Raul Popescu s-a născut în 1981, la Brașov. În 2017, a publicat volumul „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București), volum nominalizat la Premiile Observator cultural 2018, la secțiunea „Debut”. În 2019, a coordonat, alături de Adina Dinițoiu, volumul „Nume de cod: Flash fiction. Antologie Literomania de proză scurtă” (Editura Paralela 45, 2019). În 2022, a publicat, la Casa de Pariuri Literare, romanul „Și la început a fost întunericul”, roman nominalizat la cea de-a 37-a ediție a „Festival du premier roman de Chambéry”. De asemenea, a fost nominalizat la Concursul de dramaturgie UNITER „Cea mai bună piesă românească a anului 2016”, cu piesa „Ziua în care m-am hotărât să uit totul”. Din 2017 până în prezent, este editor coordonator, împreună cu Adina Dinițoiu, al platformei culturale online Literomania.
A publicat de curând „tristețile lui van helsing. manual pentru o inevitabilă apocalipsă” la Editura Tracus Arte, un volum de versuri din care a avut amabilitatea să ne trimită câteva poeme și despre care Caius Dobrescu spune: „Într-o lume care s-a dezvrăjit, nu neapărat prin progresul rațiunii, ci repetându-se până la epuizare, străvechiul (deși mereu-tânărul) vânător de vampiri van helsing are o problemă. Se plictisește. Ca să găsească un adversar pe măsură, nu-i rămâne decât să scormonească din când în când în sine însuși, să-și resuscite vampirul interior. Răul și cruzimea nu mai au nici sens, nici haz, acolo unde nu există perspectiva unui mare final, fie el apoteotic sau apocaliptic. În loc de antidepresive, van helsing consultă periodic opera poetică a unicului său prieten, bătrânul poet-alchimist klenke, pentru a trăi prin procură, în tot spectrul său de nuanțe, de la animalic la angelic, un erotism de care el însuși nu se simte capabil. În plus, în corespondența lor intimă, klenke îi împărtășește binecuvântările foarte discutabile ale bătrâneții – și ea oarecum fascinantă pentru protagonistul volumului, fie și prin simplul fapt că îi este interzisă. Vizionar și (auto)ironic în același timp, poetul-alchimist își folosește toate resursele pentru a menține speranța prietenului său într-o mare lovitură de teatru care îi va revela misiunea și vocația – dar, în cele din urmă, s-ar spune că el este cel contaminat de umoarea neagră, de melancolie.”
lui van helsing îi plăcea să viziteze
noaptea vechile muzee din monte-vale
și credea că numai în întuneric
poți vedea frumusețea culorilor
numai în întuneric roșul devenea roșu,
verdele verde, galbenul galben
deși culoarea preferată a lui van helsing
era, bineînțeles, negrul
„dar e atât de comun”
i-a scris odată bătrânul poet-alchimist klenke
într-o noapte van helsing și-a crestat încheietura mâinii stângi
și a lăsat să curgă câteva picături din sângele său întunecat
pe o coală albă de hârtie pe care i-a trimis-o bătrânului poet-alchimist klenke
„n-a mai rămas nimic în mine, stimate poet,
doar puţină cerneală sepia pe care să o bei în loc de cafea dimineaţa”
ideea unei vieți cu sens (așa cum numai un stoic înverșunat
și-ar închipui că poate exista) îi repugna lui van helsing
a cărui viață fără viață se înșira de la o noapte la o altă noapte
și în care tristețile sale îi apăreau nu ca himere
ci ca lucruri de o concretețe incontestabilă
nostalgia, credea van helsing, este totuși o invenție a memoriei
însă mereu, fără excepție, are acea strălucire crudă și concretă
a ultimului apus de soare din viața unui muribund
„lumina e prea neagră pentru mine
cel care a înghiţit creierul de pisică al lui behemoth
somnul meu e prea feroce şi plin de miasme diamantine pentru ca tu să-l priveşti
de undeva de sus, cocoţată pe un stâlp de înaltă tensiune”
van helsing a scris acest scurt poem într-o noapte
în care somnul de peste zi
îl obosise atât de mult încât auzea sângele care
zgâria ţevile de canalizare
zgâria pereţii din tablă ai camerei
masa din tablă
scaunul din tablă
dragă van helsing,
odată intrat în focul negru, am simțit o melancolică durere pentru toate care au fost și vor fi, dar mi-am smuls inima cu o mână mai sigură decât a unui chirurg și am transformat-o într-un porumbel călător. porumbelul nu mai există, doar umbra lui mai poartă în cioc o ramură de măslin, la fel cum și noi nu mai suntem decât niște tuberculoși cu obraji roșii.
al tău frate,
klenke
stimate poet klenke,
splendoarea cruzimii de mult nu mai e un spectacol plăcut pentru ochii și sufletul meu, decât dacă are forma cuvântului. de aceea ți-am scris și îți voi mai scrie. și totuși, astăzi zăpada se topeşte mai repede decât ieri, şi decât mâine, şi decât…
al tău veșnic,
van helsing
Vezi mai mulți invitați ai rubricii CRITIC GUEST – AICI