Sorin Smărăndescu (n. 1971, Timișoara) a debutat în 1995 cu un grupaj poetic în „Suplimentul de marţi”, săptămânal cultural al cotidianului „Realitatea bănăţeană” (Timişoara), coordonat de Viorel Marineasa. A publicat trei volume, două de poezii şi unul de proză scurtă: De vorbă cu Su(s)pusul (poezii, 2000, Editura Eubeea & Fundaţia Culturală Orient latin, Timişoara), blurat (poezii, 2011, Editura Brumar, Timişoara) şi reverse motion (proză scurtă, 2011, Editura Eubeea, Timişoara). De asemenea, s-a remarcat cu apariții de poezie și proză scurtă într-o serie de publicații: „Realitatea Bănăţeană” (Timişoara), „Curierul literar şi artistic: Curierul de Vâlcea” (Râmnicu-Vâlcea), „Luceafărul” (Bucureşti), „Convorbiri literare” (Iaşi), „Teiul” (Oraviţa), „Minerva” (Bistriţa), „Armonii culturale” (Adjud), „Mafia Sonetelor” (București), „Noise Poetry” (Buzău), „Orient latin” (Timişoara), „Foaia culturală” (Cisnădie). Prezent în antologiile: Meridiane lirice – 113 poeți contemporani, Editura Armonii Culturale, 2013, Adjud; și Aripile cenușii ale păsărilor pe liniile de înaltă tensiune, Editura Brumar, 2024. A primit Premiul Editurii Institutul European, Festivalul de Poezie Junimea, Iași; și Premiul revistei „Minerva”, Festivalul de Poezie Gheorghe Pituț, Beiuș.
Viraj
De 15 minute mă gândesc unde să încep povestea, în ce punct de pe traseul meu de azi. Atunci când am ieșit din casă. Sau la prima trecere pe sub calea ferată. La primul sens giratoriu. La curba la dreapta de pe bulevard pe lângă calea ferată. La a doua trecere pe sub calea ferată. La curba la dreapta din fața magazinului de legume spre strada spălătoriilor, la semnul cedează-trecerea de acolo. Traseu arhicunoscut, semnalizare absurdă. E doar un viraj la dreapta. Fără vizibilitate într-adevăr, curbă în unghi drept, dar nu ai cui să-i cedezi trecerea, trebuie doar să încetinești și să caști bine ochii, să nu cumva să intri în mașinile care tind să vină cu viteză din sens opus, de după colț. Am trecut de sute de ori pe aici, nici acum nu știu dacă pe sensul opus este vreun semn de drum cu prioritate. Măcar de-ar fi, pentru confirmarea aberației. E clar, de aici trebuie să-mi încep povestea.
Virez cuminte la dreapta pe vechea stradă copleșită de amestecul derutant de case bătrâne și spălătorii noi. Îi resimt oboseala și lehamitea de fiecare dată când o parcurg. De câțiva ani buni e suprasolicitată, îmi face impresia unei funcționare surmenate, o domnișoară bătrână căzută într-un burnout de care nu e conștientă și din care nu știe cum să evadeze. Un personaj stors de energie, terminat, care continuă să funcționeze prin nu știu ce anomalie a naturii. Măcar de-ar avea un copac, unul singur pe trotuarele ei lungi, care să-i dea un pic de umbră. Măcar de-ar avea câțiva porumbei care să-i anime aerul cu agitația lor continuă. Măcar de i-ar crește un bloc de locuințe în spate, s-o desfigureze brutal și s-o smulgă, în felul ăsta, din epuizare și marasm. Dar nu. E acaparată pas cu pas de spălătorii, inundată profesional de detergenți auto, scăldată în culori murdare de covoare și mobilier casnic sau industrial, zdrobită de graba șoferilor și de stresul indus angajaților unor curățătorii obscure de agresiunea permanentă a termenelor de livrare. O stradă nefericită, al cărui nume nu am catadicsit să-l rețin nici până în ziua de azi, dintr-o fostă margine de oraș încă neacceptată ca parte a orașului deși peisajul s-a schimbat dramatic în câteva zone din jurul ei. O stradă vestigiu cotropită de construcții noi aruncate fără noimă prin ungherele ei prăfuite, nici artefact istoric de minimă relevanță și astfel, ipotetic, demn de a fi consemnat sau protejat în vreun fel, nici geografie antropică iremediabil dezagregată, hău citadin care să impună radiere și sanitație. Zdrențuire, disperare, agonie și cam atât inspiră strada asta. Ba nu, mai e ceva. Dispreț. Nimeni nu-i pronunță numele, e doar strada spălătoriilor.
Bag viteză și ajung la giratoriul mall-ului, cam la vreo 400 de metri spre sud de la semnul cedează-trecerea. Acolo perspectiva se deschide brusc spre peluzele verzi și largi ale templului comercial care captează o bună parte din energia orașului. Privirea uită imediat casele părăginite și cele câteva cafenele mici și murdare încâlcite printre spălătorii. Ca lovită de blackout, mintea refuză cu desăvârșire să-și mai amintească autocarele și microbuzele dărâmate de uzură eșuate în autogara decrepită, zărită din coada ochiului cu două secunde mai devreme, încremenită printre case așa cum a fost însăilată în primul deceniu postcomunist. Impresia e de ieșire din peșteră în lumina civilizației. Omul cavernelor se îndreaptă precipitat spre mall pe străzile, nenumite și ele, dar atât de noi, largi și primitoare, care șerpuiesc printre parcări. Spațiul e dintr-o dată larg, aerisit, încăpător.
Merg la mall să cumpăr mâncare. Trag mașina cât mai aproape de intrarea principală fiindcă pe acolo ajung cel mai repede la supermarket. Mă scobesc prin buzunare de o fisă de 50 de bani și îmi iau un cărucior pe care îl împing cu obișnuita plăcere pe care mi-o provoacă sentimentul de control protecție și sprijin atunci când îl țin de mâner. Acest cărucior este ghidul și tovarășul meu de drum prin coloratul univers al supermarketului. Fără parteneriatul lui solid și neinteresat m-aș simți mai fragil. De la intrarea în supermarket până la revenirea la mașină formăm o echipă unită, sudată, cu o strategie de cumpărături bine pusă la punct. Eu voi repera produsele de care am nevoie, el le va duce în siguranță pe tot parcursul de la raft la mașină, înlăturându-mi din față ceilalți cumpărători, nevoiți să-l ocolească, și trecând mândru de furcile caudine de la casa de marcat.
Îmi caut fără grabă produsele obișnuite, mâncare, băutură, cărți, reviste sau mărunțișuri de care nu am neapărată nevoie dar care devin interesante deîndată de ce le zăresc pe rafturi. De exemplu un odorizant de mașină „oceanic”, bine scos în evidență dintre „floral” și „montan” de ambalajul albastru cu valuri înspumate. Am deja mirosul salin în nări în timp ce depun în cărucior sticluța cu lichid argintiu. Briza de după-amiază îmi trece peste masă mirosul pielii arse de soare a Sarei. Privesc în gol în timp ce mestec carnea albă a peștelui și legumele fierte în abur. Nu-mi doresc decât să mai zăbovim măcar o oră la terasa de pe plajă, să mă satur de răcoare și de aroma amestecată de transpirație încinsă degajată de corpurile noastre așezate față în față. Sara mușcă precipitată din cartofii prăjiți și se repede să-și aprindă altă țigară. Ia o gură de cafea apoi revine la cartofi în timp ce fumează. Moaie în ketchup, înfulecă, aproape că se îneacă, suflă fumul în toate părțile, se șterge la gură cu un șervețel, își trage un picior sub ea pe scaun și dă din celălalt. Simt cum toate mirosurile ei amestecate îmi cuprind capul și mi se desfășoară fractalic pe gât, pe frunte și pe obraji ca frunzele tinere de ferigă, apoi mi se scurg pe piept în jos și-mi stârnesc o semi-erecție. Îmi place de mor momentul ăsta, nu vreau să se termine niciodată. Îmi place tensiunea asta atenuată, calmă, ca de curent electric de joasă frecvență, pe care Sara mi-o induce fără să fie conștientă de cum mă provoacă și de cum mă las provocat.
Zăbovesc mult la rafturile cu alcool, trec de la unul la altul și nu mă pot hotărî. Îmi extrag cu greu ochii din transparența colorată a sticlelor ca să citesc etichetele. Îmi vine miros de țigară de undeva. Mă întorc și-mi dau seama că raionul de băuturi se află în dreptul unei ieșiri de urgență. Dincolo de uși bănuiesc prezența vreunui angajat plictisit ieșit la o pauză de fumat. Prin spatele meu trece ca în oglindă un tip la vreo 30-40 de ani, la fel de nehotărât ca mine. Dispare pe după sticle apoi revine, se desprinde din cadru și înaintează lent în direcția mea, se scuză, mă privește, îi fac loc și îl urmăresc cu privirea până trece în partea cealaltă. Încă nu-mi dau seama ce vreau să-mi iau de băut. Mă mai gândesc. Ies în coridorul principal în dreptul unei mămici cu ochi albaștri, fără expresie, care împinge un cărucior de copii dublu. Gemenii ațipiți mă surprind cu liniștea lor ca o invitație la desprindere și plutire. Mai că m-aș înghesui să dorm lângă ei o jumătate de oră, dar figura imobilă a mămicii îmi sfârtecă imaginația de nu mai am ce alege din ea, e baltă de sânge pe jos. Alunec pe gresie cu piciorul drept, în cădere mă apuc cu mâinile de ușa deschisă a dulapului din hol și reușesc să nu aterizez într-un șpagat forțat. Ochii mi se obișnuiesc rapid cu semi-întunericul și, în primele secunde de stupoare, creierul îmi servește din baza lui de date situații, noțiuni și imagini preînregistrate. I-am spus să nu mai lase ușa la perete, oricât ar fi de cald. I-am spus să nu exagereze cu ketchup-ul, a reușit să-l împrăștie în tot holul. I-am spus că nu se poate aștepta la nimic bun de la un motel atât de ieftin, dar și lipsa de așteptări ne-a fost întrecută. Cameră fără aer condiționat, mobilier mai mult decât uzat, dulapuri care nu se închid, i-am spus. Cheie care nu se potrivește în broască, i-am spus. Chiuvetă înfundată, duhoare de canalizare, lenjerie nespălată, hârtie igienică lipsă, i-am spus. Muzică la maxim de la terasa din curte, miros de mâncare din bucătăria de dedesubt. I-am spus că așa va fi cel mai ieftin sejur al nostru din toate timpurile. Mi-a spus că nu contează, cât suntem împreună e bine oricum. Nu băgăm nimic în seamă, nu contează decât valurile, soarele, plaja, pescărușii, pielea pe piele, mi-a spus. Iar eu i-am spus că e un jaf de motel, mai bine căutăm altă cazare chiar dacă pierdem banii. Încerc să forțez ușa dulapului să se închidă, ca să pot trece din hol în cameră, s-o văd, s-o întreb ce-i cu mizeria aia. Mă enervez că nu reușesc, împing cu piciorul, apoi cu umărul. Abia acum îmi cobor ochii. Mâna Sarei, cu inelul cu turcoaz fals, atârnă prin deschizătură și blochează ușa dulapului. Lipăi cu șlapii prin balta de sânge, degetele de la picioare îmi sunt roșii. Mă prăbușesc în genunchi, o trag din dulap, îi sprijin capul cu o mână, îi dau într-o parte părul năclăit de pe față, îi pun palma pe tăietură ca să-i opresc sângerarea dar îmi dau seama că îi pătrund cu degetele adânc prin gât. Îi privesc bustul ciopârțit și urlu. Cred că asta fac, urlu.
Mi-e mai mereu teamă că nu reușesc să transcriu suficient de bine, de limpede, ce vreau să spun, că nu am cuvintele necesare, că frazele pe care le pun pe hârtie nu reușesc îndeajuns să redea ceea ce simt că trebuie redat, povestea. Am un sentiment de panică, de gâfâială, de parcă nu alerg destul de repede și eficient ca să prind din urmă fluxul gândurilor care-mi traversează mintea. Îmi înțeleg trăirea asta și încerc să mă obișnuiesc cu ea. Cu siguranță o am pentru că încă nu am învățat lecția asta, nu am internalizat-o. Mă blochez atunci când trebuie să încep povestea, mă blochez când trebuie s-o continui, ca acum. Voi avea un blocaj și la final, bineînțeles. Niciodată nu sunt mulțumit de finalul pe care-l găsesc sau care mă găsește el pe mine. Întotdeauna e loc de mai bine, îmi spun. Alt truism din copleșitoarea colecție de banalități pe care o deține creierul meu comod, acomodant. Mă ia cu frig când mă gândesc de câtă lene intelectuală sunt capabil. De asta nu reușesc să evoluez cum aș vrea, dacă aș vrea, să dau înainte mai repede, dacă aș reuși să internalizez faptul că viața asta aiuritoare e atât de scurtă. Să-mi găsesc un job mai bun, nu să aștept ani de zile după o promovare care poate nu o să vină niciodată, să mănânc mai sănătos, nu orice îmi pică la îndemână, din inerție sau oboseală sau sictir, să-mi fac o familie cu Sara, să facem copii, unul, doi, trei, copiii noștri, să-i avem, să-i creștem, să rămânem copii alături de ei, să creștem și noi cu ei dacă mai avem cum să creștem. Filozofie idioată, numai de asta sunt în stare.
Am înghețat printre rafturile și frigiderele cu lactate. Mi-e frig de încep să tremur. Vreau lapte, brânză topită, cașcaval și unt altfel decât iau de obicei, alte mărci, vreau să încerc altceva. Dar sunt prea multe produse de prea multe feluri, nu mă simt în stare să caut, să aleg. Un cuplu de bătrâni mofturoși care se freacă de mine în timp ce se tot sfătuiesc ce și cât să cumpere mă determină să renunț și să mă îndrept spre zona de legume și fructe din fața raionului de pescărie. Mă gândesc să-mi iau niște lămâi. Îmi plac lămâile. Le pun în ceai, le storc în salate, le mănânc crude. Galbenul lor mi se pare perfect, e culoarea verii prin excelență. Vara asta facem și nebunii și copii, facem tot ce vreau eu de atâta timp și tot nu ajungem să facem. Facem unul și bun sau gemeni sau tripleți, orice vreau eu, în sfârșit, nu are sens să mai așteptăm, nu avem ce să mai așteptăm. Am stabilit totul de cum am făcut rezervarea pentru cazare. Ajungem și ne punem pe treabă. La serviciu nu se mai întoarce, e clar. Când ne întoarcem acasă își bagă demisia și își ia zilele de concediu rămase. Îi dă dracului cu mediul lor toxic, cu salariul lor de căcat și cu toată exploatarea. Pentru că trebuie să se protejeze de stres și de mizerii dacă vrem să avem o sarcină liniștită și să iasă copilul sănătos. Sau copiii, fiindcă are gemeni în familie deci, teoretic, am putea face și noi. Vara asta o facem, în sfârșit. Am așteptat destul. Mă uit la ea cum conduce și o adulmec. Îi sorb cu ochii sfârcurile profilate prin tricou. Au forma țuguiată a lămâilor mari și, câteodată, chiar gustul lor. Atunci când mă lasă să-i storc pe ele zeamă de lămâie. Nu numai că mi-o spune, dar o și simt cât e de pregătită să devină mămică. O s-o facem, indiferent de cât ne va fi de greu mai încolo. Până una-alta la mine serviciul e solid, vânzările merg, piață e căcălău, anul ăsta vine și promovarea, mi-au promis-o, îi fac eu cumva să se țină de cuvânt dacă o dau la-ntors. O să ne ajute ai mei, ne descurcăm. Dacă nu mai merge la fabrică o să aibă timp de bijuterit, să meargă să vândă la târguri, să-și facă website, să se autopromoveze. Sunt multe posibilități.
Trec mai departe. Vânzătorul de pește e un tip bondoc la vreo 40 de ani. E îmbrăcat în alb de sus până jos, inclusiv șorțul uriaș, și poartă pe cap o beretă verde și turtită, are în mâini mănuși de plastic de unică folosință și pare destul de jenat de uniforma asta care îi e impusă și în care nu se simte în largul lui. Stă calm între galantarele cu gheață pe care sunt etalați pești de cele mai diferite dimensiuni și proveniențe și așteaptă comenzile potențialilor clienți de dincolo de banda de protecție întinsă în fața lui. Mă vede și îmi zâmbește calin, mă întreabă din priviri dacă doresc ceva. Parcurg foarte lent soiurile de pești și fructe de mare, compar prețurile afișate, mă hotărăsc și mă dezhotărăsc să cumpăr de câteva ori la rând. Cum sunt singurul potențial client în momentul ăsta, nu încurc pe nimeni cu opririle mele lungi în fața fiecărui galantar. Mă dau mai aproape să văd mai bine. Pe gheața perfect albă sunt aliniați pești proaspeți întregi sau fără cap, despicați, eviscerați, filetați, tranșați în bucăți de cele mai variate mărimi. Mă uit după urme evidente de sânge sau colorații strident roșii, găsesc sau nu găsesc așa ceva. Cea mai intensă culoare care mi se lipește de retină este rozaliul portocaliu al somonului tranșat. Ador carnea de somon. Aș mânca somon dimineața, la prânz și seara dar e prea scump, a ajuns la un preț ireal în ultima perioadă. Vânzătorul de pește așteaptă răbdător să mă decid dacă și ce cumpăr. Îmi zâmbește într-una, ca în transă, apoi își lasă privirea în jos și își trage mai bine mănușile pe degete, de parcă știe că urmează să îi lansez comanda și se pregătește s-o execute. Brusc, fără să gândesc, îi cer trei păstrăvi. Se pune în mișcare și îmi spune că am făcut o alegere foarte bună pentru că de-abia ce au băgat păstrăvi, sunt proaspeți, dacă veneam cu o oră mai devreme nu aș fi găsit. În timp ce îi cântărește mă întreabă oarecum retoric dacă îmi place foarte mult peștele și adaugă „așa e” ca și cum ar ști deja că așa stau lucrurile. Nu pot decât să-i răspund „da”, probabil că faptul e mult prea evident din cauza privirilor mele lacome, și îi zâmbesc larg la rândul meu. În timp ce împachetează punga și îi aplică eticheta cu prețul, îmi spune cu o căutătură aparte, atotcunoscătoare, că așa e în viață, trebuie să-ți iei ce-ți place, ce te face mulțumit. Îl aprob, iau punga cu păstrăvi și îi mulțumesc. Fără să vreau, vârful degetelor mele îi ating mănușile reci și umede și îi simt degetele prin ele. Îmi zâmbește în continuare, îmi mulțumește la rândul lui și îmi spune la revedere. Îi spun și eu la revedere, îmi împing căruciorul și mă îndepărtez greoi cu senzația că omul ăsta, vânzătorul de pește, ar fi avut să-mi spună mai multe și că nutrește speranța că mă voi întoarce cât de curând la raionul lui ca să continuăm conversația. Nu mai am pâine acasă, așa că mă îndrept spre rafturile de panificație. Dau peste ceva ce pare a fi pâine coaptă pe vatră. Sunt conștient că e un produs precongelat a cărui principală calitate e doar faptul că arată nemaipomenit de apetisant, dar nu mă pot abține să-l pun în cărucior. Trec rapid pe lângă o grămadă de croasante frumos organizată pe o masă așezată în mijlocul coridorului principal, suficient de lată cât să te împiedici de ea și să fii nevoit s-o ocolești dacă nu vrei să te oprești în dreptul ei, și mă îndrept spre una din case. Trebuie să începi să mănânci mai bine dacă vrei să facem copii, i-am spus. Și să te oprești din fumatul ăsta compulsiv. Să mănânci cu răbdare, nu așa cum faci acum. Să mănânci pe îndelete, fără țigări, i-am spus. E complet aiurea să mănânci cu țigara în mână. Organismul tău e complet debusolat, mănânci și fumezi în același timp, asta e boală curată, i-am spus. Nu am mai văzut pe nimeni să facă așa cum faci tu, e un obicei total anapoda. De asta mă iubești, mi-a spus, pentru că sunt anapoda. De asta mă miroși și mă adulmeci tot timpul, perversule. Te respir, i-am spus. Îmi plac mirosurile tale, dar asta e altceva. Acum vorbim de sănătate, de ce trebuie să faci ca să avem copii sănătoși. Trebuie să te lași de fumat, i-am spus. Atunci și tu trebuie să te lași, fumatul afectează și calitatea spermei, nu numai ovulul sau placenta sau ce mai vrei tu, mi-a spus. Hai să nu exagerăm, i-am zis. Hai să nu exagerăm, mi-a zis.
Mi-am scos cardul să-l am la îndemână în timp ce pun produsele pe banda rulantă de la casă. Schimb priviri reci cu casiera. Plictisul și sfârșeala ei îmi sunt familiare. Le simt atât de bine. Poate că și ea. Poate că și ea simte ce simt eu dar nu găsim ce să ne spunem, nu avem timpul necesar, nici spațiul adecvat. Doar zâmbete forțate și priviri reci. O convenție pe care o cunoaștem foarte bine amândoi. Ne așezăm la masa pusă în soare, fără umbreluță. Sara e complet nemulțumită însă terasa e arhiplină, e un noroc să găsim măcar masa asta liberă. De fapt nu chiar noroc. Oricine ar evita să stea la masa asta abandonată în plin soare. Toate celelalte sunt măcar parțial umbrite de umbreluțe, de pereții de sticlă ai restaurantului, de palmierii și leandrii plantați în glastrele alea uriașe. Masa la care ne punem noi acum e complet expusă în marginea dinspre plajă a terasei și în privirile tuturor celor din jur. Pe o așa vipie în miezul zilei cred că părem foarte curajoși sau complet idioți. Cu siguranță o să facem insolație. Dar ne e foarte foame. Nu am mâncat nimic de aseară. De dimineață am fugit cât am putut de repede din cameră, ca să uităm mirosul de canalizare și carne fiartă. Toată ziua pe plajă, întreaga vacanță în valuri, asta e strategia. Ca să nu mai cheltuim bani în plus. Sara își aprinde țigara înainte de a se așeza pe scaun, eu aștept cafeaua înainte de a o aprinde pe a mea. Ne punem telefoanele deoparte, ne privim unul pe altul, apoi începem să explorăm terasa. Pare în regulă, e și foarte aproape de locul pe care ni l-am ales pe plajă și unde ne-am lăsat rogojinile și prosoapele. Dacă mâncarea e acceptabilă aici ne vom petrece fiecare prânz săptămâna asta. Sigur, mâine o să am grijă să trec mai devreme pe la bar ca să rezerv o masă la umbră în zona de fumători. Undeva pe partea aia observ o familie cu doi copii, toți în costume de baie, veseli, gălăgioși. Lângă ei, singur la o masă, un tip la vreo 30 de ani în slip albastru, bine făcut, păros, cu plete ondulate și ude date pe după urechi și lăsate pe umeri, cu o privire mată, cenușie, suge dintr-o bere și ne aruncă priviri insistente. Pare mai înalt decât mine, genul de burlac înotător experimentat, zeu al apelor care își petrece toată vara pe plajă la agățat femele cu dare de mână în căutare de aventuri estivale. Presupun că îl atrag formele Sarei, deși din când în când îmi aruncă și mie câte o privire. Pare că ne evaluează individual dar și ca pereche. Știu că în general dăm bine împreună, ni s-a mai spus, așa că nu m-ar mira ca individul să ne vadă drept un cuplu cu potențial pentru o aventură în trei. Mi se face cumva milă dar și greață de ocheadele lui de câine bălos, pentru că mă recunosc pe mine atunci când eram singur, înainte de a fi cu Sara. M-aș fi lipit de oricine, în orice formulă, pentru un strop de atenție și tandrețe, pentru că mă simțeam groaznic de singur. Altfel, nu mă deranjează privirile admirative ale altor bărbați la adresa Sarei. Le cunosc, le știu foarte bine, pentru că și eu parcurg cu plăcere din priviri alte femei care mi se par atrăgătoare, uneori mă uit după ele cu jind, cu imaginație bogată, întorc capul reflex după formele lor frumos desenate, fără să gândesc ce fac deși o fac discret, cel puțin așa îmi închipui. Le scanez, le dezbrac cu privirea, fantazez preț de câteva secunde sau minute după ce mi-au trecut prin fața ochilor despre ce-am face împreună, ce le-aș face sau ce mi-ar face ele mie dacă am intra în vorbă și ne-am putea duce într-o cameră de hotel să ne dezlănțuim erotismul. Poate că pe moment chiar aș avea o semi-erecție și aș simți nevoia să-mi palpez ușor penisul prin buzunarul pantalonilor, să-mi reconfortez instinctul de reproducere, animalitatea. Dar atât, nimic mai mult, pentru că sunt conștient că nu e vorba decât de o fantasmă, o explozie de imaginație care nu are nicio șansă de materializare câtă vreme nu cunosc acea femeie și nu fac decât să trec pe lângă ea la un moment dat printr-un spațiu public în care nimic personal nu se poate concretiza din cauza tuturor convențiilor sociale care ne despart. Prin urmare faptul că ceilalți bărbați îmi privesc, doritori și plini de bale dar de la distanță, femeia mi se pare un fel de omagiu adus de natură și instincte atât ei cât și mie, nu m-am simțit niciodată gelos într-o situație din asta ci doar flatat. Îmi îndrept atenția de partea cealaltă a terasei, imediat ce comandăm mâncarea. În colțul cel mai îndepărtat de noi, la o masă mai mică decât toate celelalte, se află un tip mai în vârstă în cămașă și pantaloni de stofă, cu un laptop în față. După mișcările reverențioase ale chelnerilor în jurul lui și privirile ascuțite pe care le aruncă nu pot trage altă concluzie decât că e patronul locului sau vreun soi de auditor, inspector, ceva de genul ăsta. Sting țigara înainte s-o termin de fumat și mă apuc să mănânc. La un moment dat ridic privirea spre sala restaurantului și dau din nou de tipul singur cu slip albastru de care uitasem. S-a lăsat mai jos în scaun, și-a pus un picior pe genunchi, cu bazinul expus ostentativ, își ține sticla de bere de gât cu trei degete și trage cu o grimasă scârbită dintr-o țigară. Și mă fixează insistent cu ochii mijiți. E ceva agresiv în atitudinea lui iar asta, evident, mă indispune pe loc. Nu mi-ar fi greu să-i răspund cu o privire sfidătoare dar prefer să nu o fac. Îmi întorc ochii la Sara și inspir aroma amăruie pe care briza sărată mi-o aduce dinspre pielea ei.
Pun toate produsele pe banda rulantă. Aștept să treacă prin mâinile casierei ca să le pot prelua și depune în cărucior. Apoi introduc cardul în POS-ul pe care mi-l întinde cu gesturi mecanice, tastez PIN-ul și aștept să se efectueze plata. Privesc placid dincolo de casieră, fără alt gând decât că trebuie să trec să-mi iau țigări înainte a de ieși din mall. La casa din spatele casierei privirea îmi e atrasă de un individ la vreo 40 de ani, bine făcut, cu plete ondulate date pe după urechi și lăsate pe umeri, cu o privire mată, cenușie. Mă privește fix în timp ce își pune produsele pe bandă. Îl privesc și eu fără să înțeleg de ce se uită așa la mine. Apoi, brusc, ca un scurt-circuit, creierul îmi e invadat de o descărcare electrică ascuțită și simt că ochii îmi sunt injectați cu sânge. Smulg bonul din mâna casierei, smucesc căruciorul înainte și pornesc în direcția opusă ieșirii. Vreau să mă duc mai aproape și să îl văd mai bine pe individul ăla. Poate îl confund, poate că e doar o asemănare întâmplătoare provocată de mintea mea obosită.
Dar cum să termin povestea, mă tot gândesc că poate ar fi mai bine să o las așa, să nu îi dau niciun final.
Nu știu să te descriu, nu știu să vorbesc despre tine nici măcar atunci când te am în fața ochilor. E ca și cum nu pot să te văd niciodată fiindcă ești prea aproape de ochii mei, îți simt pielea atingându-mi genele, părul tău mi se lasă pe tâmple, fruntea ta pe fruntea mea, mă cuprinzi cu totul și mă faci să mă pierd în tine și să nu te mai văd. Aș putea înșira oricui că ai ochii albaștri și părul negru, pielea bronzată, spatele drept, bărbia mândră, nasul ascuțit, sprâncenele încruntate și aproape unite, fundul relativ plat și picioarele scurte. Dar asta nu ar povesti nimic despre tine, nu ar fi o descriere a corpului tău ci doar o fișă cu detalii tehnice. Sunt milioane de femei pe lume asamblate conform acestei fișe. Niciuna din voi nu mi-ar putea suporta sforăitul, niciuna din voi nu mi-a spus vreodată că mă iubește, niciuna din voi nu dă vreo șansă încercărilor mele de a scrie. Și totuși, din toate milioanele de femei cu care te asemeni în detaliu numai tu îmi ceri să-ți încălzesc seara la culcare picioarele reci, să sting lumina, să tac și să te las să adormi. Dar nici amănuntele, mărunțișurile astea de detalii nu te povestesc așa cum vreau s-o pot face. Am cuvinte prea puține sau prea nepotrivite cu ceea ce ești tu de fapt. De fiecare dată când ne strângem în brațe îmi propun să-mi notez mental expresiile care s-ar asocia cel mai bine cu tine din acele momente, îmi rulez neîncetat în minte vocabularul confuz și imprecis, lipsit de suficiente nuanțe cu care să-ți pot surprinde și fixa în memorie gesturile, mimica, obișnuințele, îndemânările sau neîndemânările. Însă de fiecare dată uit ce-mi propun să rețin pentru că sfârșesc prin a mă abandona imposibilității de a te citi cu privirea, de a te vedea cu adevărat. Fiindcă, sunt convins că asta e cauza principală, de cele mai multe ori nu știm să rămânem doar aproape, împreună dar alături, ci ajungem să ne întrepătrundem fără nicio reținere, trecem unul prin altul până într-un dincolo al celuilalt pe care îl regăsim atât de familiar încât nu mai reușim să-l părăsim astfel că, în cele din urmă, fuzionăm într-o explozie de radiații colorate asemeni undelor de lumină refractate de prismele optice. Ne suntem prisme transparente de sticlă unul celuilalt, ne descompunem și recompunem continuu lumina albă.
Poate că ar trebui să evit gesturile bruște și să dau un final neutru acestei povestiri.
Se apropie seara, soarele coboară deja perceptibil spre suprafața gri, metalică, a mării iar căldura devine din ce în ce mai suportabilă. De vreo jumătate de oră ne-am întins pe rogojini, aproape am ațipit. Ne-am zbenguit până am rămas fără suflu, am înotat, am alergat, am sărit peste valurile uriașe, ne-am băgat cu capul la fund, ne-am pus alge pe cap și ni le-am aruncat de la unul la altul, ne-am îmbrățișat, ne-am sărutat, ne-am pipăit pe sub apă, am făcut pluta atingându-ne vârfurile degetelor. Mă întind după prosop, mi-l pun pe cap și mă întorc pe burtă. În dreptul nostru, înspre hoteluri, îl văd deodată pe individul în slip albastru, cu plete ude și priviri agresive, de la terasă. Nu are nimic cu el, nici cearșaf, nici prosop, nici măcar ochelari de soare. Stă tolănit direct pe nisip, ridicat pe coate, își mișcă degetele de la picioare și se uită țintă la noi. E plin de nisip pe tot corpul, s-a tăvălit ca un porc în noroi. Imediat ce observă că l-am observat se ridică și pornește în direcția noastră cu privirea ridicată peste noi spre apă. După ce ne depășește o ia la fugă și se aruncă în valuri. Impertinența și tupeul lui, nesimțirea cu care, evident, ne urmărește și ne monitorizează, mă enervează maxim. La terasă am luat-o ca pe un flirt disperat al unui ins singur care e în căutare de material de futut sau de labă, dar insistența lui ostentativă dă deja într-un joc deranjant, neliniștitor și scârbos. Tipul mi se pare periculos mai ales pentru că până acum jocul lui nu o include pe Sara, care nu pare să-i fi sesizat prezența și privirile nici la terasă, nici aici pe plajă. Toată atitudinea lui sfidătoare mi se adresează exclusiv mie, de parcă Sara nu există, și pare că vrea să-mi transmită fără menajamente un mesaj extrem de dur și de negativ, ca o punere la punct agresivă. Cu un sentiment de panică și un reflex de autoapărare, încerc să-l evaluez din punct de vedere fizic în timp ce mă întorc și-l urmăresc cum își spală nisipul de pe el în mare etalându-și corpul bine bronzat. Nu e genul culturist și nu face paradă cu mușchii în limite normale de care dispune. Are mai degrabă o conformație de înotător experimentat, cu spate în trapez, brațe lungi, mijloc subțire și picioare în x, nu foarte pline, mai degrabă subțiratice și insuficiente în raport cu trunchiul. Impresia generală e de disproporție între partea de sus a corpului, bine dezvoltată, și partea de jos. Nu-mi dau seama ce relevanță pot avea observațiile astea grăbite pe care le fac. Încerc să-mi dau seama dacă într-o luptă corp la corp cu el aș avea câștig de cauză. Nu-mi plac scandalurile și nici bătăile, am evitat întotdeauna cât am putut să intru în conflicte cu cineva dar, dacă e nevoie, știu să dau cu pumnul deși nu am un fizic de invidiat și nici nu sunt antrenat, nu am fost niciodată la sală. Însă casa de copii unde am crescut m-a format inevitabil într-un anume fel. Am fost obligat să învăț să mă apăr în orice situație. Am încasat-o de multe ori de la copiii mai mari cât am fost mic și fraier, dar odată cu intrarea în adolescență lucrurile s-au schimbat definitiv, pentru că am reușit în cele din urmă să învăț să mă apăr. Mă pot bate cu jegosul ăsta, îmi spun, numai să îndrăznească. Apoi îmi chestionez reacțiile, de ce mă gândesc neapărat că ar trebui să ajung la un contact fizic dur cu el. Poate că doar are tupeu și mult timp de pierdut ca să hărțuiască cupluri pe plajă, sunt tot felul de oameni singuri și deraiați pe lume. Poate că îi dau prea multă atenție. Poate că e un simplu voaieurist care nu știe să-și dozeze focalizările pe subiecții despre care fantasmează, nu știe să fileze elegant, se holbează obscen pentru că îi lipsește inteligența necesară pentru a reuși să fie discret. Asta ar însemna că nu reprezintă niciun pericol, am mai întâlnit labagii de genul ăsta, în general sunt fricoși, în ciuda aparențelor, și se evaporă imediat ce te dai un pic la ei. Dar dacă e vreun psihopat imprevizibil trebuie să am mare grijă. Hotărăsc brusc că trebuie să plecăm de pe plajă cât timp individul ăla e încă în apă. Sara protestează fiindcă mai e soare, îmi amintește că nu avem de ce să ne grăbim și că stabiliserăm că ne întoarcem în cameră cât mai târziu posibil. Mă ridic, mă îmbrac, scutur rogojina de nisip și îi spun că m-a apucat foamea. Mă urmează nemulțumită de bruschețea cu care vreau să plecăm cât mai repede de pe plajă. Decretez fără să-i mai cer părerea că asta este seara în care mergem să cinăm la terasa unui hotel de patru stele din apropierea plajei, așa cum stabiliserăm pe drum, adică o să mâncăm sendvișurile din traistă, o să ne luăm mâncare de la supermarket toată săptămâna, dar într-o seară, măcar într-o seară, o să mergem la masă la un hotel de patru sau cinci stele. Iar hotel de cinci stele nu e prin preajmă. Sara protestează că nu poate să meargă direct la masă plină de sare și nisip, mai ales la hotelul de patru stele, și că trebuie să ne întoarcem în cameră să facem un duș și să ne schimbăm. Stresat că potențialul psihopat ne-ar putea urmări și ar putea afla unde suntem cazați, forțez nota și insist că îmi e prea foame ca să mă mai formalizez. Inevitabil, începem să ne certăm. Arunc din când în când priviri în urmă ca să mă asigur că nu suntem urmăriți. Sara gesticulează nervoasă cu șlapii în mână în timp ce îmi reproșează că e a nu știu câta oară când mă comport ca un apucat și că țin neapărat să-i fut și concediul ăsta în care credea că lucrurile se vor așeza și că voi reuși și eu să mă comport ca un om matur. O aprob și îi spun că îmi pare rău dar că nu înțeleg de ce e așa o problemă să mergem direct la masă pentru că în ultima vreme chiar și la hotelurile cu pretenții lumea se vâjâie în slipul ud și cu nisip în cur, apoi mai arunc o privire în spate și înjur printre dinți. Futu-ți morții mă-tii de obsedat sexual, băga-mi-aș pula-n tine de pervers.
Nu, mai bine să mă întorc. Să-mi împing dracului căruciorul spre ieșire și să ies. E cel mai înțelept. Oricum nu mai am nimic de revendicat, de reglat. Nenorocitul ăla și-a primit pedeapsa. Dacă a ieșit deja din pușcărie, dacă mai e acolo, nu mă privește. Nu trebuie să mă mai întorc în trecut. Nu mai vreau. Îmi simt creierul de parcă e fiert. Poate că e de vină căldura din mall. Ticăloșii ăștia nu dau drumul la aerul condiționat ca să-și reducă factura la curent. Civilizația pulii. Ies afară și mă las dus de cărucior spre mașină. Mă uit să văd ce am cumpărat, constat surprins că nu am nicio carte și nicio revistă, deși îmi propusesem să iau câte ceva. Am numai mâncare în cărucior. Mi se face silă de mine. Transfer produsele în portbagaj, duc căruciorul la padoc, îmi recuperez fisa de 50 de bani și mă întorc la mașină. Căldura e insuportabilă, volanul arde. Deschid toate geamurile și pornesc. Rulez încet până când ies din parcare. La giratoriul de pe strada spălătoriilor virez cuminte la dreapta. Trec pe lângă autogara decrepită, casele, spălătoriile și cafenelele prăfuite îmi curg indiferente de o parte și de alta. În capătul străzii, atent la virajul în unghi drept pe care trebuie să-l fac, încetinesc dar ratez a mia oară să înregistrez numele străzii scris pe tablă și nici nu reușesc să observ dacă există, absurd deatfel, vreun semn de drum cu prioritate. Trec lent de magazinul de legume și apăs accelerația până la pasajul pe sub calea ferată apoi virez prudent la dreapta. În continuare, drum drept vreo șase sute de metri, viraj la stânga, bulevard, sens giratoriu, viraj la dreapta, drum drept, sens giratoriu, drum drept, viraj la dreapta, serpentine, trecere pe sub calea ferată, drum drept. Traseu arhicunoscut. Conduc pe pilot automat, suspendat, nu mai gândesc, nu mai sunt. Aici termin povestea. Gata.
Citește și:
- [CRITIC GUEST] Sorin Smărăndescu: „Nocturn”
- [CARTEA SĂPTĂMÂNII] Sorin Smărăndescu: „blurat”
- Vezi mai mulți invitați ai rubricii CRITIC GUEST – AICI
