Savu Popa (n. 1991, Sibiu) este profesor de Limba și literatura română, Doctor în filologie, în cadrul Școlii Doctorale a Universității de Medicină, Farmacie, Științe și Tehnologie „George Emil Palade” din Târgu Mureș, cu o teză de doctorat despre ipostazele teatralității și ale hermeneuticii incertitudinii în poezia optzecistă. Debut – în Revista Euphorion, Sibiu, 2004 – prezent cu un grupaj de versuri. Apariții în reviste (tipărite sau online) – versuri, proză, cronici literare: România literară, Euphorion, Ateneu, Sintagme literare, Discobolul, Familia, Literadura, Neuma, Algoritm literar, Revista Cenaclului de la Păltiniș, Tribuna, Lumină lină, Hyperion, Mozaicul, Urmuz, Bucovina literară, Zona nouă, Actualitatea literară, Viața românească, Zona Literară, Cervantes, Banchetul, Litere, Steaua, LitArt, Argeș, Qpoem, Qproză, O mie de semne, Literomania, Liternautica, Noise poetry, Prăvălia culturală, Parnas XXI, Revista de povestiri, Caiete Silvane, Libris, Timpul, Kryton (Madrid), Itaca (Dublin).
A publicat următoarele volume de versuri: Ipostaze, Editura Paralela 45, 2017; Noaptea mea de insomnie, Editura Cartea românească, 2018; O camera fără prize, Editura Casa de Pariuri Literare, 2021.
A publicat recent și primul volum de proză: Strigoița, Editura pentru Artă și Literatură, București, 2023.
În poemele pe care urmează să le citiți, Savu Popa experimentează miniatura, prin simplitatea pe care o respiră sintaxa poemelor. Pledez în favoarea caligrafiei discrete a poemelor scurte care cred că ar constitui prin ele însele scenariul unui videoclip liric, unde versurile sunt firimiturile care cad de la masa poetului. Ele au efectul unor aforisme și ecoul unor reflecții intime ale ființei. Fiecare secvență proiectează pe ecranul paginii crâmpeie dintr-o filosofare proprie.
***
Poezia
Apare atunci
Când te trec fiori
Pe șira gândului.
***
M-am întors
Ca un fiu risipitor
La mine însumi.
***
Obsesiile,
Desene rupestre
Ale minților noastre.
***
Inima mea, o clepsidră,
În josul ei curg câteva fire de nisip,
În susul ei,
Câteva de cenușă.
În intervalul dintre două curgeri,
Existența mea,
O gheară apropiindu-se
De pradă
***
Pentru a primi
Anumiți oameni,
Inima mea
A devenit
Un pat al lui Procust.
***
Bunicul avea
Un obicei,
În fiecare dimineață,
Cât mai devreme,
Ieșea afară-n prag
Și privea
Depărtarea.
Uneori, aceasta avea forma
Unui șarpe trezit din somn,
Alteori,
Cea a tăișului
Unei seceri
Pe care
Răsăritul
Pășea
Într-o echilibristică
Însângerată.
Numai lui
Depărtarea
Îi șoptea
O întreagă poveste
De lungimea
Celor o mie și una de nopți,
Dar nu mai mult de câteva clipe
Pe care să le-numeri
Pe degetele unei mâini,
Dintr-o răsuflare.
Numai pe el,
Aceasta
Îl făcea să pară
Atât de transparent
Încât noi,
Când ne trezeam
Și ieșeam din cameră,
Adesea
Vedeam prin el
Depărtarea
Care devenea
O rădăcină
A inimii sale
În această lume.
***
În timp ce dormea,
Am intrat în imaginaţia ei.
La început, m-am simţit derutat
Păşind printre resturile viselor ei
Sub forma încurcată
A unei bogate vegetaţii sălbatice.
Mai erau nişte râuri care nu duceau nicăieri
Şi totuşi era un singur râu care le cuprindea
Şi pe celalalte,
Un râu cu mai multe inimi,
Apoi un cer din sticlă de murano,
Şi nişte păsări înotând
Printre curenţii de aer tot mai agitaţi.
Culorile, sunetele, mişcările
Erau altfel,
Parcă le vedeam şi auzeam
Dincolo de o cortină din catifea grea.
În rest, plin de fluturi fosforescenţi
Şi miresme nepământene.
Am rămas până târziu,
Mult după lungul generic de final
Al visului ei de acum,
Şi eram ca un copil în burta mamei,
În imaginaţia ei,
Încercam, în joacă, un exerciţiu de imaginaţie
Aici, dar nu îmi ieşea.
În liniştea aurie ce se lăsa,
Ascultam cum creşte
Bogata vegetaţie sălbatică din jur
Şi nu voiam să o trezesc, mă simţeam protejat
De propria mea imaginaţie.
