Nu ai cum să nu empatizezi cu poezia lui Gabriel Petru Băețan, născut la Arad în 22 octombrie 1986. Deși declară nonșalant și indiferent că nu face eforturi să se încadreze în spiritul vreunei găști literare anume („Eu nu aparţin nici măcar trupului darămite vreunui curent literar./ Scriu ca şi când m-aş fi născut numai pentru asta/ şi nu îmi pasă dacă ochiul morţii va fi singurul meu cititor”), el s-a impus în peisajul noului val de tineri scriitori arădeni prin cele trei volume de poezie publicate deja: „Iluzii în ambalaje de carne” (Fides, 2011), „Rugăciunea nefericiților” (Eminescu, 2013) și „Headshot” (Mirador, 2019). Dar și două culegeri de cugetări și aforisme, traduse selectiv în limbile franceză, italiană și sârbă: „Estetica decadenței” (Mirador, 2016) și „Cotloanele ironiei” (Mirador, 2019).
Merită reproduse două exemple:
„La japonezi, karoshi înseamnă să mori din cauza extenuării la locul de muncă. Românii ar avea un alt termen pentru asta – utopie!”.
Și: „Singura bătaie ruptă din rai este bătaia inimii.”
Greu de încadrat într-o tipologie poetică distinctă, inconfundabilă, GPB scrie o poezie eclectică, în mai multe registre și pe mai multe voci. Ipostazele eului liric variază între romantic incurabil, însingurat și ocrotitor/ sfătuitor al poeților. Ce nu știam, însă, este că el a început să scrie și proză și pregătește un roman utopic (sau distopic?) cu titlul „Absurdocrație”, din care și-a făcut curaj să ne trimită spre publicare chiar primele pagini. Sperăm că vor mai urma și altele.
„Singur și îngândurat…
Zet s-a trezit în aceeași cameră dreptunghiulară în care își petrecea majoritatea timpului, cu pereții netezi și plini de igrasie, la un unghi de 15 de grade față de marginea patului, cu mâinile înfășurate în jurul genunchilor și cu privirea ațintită spre fereastră. Pe peretele dinspre latura opusă ferestrei, pe un raft improvizat din paleți reciclați stăteau, aranjate simetric, câteva cărți de matematică. Și le procurase cu greu de la unul dintre bătrânii Coloniei, în totală discreție. Cărțile la care avea acces la școală i se păreau rudimentare, neadaptate la nivelul său de cunoștințe.
Zet iubea matematica, în special geometria. I se părea că toate celelalte materii și societatea în care trăiește îi îngrădesc traiectoria. I se părea că nu are nimic congruent cu spațiul în care temporar este delimitat.
Zet iubea necunoscutul, și sunetele metalice, și haosul.
Cel mai bun prieten al lui Zet era introspecția. În ea își putea ascunde cu încredere ecuațiile, ipotezele, gândurile.
Zet nu se identifica cu ideologia Oarecare, dar nu pronunța niciodată asta cu voce tare pentru a nu îi vulnerabiliza și supăra pe părinții săi. Zet nu avea idoli, nici măcar pe Oarecare Suprem. De fapt, Zet nu se identifica cu niciunul dintre semenii și contemporanii săi, iar asta îl măcina pe dinăuntru.
Zet era întotdeauna sceptic, chiar și atunci când se afla în fața unei axiome.
Zet disprețuia egalitatea. Câteodată, după orele de școală, evada de repetabilitatea zilelor și se furișa mergând pe bicicletă, fără consimțământul părinților săi, în pădurea care delimita Colonia. Descoperea acolo noi și noi forme geometrice, algoritmi despre care la școală nu învăța și care, deși nu se aflau în programă, îl dominau.
Zet iubea întrebările. Și le rostea în continuu în minte. I se părea atât de absurd că, în societatea în care trăia el, întrebările erau considerate un tabu.
Zet avea capacitatea de a vedea dincolo de forme și muchii, dincolo de culori și dincolo de concret, însă, el nu se mulțumea cu numai atât.
După câteva zeci de minute de privit în gol și de hoinărit prin subconștient, Zet și-a ridicat trupul firav de pe patul metalic și desenat cu degetul arătător un punct pe fereastra aburită. Punctul de intersecție al tuturor gândurilor sale, al tuturor axelor.
Apoi, a șters fereastra de aburi cu dosul palmei sale. Sub fereastră, în fața cubului în care locuia Zet, un ins Oarecare, îl privea suspicios dar uimit, ca și cum s-ar afla acolo de ceva vreme. Zet a tresărit și a făcut doi pași în spate în vreme ce individul și-a grăbit mersul pe trotuarul plin de zăpada murdară, de iarnă târzie, făcându-se nevăzut.
Zet se simțea și mai singur acum, mai singur decât punctul pe care l-a desenat mai devreme pe fereastră, o linie frântă închisă, un element distinctiv, captiv într-un cub irelevant, într-o țară banală, o pulsație singulară într-un Univers infinit și foarte probabil, mort!
1.
Undeva într-un Univers oarecare, într-o dimensiune oarecare, într-un ev oarecare, era o țară numită Oarecare. Trăiau în țara aceia niște oameni Oarecare. Nu era absolut nimic ieșit din comun la ei, nimic vulgar, nimic strident. De fapt, întreaga lor filozofie existențială se baza pe faptul că nu trebuie să iasă deloc în evidență. Li se transmiseseră asta din bunici și străbunici, de mai bine de 100 de ani, de la așa zisă Revoluție a Claselor. Astfel au reușit să trăiască în pace și armonie de atunci și până în prezent, astfel au eradicat complet criminalitatea, astfel au reușit să stârpească tot ceea ce era rău și instinctiv în societate, astfel au alungat definitiv nefericirea și lipsurile din vocabularul și conștiința lor. Și oamenii aceștia Oarecare făceau totul la fel, mâncau la fel, se îmbrăcau la fel, purtau același tunsori, se comportau la fel și chiar, gândeau la fel.
Desigur că fiecare om din țara aceasta se numea Oarecare. Cum altfel? Acesta era numele de familie al fiecărui cetățean. La naștere, după ce se verifica dacă nou-născutul corespunde criteriilor Ideologiei Egal, adică dacă nu are semne distinctive, acestuia i se acorda automat titulatura de Oarecare plus un nume atribuit din oficiu de către reprezentanții statului, în funcție de ocupația părinților săi sau de breasla din care făceau parte. De regulă numele acordate făceau referire la științe exacte precum matematica, fizica, chimia, astrologia sau la sistemul roman de numerotație. Astfel, nume precum Oarecare Cos, Oarecare IV, Oarecare Sin, Oarecare Ec, Oarecare H, Oarecare Log erau la ordinea zilei. Sexul individului, dar și opțiunile sale, erau irelevante pentru societate.
Orice semn distinctiv precum tatuajele, cerceii, vestimentația care nu era în culori neutre, coafurile excentrice și care nu se aflau în îndrumarul oficial al statului, erau strict interzise. Religia și orice formă de venerare dispăruseră de cel puțin 100 de ani. Orice formă de nesupunere socială, de protest sau de asociere era considerată atentat la siguranța statului și oricum, nimeni nu ar fi riscat asta. Orice formă de nonconformism și scepticism public erau de asemenea strict interzise și contraveneau atât Ideologiei Egal cât și Constituției Oarecare Zero, periclitând ordinea socială și interesele colective. De fapt, întreaga Constituție Oarecare Zero era o transpunere fidelă a Ideologiei Egal, fundamentul și punctul de echilibru al bunăstării și prosperității întregii societăți Oarecare. Aceia care se abăteau de la Constituția Zero în forme grave și repetate erau duși într-un loc numit Recalibrare, de unde puțini se mai întorceau.
Principala ramură economică a acestei națiuni atipice era solidaritatea, neexistând nici o monedă oficială. Fiecare individ mergea la muncă având convingerea că efortul său ajută la prosperitatea și progresul celuilalt, că astfel, nici un alt om nu va suferi vreodată de foame sau lipsuri. Alimentele și toate celelalte lucruri necesare traiului zilnic, energia electrică și utilitățile erau distribuite de către stat, în funcție de numărul de membri pe care îl avea fiecare familie. Casele oamenilor și tot ceea ce exista în ele și era necesar pentru un trai decent după standardele Oarecare, tot de către stat erau oferite și puse la dispoziție. Toate cele necesare pentru consum erau produse pe fertilele sale pământuri de către harnicii și discreții săi cetățeni. Toate obiectele casnice și electrocasnicele erau de asemenea din producție proprie. Mai avea țara aceasta resurse foarte mari de minereuri rare, în special seleniu, cobalt, neoniu, diprosiu și zirconiu, dar nimeni nu știa exact ce se produce cu ele și unde se duc. În ceea ce privește angajarea sau promovarea la locul de muncă, condiția fundamentală era să știi un alt Oarecare din întreprinderea sau instituția cu pricina și să nu fi ieșit absolut niciodată în evidență. Noțiunea de competență nu exista și nu avea corespondent în limba Oarecare. Și cum nu existau oameni nefericiți sau șomeri. Totul mergea strună.
Modul de organizare și administrare al acestei țări Oarecare era foarte simplu. Odată la fiecare 5 ani de zile, un Consiliu format din cei 500 de Maeștrii Oarecare îl alegea prin vot democratic pe Oarecarele Suprem. În Consiliul celor 500 de Maeștrii Oarecare ajungeau numai acei Oarecare care dovediseră de-a lungul vieților lor merite deosebite în promovarea și menținerea Ideologiei Egal și a cauzei echilibrului total între indivizi, care dovediseră înalte forme de discreție. Fiecare dintre cei 500 de Maeștrii Oarecare erau aleși de către Sfatul celor 5 și își pierdea mandatul numai după moarte. Fiecare din cei cinci Oarecare din Sfatul celor 5 erau aleși cu rigurozitate de către Oarecarele Suprem, în urma unor teste de răbdare și discreție numai de el știute. De peste 40 de ani, Oarecarele Suprem al țării era Oarecare XI.”
