui înger, 2002), cu un volum needitat (Alienarea, 2003) și un volum pierdut (Anageneze, 2004) – n-aș îndrăzni să spun altceva. Rămâne, totuși, „iPontoane” (Rocart, 2020) semnat Diana Tlerr (anagrama numelui unui alt cenaclu din Arad, „ADN Literar”) – un volum de poeme scris de către trei prieteni într-o noapte de vară la Port Arthur. În rest – vorba marelui nostru autor contemporan, doctorul în filologie Adrian Alui Gheorghe – scriitor de Facebook. De altfel, cine se îndură mă poate afla la: fb.com/D4RI3

Parisul… este o poveste de predestinare. Educat într-un spirit rebel și vorbitor de limbă franceză încă din
copilărie, student la marketing-management-informatică, tot Aradul a fost cel care m-a ajutat să mă stabilesc pe malurile Senei. În… al doilea cel mai frumos oraș din lume 🙂 Nu a fost tocmai ușor, deși am plecat la specializare în informatică. Perioada 2003 – 2006, înainte de intrarea României în Uniunea Europeană, am petrecut-o la cozi. Cozi precum cele din perioada comunistă, de data asta însă la prefecturile din regiunea pariziană pentru prelungirea vizei. Iar obținerea cetățeniei, abia în 2014, am trăit-o ca pe o adevărată realizare.

Între timp, relația pe care am avut-o cu scrisul a fost una de… «je t’aime, moi non plus». Din 2005 până în 2015 un hiatus întrerupt doar de insistențele sporadice ale lui Eugen Evu. A cărui moarte, în 2017, nu mi-a lăsat decât un motiv în minus pentru a vizita Hunedoara. Pandemia însă – ah, pandemia – mi-a lăsat răgazul de a mă reconecta cu mine. Știi, când faci liniște. Când așezi un pahar și apa se liniștește. Sedimentare, segregare – ceea ce ești, ce face parte din tine sfârșește prin a ieși la suprafață. Astfel am ajuns să caut a mă reconecta cu prietenii mei, scriitorii. Iar Facebook oferă interactivitate și vizibilitate. Nu este, nici pe departe, platforma ideală pentru un scriitor însă, în lipsă de mai bine, faci ce poți cu ce ai.

În încheiere, dacă tot am făcut o oarecum melancolică plimbare în spațiu-timp, sper ca povestea următoare să descrețească măcar câteva frunți:

Epavele copilăriei. Comori scufundate

Brigantina și goeleta de pe marginea patului călăuzeau adeseori visele copilului de odinioară. Îngust obiect-bibelou inert, potrivindu-se de minune pe suprafața lungă, îmbrăcată în furnir lăcuit, macheta a cărei reflexie în luciul mobilei era adeseori tulburată doar de dantela fină, delicată a macrameului pe care era așezată.

Găsindu-și la fel de adesea locul sub carpeta cu Răpirea din Serai, imaginea Carului cu boi într-o impunătoare ramă alambicat sculptată și întotdeauna vopsită maro ori una dintre versiunile de anemone ale lui Luchian, era parte componentă activă, dinamică, oferind volum ansamblului eclectic ca altarul unui templu dedicat oximoronului.

Care, ce și cât a priceput sau ce se putea pricepe din această colecție completată cu o fusiformă egretă într-un picior și balerina cu rochie ca un fum înghețat din porțelan cărora nu rar li se alăturau cele trei rățuște, nu cred că era o întrebare care incomoda foarte mult în acea perioadă. Nici pe departe atât de controversantă (întrebarea) precum gaura din soclul bibelourilor în care mai mult de un copil și-a înfipt, rând pe rând sau chiar deodată, degetele.

Brigantina și goeleta împinse de visurile unui amiral sub cincisprezece ani, cele a căror curbură perfectă și banală a velelor era întreținută doar de suflul constant și monoton al timpului. Asupra lor adiau nenumărate priviri mijite lungind cu ochi obosiți parâme ori zale ale unui lanț ținând definitiv o ancoră, ridicată.

Voiajele mistice și mitice ale acestor ambarcațiuni, făcând parte din flota unei alte lumi de-a pururi sinceră și binevoitoare, brăzdează astăzi memorii din ce în ce mai șerpuite. Amintirea lor, cea care a lăsat striuri ca dunele de nisip ale marilor profunzimi, se reflectă astăzi distorsionat la suprafață în valurile line ale unei calme întinderi de ape.

Mai mulți invitați ai rubricii CRITIC GUEST – AICI