Nicoleta Munteanu, născută în 1998 la Buzău, este absolventă a Facultății de Litere din cadrul Universității Transilvania din Brașov. De asemenea, a absolvit un master în Inovare culturală, în cadrul aceleiași facultăți. Lucrarea sa de disertație a reprezentat, de altfel, volumul său de debut în lumea poeziei contemporane. Intitulat Astronimic, volumul abordează teme precum maturizarea forțată, abandonul și codependența emoțională – toate împletite cu elemente de astrofizică. În prezent, lucrează ca învățătoare în cadrul unei școli internaționale din Brașov.
Poeme (Astronimic):
1.
Vă rog să faceți liniște ca să-mi pot aminti
cum am ieșit din pântecul copilăriei mele
în plină contracție
gravitațională
mă nășteam din interior și muream în mine
nu am plâns deloc a fost atât de bine am fost așa cuminte
nu m-am zbătut
am plutit în neant
ca un nor
de materie
interstelară
am întins brațele și m-am prins de marginea iadului verde
nu mi-a fost frică nu știam ce e frica
atunci când mâinile pline de sânge mi-au scrijelit obrajii cu șoapte care zgâriau
și care (pe ulița în care câinii mâncau lacom liniștea)
mi-au spus încet să nu audă vecinii sau mama care dormea cu televizorul aprins
nu cumva să strigi că o să te arunc într-un șanț
dar eu abia mă născusem cum să mă arunci?
parous introitus
printre unghiile mele
mă-ntreb
cum să arunci un nou născut în groapă să-l sfârtece câinii?
cum să-ți lași copilul într-un spital?
nu mi-a fost frică nu știam ce e frica
toți au râs de mine și-au zis că sunt pitică și albă
hă hă hă așa au făcut în fața mea
dar eu abia mă născusem nici măcar nu știam ce e luna
m-am născut în fața porții pe când soarele se plimba ecliptic pe buzele Omului cu șarpele
iar tu erai acolo mă așteptai voiai să mă dai câinilor și eu doar surâdeam
îmi plăcea luna pentru că ardea în flăcările de smarald ale nopții tale
îmi plăcea zâmbetul tău pentru că mi se topea în noroiul pupilelor
îmi plăcea numele tău pentru că era compus din gemetele mele
atunci a început să-mi fie frică
2.
Cu cât mai mare entropia
cu atât mai pregnantă uitarea
cu cât mai zgomotos întunericul
cu atât mai surdă liniștea
cu cât umbra ta fărâmă pietrele
cu atât mai mult mă pierd în lumina străzilor
cu cât te văd mai puțin
cu atât apari mai des în ceață
cu cât mai multă lumină roșie
cu atât mai mulți pereți
care
ne
strâng
oasele
în
menghina
timpului.
3.
Nu dorm niciodată în camera asta unde te-am adus
aici a murit bunica acolo au ținut-o pe masă
mamei îi e frică să intre aici și mă cheamă cu ea
când vrea să ia carnea din congelator
Își amintește când a intrat fără să vrea la morgă
mi-a povestit cum tataia era internat
ea mergea numai seara la el
atunci îi dădeau voie
supărarea e lava care se scurge pe inimă
fierbinte înseamnă dezordine
i-au spus că tatăl ei va muri
s-a speriat pentru că supărarea e ca lava
și fierbinte înseamnă dezordine
a vrut să iasă din spital
dar din greșeală a intrat în camera gri
acolo era rece, ordine și tăcere
i-a fost frică
La țară oamenii își țin morții în camere din astea reci
în care patul e mereu făcut și nimeni nu intră altfel
carpetele pe pereți sunt așezate la dungă
la fiecare două cuie stă agățată câte o icoană și
e un iz de tămâie de la ultimul bocet
chiar dacă au trecut ani de zile
asemenea universului
când suferința e în expansiune
materia se răcește și devine ordonată
moartea ordonează carpetele și așternuturile
nimeni nu stă aici
tuturor le e frică
de rece, de ordine și de tăcere
Fierbinte înseamnă dezordine de-aia
nu dorm niciodată în camera asta unde te-am adus
mi-e frică dacă se arde becul
(Foto – arhiva personală Nicoleta Munteanu)
4.
Mama mă lasă să te chem la mine dar să nu stai mai mult
de miezul nopții și dacă totuși ațipești lipit de mine pe
la patru dimineața trebuie să pleci ca să nu știe nimeni
în seara de Înviere am plecat de lângă tine de pe bancă
satul răsuna a moarte pe moarte călcând în întuneric
iar tu-mi vorbeai despre distanța dintre atomi și
despre tensiunile superficiale de respingere
de fapt îmi vorbeai despre plecările tale
și despre cum eu trebuie să învăț să
nu mai cred că toți cei care vin
o să și rămână în veci de veci
că întunericul a început să
te înghită și devii umbra
pietrelor și a norilor
bat clopotele și
moartea pe
moarte
calcă
iar
eu
nu
nu
contez oricum și
dacă ne vom întâmpla
am să-mi mușc buza în
sincron cu ușile trenului care
blocate în timp se închid în noi
oricum oricând piciorul meu dansează
între ele dar oasele se sfărâmă și în loc de nisip
clepsidra o să aibă praf din oseină și fibre de colagen
gaura neagră cu margini de fier sugrumă bocetele blocate
în pereții care au carpetele așezate la dungă și icoane cu care cele
două cuie atârnate în piele îmi blochează brațele în liniștea ta și câinii
auzi cum urlă la patru dimineața când tu pleci ca să nu știe nimeni că ai venit
îmi este rușine de mama fiindcă ea plânge și răsuflă greu și eu plâng și tu nimic
nu o să mă îndrăgostesc de tine dar vreau să-mi povestești câte ceva despre lumină
5.
Tata murea în timp ce eu
mă gândeam ce să-ți fac de mâncare
la cină
Lumina îmi strângea mațele
îmi dădea greață
mi-era scârbă
Mi-au spus că nu va supraviețui
am căzut pe parchetul care va fi învățat
toți pașii durerii noastre
Am strigat la
același în care Iosif s-a încrezut
I-am spus că Îl voi asculta
Ai intrat pe ușă ca un soț obosit
de la munca din fabrica de baterii
m-ai luat în brațe și
lasă că are Domnul grijă
Mi-au spus să nu mă iau după tine
să nu cred cine ești
dar tu erai dumnezeul meu
eu o habotnică
lumină din lumină
cu moartea pe
moarte călcând
Doamne, orice-ar fi
slavă Ție
Tata trăia în timp ce eu
așteptam ca trenul să oprească
în gara goală
Tată unde ești?
trebuia să vii să mă iei
Doamne orice-ar fi
slavă Ție
iartă-mă tată pentru ce-am făcut
și pentru ce urmează să fac
Poem dintr-un proiect în lucru:
Erupție polimorfă întinsă
pe pleoape
când te privesc
pistruii mei rămân
constelația vărsată pe pereții
scoicii date ca amintire
sunt aproape sigur că mă păcălești
ca să merg până la mașină
fato
tu semeni cu o moarte
care sărută pleoapele noului născut
aș sta cu tine pe lavă încinsă
doar ca să învăț să trăiesc
(nu m-ai păcălit aici chiar e
o scoică dată ca amintire)
prurigo actinic
nu pot să las soarele
să mă atingă
dar pentru galaxiile de la gâtul tău
pentru noaptea în care ai plecat
pentru ochii tăi completați de zâmbet
eroină încăpățânată
pentru cât strâng pumnul
în care sufoc umbra
cuvintelor tale
fotodermatoza de pe ceafa mea
erupe în mii de culori
și tot nu-mi ajung
și tot nu-mi ajungi
și tot nu ajung
la tine
dar sunt
prurigo actinic
cronic
descuamare
pruriginoasă
stratul epidermic
al amintirii tale
încâlcit cu cicatricile mele
durere
macule
roșeață
îmi arde pielea
prurigo actinic
pentru ceea ce alegem
numai noi suntem vinovați
îmi arde pielea
dar pentru galaxiile de la gâtul tău
aș sta cu tine pe lavă încinsă
un pic de soare e un fleac
