[CRITIC GUEST] Emanuel Pope: „Isus în salopetă”

Născut la Brăila, în 30 aprilie 1969. Locuiește în Marea Britanie, la Londra, din 2002. Este poet, prozator și traducător (din poezia lui Yehuda Amichai, Iannis Ritsos, Dennis Levertov, R.D. Laing, Primo Levi, proză de Sandra Newman și Brian Moore).

Publicitate online pe Critic Arad

Pachete reclame online pentru firme

Alege ziarul preferat de audiența ta

Ajungi usor in fața aradenilor

Verifică rezultatele online

Transparența 100%

de la 1.290 lei Vezi oferte

Publică, până în prezent, douăsprezece volume de poezie plus două antologii, un volum de proză scurtă, o nuvelă, un alt volum cu articole și eseuri și jurnalul unui emigrant.  Este redactor la revistele „Itaca” (Dublin) şi „Porțile Nordului” (Baia Mare).

Cea mai recentă carte a sa este ,,Martirul”, Editura Universitară, București, 2025.

Robinson Crusoe

Azi Robinson Crusoe mi-a spart casa.

A vrut să adune ce mai era pe aici,

el mereu are nevoie de fel și fel de lucruri.

Știi? E singur și nici măcar nu știe ce să facă

cu singurătatea…

Oh, bietul Robinson Crusoe!

A intrat în sufragerie și nu i-a plăcut nimic,

nici măcar câinii nu l-au lătrat,

a scotocit prin dormitoare,

aveam câteva cărți pe noptieră,

scrise de un aiurit,

s-a uitat mai mult pe la poze,

erau toate într-un limbaj necunoscut pentru el.

Apoi, atent a cercetat boxele mele Sansui,

se gândea că ar putea fi transformate în cuști

pentru iepuri…

În final, Robinson Crusoe n-a luat decât o boxă

și ceva de prin frigider.

Bietul Robinson Crusoe!

are mâinile atât de fragile

și totuși cât de încăpățânat e!

Robinson Crusoe, mi-am dat seama:

chiar vrea să salveze Umanitatea. Chiar vrea!

Noi stam toți și-l urmăream,

cum era el îmbrăcat așa,

în niște piei de blană,

blană și piei, mă rog,

se mișca bodogănind pe stradă, a mai jefuit doi vecini

și apoi s-a dus,

în timp ce noi așteptam rapelul,

în Anglia

secolului 22. 

Isus în salopetă

Isus a venit azi la muncă îmbrăcat în salopetă,

Chiar aici, la catedrala St. Paul din Londra, de dimineață,

Și mai înainte ca turiștii și enoriașii să vuiască

S-a dezbrăcat și a urcat pe cruce.

Anul ăsta a făcut asta de două ori

și a murit și a înviat de fiecare dată.

Odată pentru catolici

Și încă o dată pentru ortodocși.

E o muncă extrem de periculoasă,

Într-atât de periculoasă,

Că ea nu apare nici în nomenclatorul de meserii.

Dar Lui îi iese de fiecare dată. Bine.

CAPUL BOTEZATOR I.

Mă înnebunesc fuioarele vieții,
Alunec cu greu prin intersecțiile lor acide
şi toate îmi vor capul.
Dar de ce, nu inima?!
Dar de ce nu, brațul ăsta care-şi are rădăcina exact
În inimă, întreb?!
Brațul ăsta drept, sau cel stâng,
Brațele astea care au muncit atât de mult
şi de prost
la întemeierea izvorârii voastre,
le spun?!
ambele, spun.
De ce nu, aceste picioare?!
Aceste coloane fragile pe care
abia îmi mai țin balansul?!
Când voi veniți spre mine,
din ele vă trageți puterea,
din brațele şi din picioarele mele
şi cu puterea lor mă loviți.
De ce nu toate astea?
Ca să simtă şi inima mea,
trădarea. S-o doară şi pe ea,
cum mă doare pe mine.
Să ştie şi să aibă nevoie de pauză,
sau să iasă din adormire, odată
pentru totdeauna, Dumnezeule!
din acalmia ființei.
De ce capul? Ce treaba are el,
în viața, cu viața mea?!
Cu tot ce mi se-ntâmplă şi de ce,
Tocmai el trebuie să plătească,
care nu are nici cea mai mică legătură
şi nici n-a avut vreodată,
cu mine?!
cu păcatele mele, cu dorințele mele.

CAPUL BOTEZATOR II.

Toată viața m-am chinuit,
Am crescut, trăit şi trecut,
prin această fântână,
un drum cât o viață.
Pornind de jos,
din muşchiul putregai
al pereților ei umezi,
m-am hrănit şi ecoului ei,
în cea mai deplină singurătate,
i-am spus, copil fiind,
cel mai iubit cuvânt
pe care-l poate spune un om:
mamă!
deşi n-am fost un şarpe. Dar ca un şarpe
m-am agățat şi chiar şi de nimic

şi cu nimic construind,
am continuat
să urc.
Din mine să urc.
Din mine pe mine să mă urc,
scrijelindu-mă,
vertebră cu vertebră,
inel cu inel,
pas cu pas,
numai unghii rupte,
ridicându-mă,
şi înălțându-mă
printre pereții acestui tunel vertical
necontenit de lung şi saturat de apă.
Centimetru cu centimetru,
palmă cu palmă,
deasupra mea, ca un Sisif,
am împins spre lumina
care cu greu ajungea până la mine,
un lucru pe care-l ştiam prea puțin.
Şi asta chiar şi când
mare lucru n-aş fi putut spune,
în apărarea mea sau de ce o mai fac.
„Din această fântână, îmi repetam,
voi ieşi cu fruntea limpede înainte.”
dar n-am ieşit şi nici nu voi ieşi vreodată.
Doar capul, doar capul,
el, singur,
absolut nevinovat,
ca-ntr-un final de act de teatru Brechtian într-un decor chinezesc,
va bâltâcăi uşor, pentru foarte puțin timp,
la suprafață
şi luminii i se va-nchina
cu găvanele goale.
Doar el.
Înapoia lui, mult înapoia lui,
undeva pe la jumătatea urcuşului,
mă veți găsi şi pe mine
„aproape şi mai puțin decât un întreg”
înghețat şi agățat de pereți…
iar jos, mult mai jos,
în adâncul cel adânc,
lângă inima tuturor izvoarelor,
inima mea grea, de plumb.
Pe ea n-am reuşit s-o urc la suprafață,

şi de singurătatea aceasta a ei sufăr
şi voi suferi.
De singurătatea ei, acolo,
în tunelul ăla negru şi umed,
unde nu se aude
nicio şoaptă
şi unde nimeni nu-i va mai putea spune vreodată:
„a mea”.

CAPUL BOTEZATOR III.

„… da, şi la urma urmei, recunosc, spunea el,
toate lucrurile sunt îndreptățite
şi-şi au logica lor,
dar mai puțin asta,
treaba asta cu…
Eu chiar pe asta n-am putut-o înțelege niciodată,
încăpățânarea asta, a tuturor, privind viața.
Dezmățul ăsta care este „ea” şi numai „cu ea”,
cu viața-n sus, cu viața în jos,
de parcă numai şi numai aşa ar tb să fie,
şi apoi şi sensibilitatea aia,
şi nimic altceva.
Când, uite, sunt atâtea şi atâtea alte
chestii tari, toate faine şi mişto,
lucruri la fel de îndreptățite,
ca întunericul, descompunerea şi moartea, tăcerea, liniştea brutală şi aroganța nimicului,
ca să nu mai spun de „frumusețea calculului intim a şobolanului îngropat cu fața în siloz şi cu partea cealaltă (mă-nțelegi tu) spre fața de lapte a cerului .”
Astfel gândea capul meu, botezator prin moarte cu moarte,
de alte lumi,
de dinafara mea,
pe care eu îl urcasem acolo cu greu,
plutind cum era pe ape,
şi aburit de un duh negru,
plecat şi el tot de lângă mine şi nu de demult,
şi de lângă trupul meu,
acum ros în mucegaiul fântânii.
Singur, independent, uşor şi fericit capul meu gândea
…şi asta în timp ce alte spirite,
de-nici-nu-ştii-de-unde,
purtătoare chiar ele, cumva de viață,
de viață „oricum ar fi”,
cu un minciog
încercau de-acum să-l pescuiască,
din apele timpului,
copleşite numai pe jumătate de toată scârba,

de toată scârba.

• Vezi mai mulți invitați ai rubricii CRITIC GUEST – AICI