Pe Maria Ciurea am remarcat-o când am jurizat pentru concursul național de creație literară, organizat de cenaclul „Pavel Dan” din Timișoara, competiție pe care, de altfel, a și câștigat-o (Premiul I, la egalitate cu Marius Dimcea). Maria e o poetă care mizează pe confesivitate, pe biografism, pe un discurs poetic ce nu cade în lirism desuet, minor, patetic, e bine controlat, temperat, dar și cu unele, pe alocuri, tonuri mai exaltate. Tensiunea pe care o construiește e autentică, găsim în poezia ei un dramatism autentic al discursului, la fel de bine temperat.
Iată cum se prezintă tânăra poetă:
„Mă numesc Maria Ciurea și am 21 de ani. Sunt studentă la Facultatea de Drept din Craiova. Fac parte din clubul de poezie „POT”, coordonat de poeta Ana Andrei. Am publicat poeme în mai multe reviste și pe platforme literare: Mozaicul, Revista Golan, Revista de Povestiri, Revista Planeta Babel, Noise Poetry, Haimanale Literare. Am lecturat din poemele mele în cadrul Festivalului de Literatură Transdanubiană, în cadrul evenimentului Poetic Hub și în cadrul Festivalului de Debut organizat de Memorialul Ipotești cu ocazia Zilelor Eminescu.”
gândul că va fi bine cumva
nu era momentul pentru asta
mintea limpede
seri strânse de gât cu cabluri
liniști sparte în noapte
apropierea ce se voia distanță
gândul că va fi bine cumva
o rază de soare ce se strecoară
printre crengile unui copac așa și gândul
printre păturile cărnoase și reci ale minții
sânge în vânătăi purpurii galbene verzi
de unde se știe că lacrimile
sunt sărate
fiecare moment
o șansă măruntă
dragostea nu te alege dragostea se alege
în seara aia
câinele va mușca
mașina va opri
să fie cum e mai bine
pace cu Dumnezeu
cel mai mare păcat e să mănânci
miercuri un ou prea fiert
în iad e mai rău
oare?
cea mai mare dovadă de bunătate
m-am rătăcit în mulțimi mai mici decât
propria inimă am ascultat
discursuri declarații și imnuri
despre războaiele dintre noi
am căutat mai mult lângă mine când
trebuia să nu caut deloc
iubesc oamenii pentru ceea ce sunt
cea mai mare dovadă de bunătate
o primesc atunci când simt
că merit mai puțin
oricât de cald moale
și întuneric ar fi în inima mea
voi căuta mereu să ies
umanitatea stă într-un
pahar de apă pe care mi-l dai la beție
umanitatea e fiecare gest mic
din care sufletul meu a mușcat
umanitatea îți rămâne printre dinți și
atunci știi
că nu ești singur
în orașul tău – interzisă intrarea
mi-am izbit umerii de zidurile
de cărămidă ale minții tale
cine știe exact unde începe
un oraș și unde se termină
cine doar se preface
că știe?
am crescut în mintea ta
ca un experiment de laborator
pe care la început îl credeai
inutil dar de care acum ți-e
frică
dă-mi o șansă
vreau să mă întorc la ce iubeam
să pășesc într-un oraș și el
să devină orașul meu natal
să o iau de la capăt
mai mângâie o dată lacătul
înainte să pleci și mergi
cu capul întors
ceea ce lași în urmă
nu merită să moară
fără vină
avem nevoie de blândețe
o rugăciune spusă înainte
de fiecare mică sau mare încercare
tinerețea mea făcută bucăți
strivită sub pietrele de pe malul lacului
aduse de primărie
pentru un cadru mai natural
citesc cu vocea ta scriu cu vocea ta
gândesc cu vocea ta
în mine e un suflet greu
un mop ud și murdar
mucegaiul crește acolo unde îi dai voie
e verde și proaspăt cum tu
nu vei mai fi
să mă iubești pe mine va fi marele adevăr
să îmi fie dor de tine va fi povara mea
dormi cu ochii ușor deschiși de parcă
ai pândi de parcă ai aștepta fiara
care o să mănânce tot ce a mai rămas
sunt pe drumul meu
perseverență împotriva tuturor
în poză nu ești chiar pe mijloc
de la tine am uneori nevoie
să iau o pauză
ești prea mult bine și ce e prea mult
nu poate nici să vindece
nici să
aline
nu mai pot să scriu
de ceva timp și gândul ăsta e
momentul când am căzut de pe bicicletă
am dat cu sânii de piatra cubică am simțit
că mă sting ca o păpușă gonflabilă
pe care ai înțepat-o doar puțin
în glumă
din ochii mei curge miere care îmi face
fața lipicioasă cu toate astea nu refuzi
să mă săruți pe obraji
după-amiaza e cea mai bună parte din zi
în care dorm toți cei pe care vrei să îi uiți
mi-ai zis că nu vezi
o direcție clară dar
să continui e acolo organul poetic
adevărul e că nici eu nu știu
încotro merg dar o Doamne
cât îmi place să îmi mișc picioarele
prin ierburi înalte în drumul spre nimic
pe mine cine mă face să respir?
am lăsat vasele nespălate
zile la rând în chiuvetă
m-am închis în casă m-am prefăcut
că sunt internată într-un loc din care
pot să plec oricând
creierul meu e respirația greoaie
a unui câine într-o zi toridă mișcarea
scurtă din cap pe care o face ca să
poată trai
pe mine cine mă face să respir?
de unde pot bea apă fără să
îmi umplu traheea de clor?
în câte locuri crezi că mă poți lovi
fără să mă învinețesc?
oboseala apasă insistent și sigur pe creier
ochii tăi se strâng ca după o sesiune
scurtă de plâns există tremur de mâini
există mușchi întinși coloane vertebrale
curbate există carne vie pe care sandalele noi
o ating iar și iar am uitat că toata lumea pe care
o iubesc mă va dezamăgi și eu o s-o
dezamăgesc pe ea cumva asta
ne va face să ne iubim și mai mult
mi-e teamă că dacă mă voi vindeca
nu o să mai fiu eu o să mă plastifiați și
o să mă așezați într-un teanc de dosare
care zi de zi se mărește și
adună praf
chemați-vă copiii și puneți-i să vă promită
că o să vă iubească și dacă deveniți plictisitori
cum îmi dau seama
dacă mi-ar fi plăcut de bunica dacă
mi-era profesoară sau șefă sau o
necunoscută ce trece pe stradă cu toate
becurile stinse?
ce mă face pe mine să garantez că
mâine voi merge iar și de asta
îmi ung acum bătăturile cu baneocin înainte să adorm?
pentru că mâine voi merge iar
am stabilit deja cu Dumnezeu sper
Și-a notat în agendă Și-a pus alarma
și o să mă trezească
un joc video pe care îl joci din copilărie
puloverul albastru de lână
pe care l-am uitat pe scaunul din camera ta
ar fi mers minunat cu ținuta
în ziua asta în care noiembrie își ascute
minuțios ghearele frigul intră
subtil prin găurile cardiganelor
nu o să fiu atât de jalnică
încât să spun că brațele tale m-ar încălzi
dar știu că ăsta e adevărul
mă sperie cuvintele pe care nu ți le-am spus
conversațiile pe care nu le-am avut la timp
cu oameni pe care poate nu o să-i mai văd vreodată
mă sperie că ceea ar fi putut să fie
nu va fi și nu pot arunca
vina asta pe nimeni
mă sperie ceea ce am pierdut din ceea ce
aș putea să fiu azi
o să aștept în poiana în care zeci
de omizi se urcă pe mine se hrănesc
cu bucăți din pielea mea și se transformă
pe loc în fluturi își iau zborul ca într-un
joc video ieftin pe care îl joci din copilărie
care deși e slab îți aduce bucurie
eu rămân acolo încremenită întinsă
în iarbă cu pielea plină de puncte roșii
tu închizi ecranul îți vezi de viață și asta a fost
voi depinde permanent de apăsarea unui
buton de pe un monitor care zace
în camera ta din prima casă voi aștepta
vară de vară sa îți vizitezi părinții
Crăciun de Crăciun să te plictisești în sufrageria
plină de rude de care nu ai știut vreodată ceva
iar în anotimpurile reci cum e și ăsta o să cuibăresc
sub sâni omizi poate odată fluturii ăia
o să fie așa de mulți și puternici că
o să mă ridice și o să mă ducă departe
știu că tot la tine m-aș întoarce
Citește și:
- [CRITIC GUEST] Alis Crușoveanu: „Basme și orori”
- mai mulți invitați ai rubricii CRITIC GUEST – AICI
